Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 2, 2014 in Arts | 0 comments

Zâne fotografiate! Un eveniment epocal descris de Arthur Conan Doyle

Zâne fotografiate! Un eveniment epocal descris de Arthur Conan Doyle

Arthur Conan Doyle, surprins de fotograful spiritist Ada Deane în 1922, anul în care au fost publicate celebrele fotografii cu zâne / foto Public Domain

Arthur Conan Doyle, surprins de fotograful spiritist Ada Deane în 1922, anul în care au fost publicate celebrele fotografii cu zâne / foto Public Domain

Sir Arthur Conan Doyle și-a dorit să vadă zâne adevărate și le-a văzut, fotografiate în cuibul lor de frunze dintr-un tufiș crescut la marginea râpei, într-un sat din nordul Angliei. (Sigur, zânele erau însoțite de câțiva gnomi și spiriduși, surprinși și ei pe peliculă!). Doyle a făcut o minuțioasă investigație pentru a le dovedi autenticitatea, le-a cercetat apoi aripioarele și hăinuțele, după care le-a descris în câteva lucrări științifice pe care, până la moartea sa, nimeni nu vrut și nici nu a putut să le contrazică. Dorea cu disperare să vadă zâne, dorea prea mult ca totul să fie real, spun unii, îngăduitori cu o poveste miraculoasă, pornită – ca orice istorioară miraculoasă – în seara de Crăciun. Era în 1920.

Sir Arthur Conan Doyle găsise câteva fotografii cu zâne și gnomi veritabili, de a căror autenticitate nu se îndoia, și și-a anunțat descoperirea pe prima pagină a unei reviste de mare tiraj de la Londra. Scriitorul aflase de faimosul caz al Zânelor din Cottingley și avea să ducă cercetarea din aproape în aproape, până a ajuns să fie ferm convins că aceste fotografii, făcute de două fete din Yorkshire, erau cât se poate de reale. Interesul lui Conan Doyle pentru ocultism și “lumea spiritelor” este bine cunoscut, dar credința lui fermă în existența Zânelor Cottingley este o poveste trecută adesea sub tăcere de biografii săi, care o consideră, probabil, un moment stânjenitor, o rătăcire, o eroare. Nu e cazul, spun alții. Până la urmă, această incredibilă poveste este o minunată cheie de înțelegere a caracterului unui om prea adesea confundat cu eroul său rece și rațional, faimosul Sherlock Holmes.

Prima fotografie cu zâne, prezentată în articolul care a anunțat descoperirea! / foto Public Domain

Prima fotografie cu zâne, prezentată în articolul care a anunțat descoperirea! / foto Public Domain

În primăvara anului 1920, Arthur Conan Doyle știa deja multe despre spiritism și ocultism, o pasiune pe o cultivase în crescendo zeci de ani, până când și-a câștigat un renume în lumea strâmtă a căutatorilor de sensuri. Legenda i-a fost consolidată și de cele vreo 14 lucrări scrise pe această temă, dintre care și două semnate la finalul carierei sale literare: The New Revelation și The Vital Message, dar mai ales de tratatul în două volume The History of Spiritualism, o lectură consistentă și absolut obligatorie pentru oricine ar dori să-și înceapă studiile în domeniu. Pe scurt, dacă Andrew Jackson Davis a fost numit Ioan Botezătorul al spiritismului modern, Conan Doyle a fost, cu siguranță, un fel de Sfânt Petru în istoria acestuia.

Trecuseră aproape 30 de ani de când participase la primele ședințe de spiritism, între timp cunoscuse diverși mediumi faimoși care, cu diferite ocazii, au ridicat obiecte și au invocat entități, atât cât să-i dea certitudini și cât să-i provoace cheful de a afla mai mult. Era convins de existența comunicării telepatice, făcuse deja câteva experimente alături de magicianul Harry Houdini sau asistat de Oliver Lodge, cu care împărtășea credința că personalitatea supraviețuiește morții fizice, făcea parte din mai multe cluburi tematice (printre care și Clubul Fantomelor) și era pe cale să devină președintele internațional al Mișcării Spiritiste, onoare pe care o va primi cinci ani mai târziu, în 1925.

În 1920, însă, mulți credeau că Doyle suferă, de fapt, doar de o sfâșietoare tristețe, după ce soția, fiul și fratele lui muriseră în timpul primului Război Mondial. Fiul lui cel mic, Kinksley, se prăpădise în urma unei pneumonii cu care se alesese după ce a fost rănit pe front, iar tatăl neconsolat nu înceta să-l caute în lumea cealaltă, cu credința că este doar o chestiune de metodă și de timp pentru a-l găsi. Nenumărate tentative fără răspuns, pe care Doyle le-a contorizat cu răbdare, convins că sufletul supraviețuiește morții și că își va regăsi copilul. În cele din urmă, la un an după tragedie, băiatul i-a vorbit tatălui său prima oară, în cadrul unei ședințe de spiritism conduse de un medium scoțian. Nu, Conan Doyle nu a avut nicio îndoială că a reușit să-și contacteze fiul dincolo de moarte, în primul rând pentru că entitatea invocată rostea cuvinte cu vocea atât de dragă și cunoscută, avea să spună scriitorul, și, mai apoi, pentru că acesta s-a referit la problematici absolut necunoscute intermediarilor.

Cinicii au rămas sceptici la aceste rezultate. Unii spun că Arthur Conan Doyle a sacrificat cam totul pentru a face cercetări oculte: și-a sacrificat cariera literară în primul rând, și-a pierdut o bună parte dintre prieteni și colaboratori, a pus în joc o uriașă energie fizică și emoțională și, nu în ultimul rând, a cheltuit peste 200.000 de lire sterline, o sumă exorbitantă pentru vremurile acelea. Să nu uităm că scriitorul a și murit așa, la doar cinci zile după ce trimisese guvernului britanic o scrisoare de protest prin care cerea să fie amendată o lege care incrimina, la vremea aceea, ghicitul, fie el și sub forma clarviziunii.

Elsie și gnomul din seria fotografiilor cu zâne / foto Public Domain

Elsie și gnomul din seria fotografiilor cu zâne / foto Public Domain

Povestea zânelor începe, însă, în iarna anului 1920, când cititorii popularei reviste britanice Strand au găsit pe copertă un titlu ciudat, scris cu litere de-o șchioapă și dominându-și cu imperative suratele care anunțau simple istorioare de Crăciun: “Zâne fotografiate”, titra revista, cu subtitlul – “Eveniment epocal descris de A. Conan Doyle”. Cititorii publicației Strand îl știau destul de bine pe Sir Arthur Conan Doyle, de vreme ce majoritatea celor mai populare povestiri cu Sherlock Holmes a apărut pentru prima dată în paginile acestei publicații. De data asta, însă, nu mai era vorba de ficțiune. Marele scriitor pretindea că are o știre bombă, că prezintă un caz științific deosebit și răsunător, că zânele sunt reale și că au fost fotografiate undeva, în nordul Angliei, surprinse de două tinere care pregăteau un material pentru cursul de fotografie de la școala din sat.

Povestea, susținută cu multă convingere și cu multe argumente, a fost întâmpinată cu stupoare, deși, din păcate pentru Conan Doyle, cei mai mulți se întrebau mai degrabă ce-o fi fost în capul lui când a scris o asemenea argumentație. Cum a fost posibil ca acest scriitor, creatorul de celui mai faimos personaj, al celui mai abil detectiv din lume, se fie așa de convins că fotografiile “de basm” erau reale? O asemenea problemă n-ar putea fi examinată altfel decât metodic, chiar în stilul marelui Holmes.

Greșeala numărul unu: interpretarea greșită a probelor

Spre meritul său, Conan Doyle a făcut ceea ce s-ar numi, cel puțin din punctul lui de vedere, o investigație științifică aprofundată, pas cu pas, a cazului fotografiilor “zâne”. Pentru primul pas, a consultat experții de la birourile din Londra ale faimoasei George Eastman Kodak Company. Aceștia au examinat primele două fotografii cu “zâne” și au fost de părere că nu se poate găsi nici o dovadă de falsificare. Totuși, au precizat ei, cercetând printurile, rămânea posibil ca cineva foarte abil în arta fotografică să fi putut truca aceste imagini.

În mintea lui Conan Doyle, însă, era total exclus ca autoarele pozelor, Elsie Wright si Frances Griffiths, fete simple dintr-un sat Yorkshire, să fi fost capabile să facă o asemenea manipulare fotografică. “Consider că putem spune cu siguranță că avem de-a face cu niște imagini surprinse pentru ora de fotografie și că astfel de trucuri ar fi cu totul dincolo de posibilitățile autoarelor lor”, scria Doyle. Sigur, niște fetițe de școală cu siguranță, nu ar fi fost capabile să facă o astfel de farsă…

O nouă zână în seria fotografiilor publicate de Conan Doyle / foto Public Domain

O nouă zână în seria fotografiilor publicate de Conan Doyle / foto Public Domain

Greșeala numărul doi: Coordonatorul anchetei nu ajunge la locul faptei

Următorul pas al lui Conan Doyle a fost să organizeze o anchetă la locul faptei – deși el însuși a preferat să nu meargă pe teren. În schimb, a delegat pentru această misiune o persoană în mod evident foarte departe de orice idee de observație imparțială – un tip care credea cu putere în existența zânelor, pe nume Edward Gardner. Impresionat de subiectul pe care îl avea în anchetă, Gardner a vorbit cu tot felul de persoane care l-au asigurat că fetele sunt cât se poate de paranormale și că, de altfel, chiar aveau obiceiul să se joace cu zâne și cu spiriduși încă din copilărie. Cu imaginația înfierbântată, într-o stufoasă corespondență, investigatorul o tot implora pe mama tinerei Elsie Wright să-și convingă fetița să mai facă o serie de fotografii. “Știu foarte bine că există zâne”, scria Gardner într-una dintre nenumăratele scrisori către mama lui Elsie.

“Și mai știu că acestea sunt foarte timide, că au rețineri să se arate ele însele sau să se apropie de oameni maturi, așadeci doar cu ajutorul “prietenilor” lor ar putea spera cineva să obțină câteva fotografii atât de prețioase. Prin urmare, având în vedere că asemenea fotografii ar conduce la o mai bună înțelegere a modurilor de funcționare a naturii… Gardner i-a explicat mamei tinerei Elsie că se străduiește de multă vreme să obțină fotografii cu “zâne, elfi și spiriduși și că această oportunitate este de importanță majoră pentru el și pentru știință.

Nu este, probabil, chiar foarte surprinzător faptul că, aflat în vizită la familia Wright, în satul Yorkshire din Cottingley, Gardner nu a găsit chiar nici un motiv să suspecteze că ar fi vreo neregulă cu fotografiile. A vorbit cu părinții lui Elsie, care, la rândul lor, nu știau să spună dacă sau cum au fost trucate pozele. În rest, i-au dat răspunsuri oneste. Pe scurt, i-au spus lui Gardner cam tot ce știau: că cele două fete au împrumutat aparatul foto al tatălui lui Elsie și că s-au dus până într-o vale din spatele casei, unde fetița mai mică, verișoara Frances, susținea că a văzut cândva zâne. Fetele s-au întors după ceva vreme cu un negativ, pe care tatăl lui Elsie l-a developat în camera obscură și așa a fost descoperită prima fotografie cu zâne.

Ca parte a investigației, Gardner a mers cu Elsie la fața locului, să vadă de aproape tufișul miraculos, aflat în fața unei cascade, locul în care a fost făcută fotografia. A fost bucuros să poată vorbi direct cu tânăra, conversație pe care, mai târziu, i-a raportat-o întocmai lui Conan Doyle. A rugat-o pe Elsie să-i spună ce culori aveau zânele, iar ea a explicat că sunt “în cele mai pale nuanțe de verde, roz și mov”. Elsie i-a mai spus lui Gardner că piticul din cea de-a doua fotografie era îmbrăcat într-un costumaș negru, avea un tricou maro roșcat și o pălărioară roșie.

Ca răspuns la întrebările lui Gardner cu privire la marcajele de pe aripile gnomului – atât Conan Doyle și Gardner erau de părere că aripile piticului seamănă foarte bine cu aripile unei molii – Elsie a explicat că acelea nu erau marcaje, ci țevi muzicale. Tânăra a ținut să precizeze că în anumite zile, dacă asculți cu atenție, încă mai poți auzi sunetul slab, înalt, de muzică gnom-ească. Satisfăcut, Gardner i-a raportat lui Conan Doyle că “onestitatea și simplitatea transparentă” a familiei l-au convins și că fotografiile sunt în întregime autentice.

Elsie și o zână, din setul fotografiilor originale / foto Public Domain

Elsie și o zână, din setul fotografiilor originale / foto Public Domain

Greșeala numărul trei: Conan Doyle și Gardner o percep greșit pe Elsie Wright

Pentru Gardner, Elsie părea o “fată destul de timidă, de aproximativ șaisprezece ani”. În momentul în care a întâlnit-o, a înțeles că fata avea, în realitate, vreo optsprezece – nouăsprezece ani, și că de vreo patru ani tot visa să devină artistă. De aici, povstea ar fi fost simplă. Sigur că Elsie a fost cea care a pictat zânele în acuarelă, tot ea le-a lipit pe mici postamente și apoi le-a aranjat frumos în frunzișul din fața cascadei.

Tot Elsie, folosind un aparat de fotografiat complicat la vremea aceea, a reușit extraordinarul record de a surprinde pentru prima oară în istorie o fotografie cu zâne și gnomi. Lui Gardner i-ar fi putut trece prin minte acest scenariu, mai ales că văzuse o serie de acuarele realizate Elsie, tablouri expuse pe pereții casei părinților ei. Cu toate acestea, el s-a încăpățânat să creadă că fata nu era un artist suficient de abil pentru a fi montat zânele în fotografii, iar Conan Doyle l-a crezut.

Greșeala numărul patru: Crearea de probe

În timpul vizitei sale la Cottingley, Gardner i-a implorat pe părinții lui Elsie să-și convingă fata să facă mai multe fotografii cu zâne. Disperată și căutând o portiță de scăpare, Elsie a insistat că așa ceva nu ar fi fost posibil, pentru că zânele apăreau exclusiv dacă era și Frances acolo. Ceea ce chiar nu era posibil, pentru că, între timp, Frances se mutase destul de departe de Cottingley, în orașul Scarborough, aflat la malul mării. Dar nimic nu-l descuraja pe entuziastul Gardner, care a aranjat cu părinții fetei ca Frances să-și petreacă o parte din vacanța de vară în Cottingley.

Fetele nu prea mai aveau cum să se împotrivească – presiunea era uriașă, plus că – aveau să mărturisească mai târziu – deja întinseseră gluma prea mult, acum nu mai puteau să-i dezamăgească pe investigatori. Când Frances a ajuns în Cottingley, verișoarele au pretextat că vor să fie singure la întâlnirea cu zânele. Elsie pregătise alte două zâne decupate, una pentru fiecare dintre ele. S-au ascuns în vale și au mai făcut două fotografii, după care și-au jurat una alteia să nu mai facă vreodă nicio altă fotografie cu zâne.

Gardner era în delir, mulțumit că are două poze nou-nouțe, plus o a treia, mai neclară, o fotografie bonus, pe care fetele nici nu se gândiseră să o falsifice. Fotografele au nimerit în cadru cuibul unei păsări, peste care se prelingea ceva apa de ploaie, conturând unele forme și umbre, ceea ce au încercat, uimite, să explice. Gardner, însă, nu mai putea fi oprit, era ferm convins că vede zâne și acolo. Mai ciudat este că și Conan Doyle crezut la fel.

Fotografia netrucată. Cuibul surpins din greșeală, pe care Gardner l-a văzut tot ca pe un stol de zâne / foto Public Domain

Fotografia netrucată. Cuibul surpins din greșeală, pe care Gardner l-a văzut tot ca pe un stol de zâne / foto Public Domain

Un al doilea articol, publicat în revista Strand în martie 1921, anunța “dovezile că există zâne, totul sub semnătura lui A. Conan Doyle și ilustrat cu fotografiile proaspăt obținute. În articol, Conan Doyle spunea, citându-l pe Gardner, că cea de-a treia și cea mai uimitoare fotografie este o zână umbrar – respectiv fotografia neclară a cuibului inundat.

Omul care a inventat cel mai faimos detectiv al lumii nu prea își dădea seama cât de rău s-a rătăcit în propria investigație. Pentru a-l proteja și pentru a evita să-l pună într-o situație cu adevărat stânjenitoare, Elsie și Frances nu au dezvăluit secretul decupajelor din hârtie până la mult timp după moartea scriitorului. Elsie a văzut cândva desenele lui Conan Doyle într-o revistă și a înțeles, probabil, cu cât de multă disperare și-a dorit Doyle ca fotografiile cu zâne să fie reale. De altfel, Conan Doyle a scris lucrarea The Coming of the Fairies, o carte în care a inclus cele două articole Strand, pe care le recomanda ca primă dovadă solidă a faptului că o serie de ființe invizibile există cu adevărat în lumea noastră.

“Nimic nu este imposibil științific, se pare, iar unii oameni văd lucruri care rămân invizibile pentru alții”, a scris Conan Doyle. A admis că ar fi nevoie de ceva timp înainte ca “omul obișnuit”, ocupat cu ale lui, să-și dea seama că “această nouă ordine de viață este într-adevăr stabilită și că trebuie să fie luată în considerare în mod serios, fiind la fel de reală ca pigmeii din Africa Centrală”.

“Știința victoriană ar fi părăsit această lume curată și goală, ca un peisaj selenar”, scria Conan Doyle, dar acum, o dată cu venirea zânelor, totul s-a schimbat. “Unul sau două consecințe sunt evidente”, scria el. “Experiențele copiiilor vor fi luate mai în serios. Vor fi cumpărate camere mai performante și astfel vor fi analizate și alte cazuri, poate mai bine autentificate, care vor apărea de-a lungul timpului. Indivizii aceștia mititei, care par a fi vecinii noștri, ne sunt accesibili și doar o mică diferență de vibrație să ne desparte de ei. Cândva ne vor deveni familiari”.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *