Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 15, 2015 in Story | 0 comments

Vasile Ernu: „Cel care vânează înţelege lumea altfel decât cel vînat”

Vasile Ernu: „Cel care vânează înţelege lumea altfel decât cel vînat”

Vasile Ernu / foto Costin Pistea

Vasile Ernu / foto Șerban Mestecăneanu

Căutându-și sensul în paginile unei cărți în vogă, un erou face o călătorie în epoca comunistă, unde observă ceva important, puţin analizat la noi, în orice caz uluitor pentru unul care înțelege totul prin comparație cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Explorând una dintre țările surori în ideologie și, mai ales, în formele care susțin conținutul ideologic, călătorul descoperăcă s-a pierdut, de fapt, într-un adevărat Bizanţ rural, doar poleit cu un discurs comunist ultranaţionalist, un loc în care Biserica mai degrabă înfloreşte, iar preoţii sunt plătiţi de stat. Da, de acel stat comunist în care numărul bisericilor şi al mănăstirilor este în continuare imens, copleşitor prin comparaţie cu ceea ce se întâmplă în URSS. Vede o populaţie foarte legată de biserică, o societate în care până şi liderii de partid îşi îngroapă morţii după ritualurile creștine ortodoxe.

“Realitatea de după 89 confirmă această observaţie. Grupurile religioase cele mai năpăstuite în perioada comunistă sunt cu totul altele. Asta fără a minimaliza perioada dură a anilor ’50, în care BOR a avut de suferit, fireşte”, spune Vasile Ernu, un intelectual cu vederi asumate de stânga, a cărui carte „Sectanții”, recent publicată de Polirom, pune în discuție o serie de comunități religioase marginale, care au reușit să supraviețuiască sub patru regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Dincolo de valențele sale documentare, romanul urmărește, de data aceasta printr-un studiu de caz, o mai veche idee a scriitorului “născut în URSS”, anume teoria marginalilor: sectanții aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.

Extraordinar în rolul observatorului, Ernu studiază istoria de peste 100 de ani a unui grup marginal exemplar, care reuşeşte să reziste în faţa a trei forme moderne fundamentale de represiune: represiunea statului (stalinist şi fascist), represiunea grupului majoritar religios (biserica majoritară ortodoxă) şi represiunea lumii laice, care devine în anumite perioade foarte puternică pentru că această comunitate este puritanistă. Sectanții rezistă răbdând orice, inclusiv foametea în formele sale abrutizante, acel tip de foamete mai puternică decât toate legile și postulatele morale, o vreme în care stomacul însuși încearcă să mânânce trupul în care se află, un timp în care, dacă ai reușit să nu-ți mănânci copilul, ești învingător. Firește, urmează căderea în ispită.

Capitalismul este Diavolul, momindu-i pe sectanți cu promisiuni deșarte. Ca orice utopie care se respectă, cartea este o parabolă morală. O mai fi, oare, în trend să fii un critic al capitalismului, de vreme ce gânditorii îl chestionează de ceva ani? Cu rezultate îndoielnice, altminteri, având în vedere că au trecut cinci ani de când i se predica iminentul final. Au spus-o Indignații din Spania, a spus-o filosoful britanic Jason Barker în “Marx Reloaded”, documentarul care a arătat publicului larg cutia Pandorei, o spuneau analiștii și, în cele din urmă, și “profetul” Nouriel Roubini într-un interviu pentru Wall Street Journal. „Nu trebuie să esenţializăm”, spune Ernu.

„Regimurile politice sunt nişte constructe, care pot fi, la rândul lor, analizate sau deconstruite. E adevărat că avem mereu aceeaşi problemă: cum îmblânzim Leviathanul, care, deseori, devine o „fiară politică” autonomă, complicată şi greu de ţinut în frâu. Uneori devine „monstruoasă”. Dar, aşa cum spuneam, oamenii sînt cei care au vise, idei, acţiuni prin care pot pune capăt unui vis devenit coşmar şi reinventa alte vise şi realităţi. Nu trebuie să uităm asta. Noi sîntem oameni în măsura în care putem visa, crea utopii, cu riscurile de rigoare. Cînd visul moare, murim şi noi. În definitiv, nu contează cum se numeşte regimul care devine prea puternic şi nu ne mai lasă să ne trăim viaţa. Că e comunism sau capitalism, asta e secundar în momentul în care el devine pentru tine un sistem oprimant în diversele lui forme. Aşa cum am dizolvat un regim comunist dur şi oprimant, putem dizolva şi alte regimuri. Acum, întîmplător, a venit rândul capitalismului. Noi, totuşi, vrem o lume mai bună şi mai dreaptă. Se poate?”

Sectanții, o carte apărută la Editura Polirom

Sectanții, o carte apărută la Editura Polirom

D.E.B. Dezbăteam teoria marginalilor în urmă cu mulți ani, în mijlocul Berlinului, în pregătirea primului tău volum, Născuți în URSS. Mi-e ușor să recuperez câteva dintre ideile de atunci: „Unde este putere, acolo este şi politică. Unde e politică, acolo este şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună”, spuneai tu. Pentru a problematiza, poate că e bine să evoc și continuarea: „Unde există minciună, apare şi nemulţumire. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e şi tragedie. Unde e tragedie, e şi singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde e un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar artă nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta crează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea este un gest eminamente politic”. De la simpla teoretizare a unui mecanism, s-a ajuns la o sectă, o dată cu acest volum. Ne-ai putea da coordonatele generale ale acestei tranziții? Sunt sigură că teoriile mai vechi stau la baza noului volum, chiar dacă în acest din urmă caz pare că ai încercat altceva, anume o adevărată (și reușită) cercetare socio-antropologică asupra unei comunități destul de închise.

Vasile Ernu: Ce vremuri! Berlin, toamnă, parcuri, squat-uri, artişti, turci, estici mulţi şi chiar şi nemţi. Berlinul este ultimul oraş în care mai miroase puternic a Est şi de unde începe altceva. Şi de asta poate ne simţim deseori ca acasă. Aproape.

Ce citai tu mai sus face parte dintr-un soi de „manifest minimalis”, parafrazîndu-l pe Dario Fo. Nu s-au schimbat prea multe de atunci. Am mai scris cîteva cărţi, am mai hălăduit prin est şi vest, am mai meditat la poalele Araratului, am baut ceai la Tibilisi şi cafea la Sarajevo. Am mai stat cu minerii în Valea Jiului şi cu oamenii serioşi din Filiaşi şi Tecuci, sau cu bătrînul mag din Kemerovo, care visează la o lume mai dreaptă. Am vizitat familiile de imigranţi români din Italia şi Spania şi am mai încercat să înţeleg de ce mor aşa de greu ţăranii şi satul nostru şi mai ales de ce sînt dislocaţi muncitorii astăzi atît de uşor.

Dar am făcut şi lucruri plicticoase precum ritualurile de prezentare şi vorbire „lumii bune” de prin diverse „oraşe importante şi civilizate” ale Europei. Şi poate lucru cel mai important din viaţa mea e că am între timp un copil, pe care trebuie să-l cresc în bună tradiţie marginală şi radicală a „sectei” mele proletare :). Şi nu e uşor, dar e fascinant.

În ce priveşte noua mea carte, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, după cum spune şi titlul, este doar prima parte dintr-o trilogie. Este un teritoriu destul de complicat şi dificil dar o să vedem ce o să iasă pînă la final. Deocamdată avem prima parte care se ocupă de un grup marginal religios.

Practic, avem „saga” unei familii, o poveste întinsă pe aproape patru generaţii: de la finele secolului al XIX-lea, pînă la finalul secolului XX. Totul se întîmplă în mare parte în Bugeac, regiune care a fost administrată de Imperiul Țarist, de România Mare, şi de URSS, pînă spre destrămarea acestuia. O zona fascinantă, atît prin istoria ei complicată, cît şi prin amestecul de tot soiul de popoare şi religii: ruşi raskolnici, nemţi şi elveţieni protestanţi, turci creştinaţi provoslavnici, ucraineni molokani, evrei mesianici şi tot soiul de combinaţii ameţitoare. E ceva specific periferiei de Imperiu, unde se refugiau de mîna lungă şi puternică a centrului. Ştii cum sună binecuvîntarea rabinului din „ştetl”, acele mici cătune evreieşti, cînd venea vorba de ţar? Binecuvîntarea sună aşa: „să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi”. Şi ca „binecuvîntarea” să funcţioneze, trebuia să-ţi inventezi tehnici de „ţinere la distanţă” a puterii.

În tot acest amestec foarte complicat şi atractiv, într-un secol de o violenţă fără precedent, eu mă ocup de istoria, viaţa şi problematica unei comunităţi foarte mici, pe care o cunosc, pe care o studiez de mulţi ani de zile şi pe care o repovestesc prin poveşti de viaţă simple, în care sînt ascunse atent sensurile şi rezultatele cercetării mele. Mă interesează ca poveştile să poată fi citite uşor şi cu un oarecare folos pentru cei care le citesc.

Cine sînt însă aceşti oameni, cum răspund ei la provocările unei lumi şi istorii atît de complicate şi violente, rămîne ca cititorul să descopere. Cert este că nu cred că această carte te poate lăsa indiferent, chiar dacă uneori te poate eneva. Am primit atîtea mesaje de la cititori, cum nu am primit de la toate cărţile celelalte la un loc. Cititorii de tot felul au venit cu multe reacţii şi întrebari foarte interesante. Oamenii sînt curiosi să afle, oamenii au nedumeriri, oamenii se regăsesc pe alocuri sau sînt iritaţi de ceva. Şi asta e foarte bine. Cînd oamenii reacţionează la un text e foarte bine. Asta însemnă că nu ai scris degeaba.

D.E.B: „Da, sunt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sunt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sunt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atâtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi” – spui tu și, considerând istoria declarațiilor tale, aceasta este o poziție privilegiată, singura în măsură să asigure supraviețuirea în raport cu relațiile de putere. În cazul în care există o metaforă care se poate aplica, ca sistem, în contemporan, mi-ar plăcea să o detaliezi. Tu însuți anunțai cândva că dorești să impinge zona de acțiune printr-o pratcică socio-politică: crearea diverseolor reţele dintre grupuri marginale şi active, crearea unor noi practici de luptă şi apărare civilă, regîndirea şi practicarea politicului în alte sfere decît cea a “politicii de partid” şi “societăţii civile”. Cel puțin aparent, sectanții tăi sunt cei care refuză consecvent societatea și, în cele din urmă, devin centrul lumii.

Vasile Ernu: Pe mine mă interesează foarte mult un soi de praxis al unui crez. E una să ai o opinie despre ceva şi e cu totul altceva să ai şi o practică care să susţină opinia, convingerea, crezul tău. Astăzi e promovat un tip de apolitism lipsit de credinţă sau convingere asumată. Totul e un soi de „pragmatism” non-ideologic şi cinic. Mai degrabă avem un soi de oportunism care convine perfect acestui regim politic, axat pe profit cu orice mijloace şi consum în neştire. Dar noi nu sîntem îngeri, ci oameni. Iar a fi om însemană a fi fiinţă politică şi socială cu anumite convingeri, crezuri, vise, utopii pentru care sîntem dispuşi să plătim un preţ. Cînd astea dispar, însemnă că am intrat într-o mlaştină a oportunismului individualist şi cinic.

Ce fac eu în cartea Sectanţii? Eu studiez istoria a peste 100 de ani a unui grup marginal exemplar, care reuşeşte să reziste în faţa a trei forme moderne fundamentale de represiune: represiunea statului (stalinist şi fascist), represiunea grupului majoritar religios (biserica majoritară ortodoxă) şi represiunea lumii laice, care devine în anumite perioade foarte puternică pentru că această comunitate este puritanistă. Ce mă interesează pe mine în mod special este cum reuşesc aceştia să se organizeze şi să trăiască, care sînt strategiile şi practicile care îi „salvează”. Ele devin un soi de practică politică, economică şi socială, care le dă o anumită autonomie şi independenţă. Care sînt în esenţă tehnicile lor de supravieţuire? Nu e deloc uşor.

Dacă ne uităm atent la cum şi-au construit sistemele alternative de viaţă în raport cu puterea hegemonică comunistă sau fascistă, vedem că toată intelighenţia noastră anticomunistă (postfactum) şi disidenţa noastră e doar o joacă de copii. Însă ei lipsesc din istoriile oficiale, pentru că dacă ar apărea, intelighenţia noastră de serviciu şi-ar pierde „pîinea”.

Experienţa unor astfel de grupuri este însă de o actualitate acută, mai ales azi, cînd trăim vremuri în care orice formă de rezistenţă împotriva sistemului este văzută ca un rău. A te opune „mirajului pieţei” este privită ca o nebunie. Iar istoria acestui grup este „istoria unei nebunii”, în sensul cel mai evanghelic cu putinţă. Ei au fost cei care scandalizau şi rupeau logica „bunului simţ” al majorităţii care se supunea orbeşte puterii oficiale. Aceşti „nebuni” ne lipsesc azi…

Sectanții, fotografie din colecția documentare a scriitorului Vasile Ernu

Sectanții, fotografie din colecția documentară a scriitorului Vasile Ernu

D.E.B. Chiar și stânga culturală anunța anul trecut, prin vocea unuia ca Terry Eagleton, ca ateismul a murit o dată cu turnurile gemene. 🙂 Sigur, ca și în cazul lui Eagleton, cercetarea ta păstrează o perspectivă sociologică. Dar poate că ai filosofat tu însuți pe marginea importanței credinței ca agregator al acestor grupuri, de vreme ce ești atât de credibil în rolul observatorului. Reușești să reconstruiești în detalii pertinente trei comunități religioase din părțile Bugeacului: răscolnici, evrei mesianici și protestanți coloniști germani. Ai putea detalia felul în care ai înțeles fiecare dintre aceste comunități, eventual povestind câte ceva din efortul tău de documentare? În cele din urmă chiar încerci un demers mesianic, prin răsturnarea perspectivelor, sugerând că lumea răsturnată ar fi cea adevărată, ceea ce ar putea sugera ceva joacă de-a Dumnezeu sau măcar o oarecare meditație pe această temă…

Vasile Ernu: Pai nici nu trebuie să ştii prea multe. Eu nu-mi afişez convingerile religioase. Oare am aşa ceva? În spaţiul public ne afişăm convingerile politice şi tot ce ţine de universalism. Particularismele le păstrăm pentru spaţiul domestic, chiar dacă ele sînt mereu cu noi şi destul de vizibile, pentru că diferenţiază.

Revenind la cele trei comunităţi care compun, fac substanţa comunităţii de care mă ocup, atunci lucrurile stau cam aşa. M-am documentat pornind de la surse, cărţi, documente şi pînă la discuţii cu oamenii locului. Întîmplător, sînt născut în această zonă şi crescut printre ei. Sînt cumva parte din acest melanj. Iar asta mi-a oferit un mare avantaj, pentru că îi ştiu pe aceşti oameni, îi înţeleg şi ei mă acceptă, pot comunica cu mine pe limba lor. Le înţeleg bine „jargonul”.

La cele trei comunităţi am apreciat foarte mult anumite calităţi. La raskolnici – curajul de a fi mereu împotriva puterii oficiale ţariste, sovietice şi ortodoxe majoritare. O stare de „bunt”, de nesupunere, de revoltă tipic rusească pe care în mare parte ei au inventat-o. La evreii mesianici – curajul şi radicalitatea de a fi singuri împotriva tuturor, convingerea fermă a unui exceptionalism permanent. Nu e uşor lucru să fii urît şi prigonit de toţi, pînă şi de „ai tăi”. Iar la protestanţii colonişti germani – un anumit tip de puritanism şi legalism organizatoric de care eu chiar dacă nu sînt ataşat sentimental, nu pot să nu-l respect şi să nu-i înţeleg rolul. Ei m-au învăţat să cînt pe note şi nu e deloc puţin lucru. Şi, mai ales accentul acestor trei grupuri pe un soi de permanentă educaţie autonomă. De la aceste grupuri poţi învăţa enorm de multe lucruri deosebite, care majoritarilor le lipsesc cu desăvîrşire, pentru că ei nu au nevoie de ele. Lumea văzută prin ochii acestor marginali şi lumea văzută prin ochii majoritarilor arată radical diferită. Lumea majoritarilor este foarte săracă. Cel care vînează înţelege şi interpretează altfel lumea decît cel vînat. Lipsa „puştii”, a instrumentelor puterii, suferinţa, represiunea aduce o înţelegere a lumii ceva mai profundă, mai nuanţată. Şi mai ales te pune în situaţia de a găsi soluţii neobişnuite.

Sectanții, fotografie din colecția documentare a scriitorului Vasile Ernu

Sectanții, fotografie din colecția documentară a scriitorului Vasile Ernu

D.E.B. România comunistă este un adevărat Bizanț al bisericilor, remarcă unul dintre personajele tale, în ciuda părerii comune că regimul comunist a dus o campanie plină de succes de distrugere a spiritului ortodox. Care au fost ”avantajele” comunismului din acest punct de vedere? Ai putea motiva, așa cum rezultă din propria documentare, felul în care aceste comunități și-au putut păstra identitatea de-a lungul a patru regimuri de guvernare ? Sau poate ai putea merge mai departe, încercând să-ți imaginezi ce s-ar fi întâmplat cu aceste comunități dacă ar fi supraviețuit până în era comercială sau… era post comercială, considerând că perioada de criză economică a schimbat puțin paradigmele. Spuneai cândva că era comercială a discreditat absolut orice, până și însăși ideea de revoltă. Deși personal consider că traversăm un timp eminamente spiritual, cum vezi tu lucrurile acum, în urma unei asemenea documentări ?

Vasile Ernu: Da, un erou face o călătorie în epoca comunistă şi observă ceva important, puţin analizat la noi. Mai ales că el compară prin prisma experienţei sovietice. El vede aici un adevărat Bizanţ comunist rural. Un loc în care preoţii sînt plătiţi de stat. Da, de acel stat comunist în care numărul bisericilor şi mănăstirilor este în continuare imens. Copleşitor prin comparaţie cu URSS. Vede o populaţie foarte legată de biserică în care pînă şi liderii de partid îşi îngroapă morţii după ritualurile creștine ortodoxe. De fapt, vede un adevărat Nou Bizanţ doar poleit cu un discurs comunist ultranaţionalist, în care Biserica mai degrabă înfloreşte. Realitatea de după 89 confirmă această observaţie, ipoteză. A învins filonul care deja era la putere. Sînt nişte observaţii de bun simţ. Fireşte că astăzi nu dă bine să spui asta, ci trebuie să povestim despre martirajul bisericii majoritare, lupta ei împotriva regimului criminal etc. Asta o legitimează. În realitate lucrurile arătau însă cu totul altfel. Cam aceeaşi proiecţie falsă o face şi establishmentul intelectual. Asta se vinde bine, asta legitimează, asta aduce bani.

În realitate grupurile religioase cele mai năpăstuite sînt cu totul altele. Asta fără a minimaliza şi perioada dură a anilor ’50, în care BOR a avut de suferit, fireşte.

În ce priveşte, însă, ruptura din 89 şi grupurile marginale de care mă ocup eu, lucrurile stau cumva mai complicat. Eu nu dau un răspuns clar, dar dau o direcţie de interpretare. Mie îmi place să las cititorul să tragă concluziile. El este mai competent decît mine. Eu însă cred în general că de la marginal la majoritar e foarte uşor să treci, prin gesturi mici. Prin supunere, prin susţinere, prin promovarea modului de viaţă a discursului şi practicii puterii hegemonice. La ce e bună critica puterii actuale, dacă practica de viaţă e una după regulile ei de joc? Efectele sînt minime, ba chiar o întăreşte, căci ritualurile de viaţă şi practică sînt mult mai puternice decît discursul care se pierde printre atîtea alte mărfuri.

Cred că asta s-a întîmplat şi cu aceste grupuri. S-au mişcat de la periferie spre centru, devenind parte a discursului şi puterii actuale globale. Şi nu prin cucerirea puterii, prin schimbarea ei, ci prin renunţare şi adaptare la putere. De asta pentru mine ele nu mai sînt interesante acum. Ele, în esenţă, au murit şi spun cam ceea ce spune tot discursul actual oficial. Însă ele mai au totuşi un soi de aură a trecutului şi a practicii trecutului. Eu cred că încă nu au uitat totul. Pentru mine este interesantă istoria şi practica lor de viaţă din acea perioadă complicată.

Sectanții, fotografie din colecția documentară a scriitorului Vasile Ernu

Sectanții, fotografie din colecția documentară a scriitorului Vasile Ernu

D.E.B. Întrebarea precedentă avea scopul de a introduce probabil cheia întregului demers, anume căderea în ispită. Capitalismul este Diavolul, momindu-i pe sectanți cu promisiuni deșarte. Ca orice utopie care se respectă, cartea ta este o parabolă morală. Mai este în trend să fii un critic al capitalismului, de vreme ce gânditorii îl chestionează de ceva ani? Cu rezultate îndoielnice, altminteri, dacă ne amintim că au trecut fără efecte niște ani de când anumite grupuri se grăbeau să anunțe reînvierea marxismului… cum stau lucrurile din punctul tău de vedere după criza economică?

Vasile Ernu: Cînd e vorbă de viaţa socială, politică şi economie, zic și eu ca poetul „Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni”. Nu trebuie să esenţializăm. Regimurile politice sînt nişte constructe care pot fi la rîndul lor analizate, deconstruite etc. E adevărat că avem mereu aceeaşi problemă: cum îmblînzim Leviathanul care deseori devine o „fiară politică” autonomă, complicată şi greu de ţinut în frîu. Uneori devine „monstruoasă”. Dar, aşa cum spuneam, oamenii sînt cei care au vise, idei, acţiuni prin care pot pune capăt unui vis devenit coşmar şi reinventa alte vise şi realităţi. Nu trebuie să uităm asta. Noi sîntem oameni în măsura în care putem visa, crea utopii, cu riscurile de rigoare. Cînd visul moare, murim şi noi. În definitiv, nu contează cum se numeşte regimul care devine prea puternic şi nu ne mai lasă să ne trăim viaţa. Că e comunism sau capitalism, asta e secundar în momentul în care el devine pentru tine un sistem oprimant în diversele lui forme. Aşa cum am dizolvat un regim comunist dur şi oprimant putem dizolva şi alte regimuri. Acum, întîmplător, a venit rîndul capitalismului. Noi totuşi vrem o lume mai bună şi mai dreaptă. Se poate?

Zilele trecute povesteam unui grup de tineri care mă invitase la discuții. Temerile mele atcuale sînt simple. Cînd mintea începe să judece totul în termeni „de piaţă”, iar actele tale sînt predeterminate după „ordinea profitului”, atunci totul s-a dus naibii. Îţi trebuie puţin curaj şi efort să vii în contracurent şi să încerci să gîndeşti şi să acţionezi „contra pieţei”, împotriva logicii profitului, să încerci să pui valoarea umană în faţa valorii capitalului. Noi facem economia, nu economia ne face pe noi, iar istoria omenirii cunoaşte multe alte forme alternative de a rezolva o mulţime de situaţii. Acest dictat al pieţei sau mai degrabă al ideologiei pieţei ne-a scrîntit rău mintea şi practica de viaţă. Dar poate lenea e valoarea supremă, nu munca? Poate e timpul să boicotăm toată gargara asta cu eficienţa, profitabilitatea, munca în neştire etc. Poate e timpul să promovăm lenea, ineficienţa, lupta pentru timpul liber. Să ştii că „lenea” de multe ori este mult mai „eficientă” decît „munca” de tip neoliberal. Iar în viaţă nu e nevoie de chiar atît de multe lucruri. Să nu uităm că 90% din „marea producţie” este de fapt gunoi. Tot regimul acesta neoliberal este un soi de muncă în neştire, care te face eficient în producţia gunoiului.
Bunăstarea vieţii, calitatea vieţii poate nu se reduce la banii pe care-i cîştigi, ci la timpul liber pe care-l doreşti şi pe care poţi să-l trăieşti lîngă comunitatea ta, în slujba ei, lîngă copiii tăi sau ajutînd nişte oameni sărmani. Bătălia pentru timp liber e una imensă. Timpul liber a devenit un lux pe care aproape nimeni nu şi-l mai permite. Cîţi dintre noi au curajul să zică azi: băgaţi-vă banii în fund, nu-i vreau, nu dau doi bani pe cariera voastră de slugi ale sistemului, pentru că eu vreau timp liber şi pentru asta pot plăti un preţ retrăgîndu-mă din lumea voastră!
Lumea poate fi schimbată în bine numai de oameni „leneşi”, care au timp de reflecţie şi acţiune. Literatura (şi arta în general) este un exemplu perfect în acest sens: ea este făcută de „leneşi”, „rataţi”, oameni antisistem, total ineficienţi în termenii actuali, total anti-piaţă, anti-profit etc. Ce ar însemna lumea noastră fără ei? Dacă toţi aceştia ar dispărea, ar mai rămîne doar politrucii, bancherii, advertiserii şi pr-iştii (aceşti politruci de şcoală nouă) şi încă nişte băieţi cu maşini scumpe. Ce plictiseală… regimurile în general se ţin nu atît pe cei care slujesc cu pasiune regimul ci mai ales pe mulţimea tăcută şi supusă. Şi, de aceea, ei trebuie să ne intereseze în primul rînd.

1,544 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *