Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jul 29, 2014 in Povestiri la persoana intai, Story | 0 comments

Varujan Vosganian. Mitul Peșterii

Varujan Vosganian. Mitul Peșterii

de VARUJAN VOSGANIAN

Alex Howitt

Alex Howitt

Cuvintele se auzeau în tonuri joase, ca rostite într-o limbă moartă. Din chipul ghidului se vedea doar jumătate, cealaltă parte a feţei era străvezie şi oarbă. De aceea părea că ghidul merge doar înainte şi înapoi, în două dimensiuni, precum siluetele din alaiurile frescelor egiptene.

Punţile se întindeau peste abisuri, senzaţia aceasta venind nu atât din adâncimea ce se căsca dedesubt, cât din întunericul mistuitor. Câţiva dintre noi ţineau lanterne, ale căror lumini se adăugau făcliilor agăţate de pereţi. Venind din mai multe părţi, ele făceau ca umbrele să pară mai vii decât trupurile din care se smulgeau, născând, ca orice desprindere, tot felul de îndoieli. Deasupra, bolţile se întâlneau, neverosimil de înalte. La urma urmei, orice lume, chiar şi subpământeană, îşi are cerurile sale.

În mijlocul peşterii se întindea un lac lipsit de orice tresărire. Dacă nu ar fi fost luminile care se oglindeau, lipsite de pâlpâiri, ca nişte stele bătrâne, ai fi putut crede că lacul e o stâncă mai mare, printre celelalte. Ne aplecam peste parapet, pe noi apele lacului nu ne oglindeau, erau şi ele bătrâne şi sătule, ca un lac al uitării. Îţi dădeau sentimentul că dacă te încumentai să-ţi moi degetele în apele acelea, ar fi trebuit, ca să-ţi scoţi apoi mâna, mai degrabă s-o smulgi.

Ghidul îşi ridică felinarul, flăcăruia îi lumina doar faţa, care fiind tăiată pe jumătate, nu lăsa altă umbră decât cealaltă jumătate a sa. Şi vorbi, cu o voce gravă, de rugăciune tibetană:

– Încăperea în care suntem se numeşte Catedrala. Chiar de la asta îi vine numele, de la stalactitele care coboară în formă de orgă şi de la stalacmitele care urcă în formă de altar. Se zice că pe vremuri cei care se adăposteau aici oficiau slujbe şi că urmele ritualurilor vechi se mai văd, numai că, după atâta vreme, nu mai poţi deosebi picăturile de apă de picăturile de ceară, dacă s-au pietrificat între timp. Iar dacă erau ritualuri, nu ştim cine erau zeii lor şi dacă oasele încrucişate găsite ici-colo nu erau, cumva, ale zeilor, înainte de a fi ale morţii.

Ghidul spuse toate acestea cu lentoarea şi netezimea pe care le dă vocea joasă, lăsând impresia că vorbele acelea fuseseră repetate de multe ori până atunci. Iar noi, pe urmele cuvintelor sale exacte, ca pe un pergament netezit, bâjbâiam, ţinându-ne de balustradă şi căutând să anticipăm legănările punţii. Din când în când, priveam înapoi, ca să vedem dacă în bâjbâiala noastră, nu cumva suntem singuri. Dacă ne-am fi lăsat pradă mirărilor noastre şi nu am fi luat în seamă vocea în frecvenţe joase a ghidului, chiar eram. Dar el se opri doar o clipă, ca să-şi coboare braţul cu care ridica felinarul deasupra capului, apoi continuă:

– Aici, în grotă, lumea e mai neschimbătoare. Temperatura e constantă, atât a apei, cât şi a aerului, încât poţi crede că nu există decât un singur anotimp. Ba, mai mult, judecând după proporţia dintre lumină şi întuneric, anul nu are decât o singură zi, ba mai degrabă o singură clipă şi aceea, din bezna care s-ar lăsa în lipsa făcliilor, ar fi miezul nopţii.

Grupul, care până atunci se întinsese răzleţ, făcând puntea nu doar să se legene, ci să şerpuiască de-a dreptul, se strânse. Şi o voce, care putea fi a oricăruia dintre noi, întrebă:

– Cum se poate ca un an întreg să fie ca o singură clipă?

Ghidul cu faţa jumătate zâmbi. Cum în lumea lui, alcătuită din două dimensiuni, nu putea ocoli, ne-am dat deoparte, lipindu-ne de balustrade. El trecu printre noi şi ridică felinarul, lărgind cercul de lumină.

– Oricât ar părea de ciudat, spuse, aici lucrurile se petrec după aceleaşi legi ca afară. Îţi vine uneori să crezi că miezul pământului e gol, că e o lume şi-acolo, cu cerul, cu stelele şi cu soarele ei. Bolţile, atunci când sunt luminate, lucesc. E semnul că şi aici plouă. Numai că ploaia nu se opreşte niciodată, iar picăturile sunt mult mai rare. În locurile unde umezeala se adună broboane, înainte de a se desprinde, bolta naşte ascuţişuri. Iar acolo unde picăturile cad, se formează alte ascuţişuri, dar cu vârful în sus. De aceea, într-o astfel de lume picăturile cad mereu din aceleaşi locuri, cărora noi le spunem stalactite şi se adună în altele, care cresc, şi cărora le spunem stalacmite.

–  Şi atunci înseamnă că ele, într-o bună zi, se-ntâlnesc?

Ghidul ne arătă într-o parte, acolo unde câteva coloane subţiate la mijloc uneau bolţile cu pardoselile de piatră. Apoi întoarse către noi cealaltă jumătate a feţei. Ne-am dat seama de asta, căci vorbi fără să-şi mişte colţul buzelor.

– Aşa cum universul nu are început şi sfârşit, nici istoria nu se sfârşeşte dintr-o dată, ci doar pe alocuri.

Alex Howitt

Alex Howitt

Iar de aici încolo am avut senzaţia că ghidul vorbeşte doar pentru mine. Poate că la fel au gândit şi ceilalţi, dar nu i-am mai întâlnit, să-i întreb.

–  Stalactita asta are câteva zeci de metri. Nu poţi şti ce înseamnă cu adevărat decât dacă ai foarte multă răbdare. Ai putea, de pildă, medita îndelung, privind-o. Ea creşte în fiecare an cu un milimetru. Adică un centimetru pentru fiecare secol.

– Cine a fost atât de răbdător s-o măsoare?

– Când stai atât de mult nemişcat, nu o faci ca să măsori, zâmbi ghidul. Şi ca răspunsul lui să fie întreg, se dădu câţiva paşi înapoi şi se reîntoarse în frescă.

Ai fi putut crede că e o lumânare şi ceara topită se întăreşte ciorchine. Vârful, acolo unde timpul continua să se adauge urcând, era umed. Deasupra atârna o stalactită, probabil că un fir nevăzut, cu vârful de plumb, le-ar fi unit capetele. Păreau doi canini aşteptnd clipa când aveau să muşte unul din celălalt, ca un nou sfârşit al istoriei.

Talpa acestei lumi multimilenare nu se vedea. Luminiţele care pâlpâiau pe la colţuri lăsau pe bulbii ei pietrificaţi vinişoare ca nişte şerpişori vii. Vieţile anterioare continuau să trăiască, undeva m-aş fi putut întâlni cu celelalte treceri, dar eram încă neîmplinit. Am început să măsor din priviri, ceea ce însemna că nu eram încă în stare să contemplu. Cu un centimetru pentru fiecare secol, istoria civilizaţiei, aşa cum o cunoaştem, dura cam un metru.

La aproape cincizeci de centimetri de vârf, îndărătul striaţiilor fine ale pietrei, cineva trudise la construirea marii piramide. Şi poate că acolo aş fi fost cel mai aproape de a-l regăsi, în pereţii pictaţi, pe ghidul nostru care ar fi avut şi celelalte două feţe care îi lipseau acum. Degetele nu simţeau muchii, ci doar nevuri uşoare, care se încălecau unele pe altele şi care, cu spinările umede, deasupra locului cât un grăunte care corespundea marilor piramide, întruchipau, probabil, popoarele mării.

Cât de aproape eram de timpul piramidelor, doar la un pas! Urmau, apoi, legendele, vânătorile de lei, de zei şi de oameni, scrise pe piatră, pe tîbliţe de argilă, pe papirusurile egiptene sau pe sulurile de la Marea Moartă. Pregătind până la vârf, cât o palmă de loc, legenda legendelor, douăzeci de centimetri de eră creştină.

Nimic din forma pietrei nu sugera Naşterea, Calvarul şi Învierea. Ele erau bine ascunse îndărătul broboanelor pe care mineralele din apă le aşezau unele peste altele. Şi, totuşi, erau acolo, ca toate celelalte – în memoria acestei pietre existau toate întâmplările lumii, precum magicul Aleph.

Spre vârf, aplecat peste balustradă, puteam atinge cu vârful degetului. Acolo stalactita era mai subţire; vremurile fiind mai apropiate, erau mai puţin înţelese. Cu şapte centimetri şi ceva mai înainte se născuse Dante Alighieri. Pe aceiaşi milimetri ai vieţii sale se înghesuiau Litovoi, Seneslau şi fratele lui, Bărbat. Şi dimpreună, hoardele mongole şi rugurile templierilor. Faptul că în toată această buluceală, pe câţiva milimetri de timp, Dante Alighieri continua să scrie netulburat, dădea farmecul şi măreţia istoriei acestei omeniri, în ciuda faptului că nu avea decât o întindere de un metru.

Poate că singurul care fusese în aceeaşi peşteră cu mine sau imaginase una la fel, era Johann Sebastian Bach. Toate formele acelea care mă înconjurau păreau vii şi totuşi neschimbătoare, precum un coral compus de cantor şi cântat prin tuburile orgilor din Catedrală.

Deja eram foarte aproape. În ultima jumătate de centimetru mă aflam eu. Fiecărei clipe din viaţa mea îi corespundea câte un micron al acestui vârf bont şi neînduplecat. S-ar fi găsi explicaţii,  dacă aş fi putut înţelege limba pietrei care poate fi o limbă moartă, căci oamenii n-o mai vorbesc, dar nu este. Ceea ce ne deosebeşte de pietre este mirarea. Sau, din perspectiva pietrelor, lipsa mirării.

Alex Howitt

Alex Howitt

M-au găsit, în cele din urmă. Nu se putea să nu mă găsească, ei îşi agitau luminile şi strigau, iar eu stătusem nemişcat, într-atât încât conturul umbrei mele rămăsese întipărit pe perete. Avusesem însă timp, stănd astfel, cu palma întinsă, să primesc eu în locul pietrei o picătură cursă din vârful cerurilor. În acest fel rupsesem corespondenţa perfectă. Socotind după măsurătoarea apei preschimbate în piatră, eram mai tânăr cu un milimetru sau, în fine, cu cât ar fi adăugat acea picătură.

Astfel încât de aici înainte voi păşi în urma mea, la diferenţă de o picătură. Ceea ce, pentru timpul de afară, nu este puţin. Trăind timpul în două dimensiuni, precum cele două feţe ale ghidului şi ducând melancolia celei de-a treia, trecând prin aceeaşi clipă de două ori, ca felinele alungite prin cercul în flăcări, lucrurile îmi vor părea mai limpezi.  Iar lipsa mirării mă va deprinde cu limba pietrelor care e o limbă moartă doar pentru cei care se tem de moarte.

 

Scriitorul Varujan Vosganian / foto Revista Tango

Scriitorul Varujan Vosganian / foto Revista Tango


VARUJAN VOSGANIAN este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani. A fost tradus în peste 10 limbi, iar presa internaţională l-a comparat cu Marquez. Pentru romanul
Cartea şoaptelor a fost recompensat cu numeroase premii, printre care „Cartea anului”, al revistei România literară, şi Premiul Academiei Romane şi a fost propus pentru Premiul Nobel.

Pe lângă romanul Cartea şoaptelor, care l-a propulsat în ierarhia literară, a mai scris volumele de nuvele şi povestiri: Statuia comandorului (1994), Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (2013), dar şi poezie, cuprinsă în volumele Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2005).

În afară de aceasta, Vosganian este unul dintre cei mai activi politicieni ai României (senator, ministru), dar aceasta nu interesează aici.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *