Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Nov 12, 2014 in Books | 0 comments

Un pat care dispare când închizi ochii și o fetiță care se juca de-a Dumnezeu

Un pat care dispare când închizi ochii și o fetiță care se juca de-a Dumnezeu

ilustrator: Maja Lindberg

ilustrator: Maja Lindberg

…Iar ea visa că încearcă să doarmă într-o cameră în care, atunci când închizi ochii, tuturor lucrurilor le creşte o coadă de rachetă şi dispar. Nu-i de mirare că nu prea reuşea să aţipească, mai ales că, de câte ori închidea pleoapele, îi dispărea chiar și patul de sub ea și abia atunci când le ridica, patul venea la loc. Desigur, spunem acum povestea unei fetițe care alerga pe străzi de-i sărea penarul în ghiozdan. Chiar auzea caietele ţopăind, creioanele şi cariocile făcând clop-clop, iar pe spinare simţea încolţind mărgeluşe de transpiraţie, în timp ce fularul era muiat de salivă. Vremea asta pare pierdută în amintirile cuiva, dar este adusă la zi, și parcă prea cu forța, printr-o intrigă, la rândul ei, parcă prea contemporană: mama a găsit de muncă în Italia.

Sigur că ar fi rămas în România, avea ceva studii, dar cu ele abia dacă se putea califica pentru titlul de șomer, ori titlul de şomer nu e tocmai un rang nobiliar. Numai ce spui cuvântul şi viaţa din jur se veştejeşte. Oamenilor li se scurge figura de milă, iar copacilor încep să le cadă frunzele. Datoriile la asociaţie oricum se adunaseră de-i era ruşine să dea ochii cu vecinii. Se prefăcea mereu că scotoceşte după chei în geantă când se întâlnea cu ei și îi trebuia tot mai multă ingeniozitate să scoată un prânz după care să nu pară săraci… În Italia poate că va fi mai bine, gândea și fetița, deși ea urma să fie lăsată acasă. Poate că va fi bine, poate că vom defecta toate elicopterele duşmanilor, vom duce furnicile la cinematograf, ar fi păcat să nu vadă şi ele filme cu furnici, toate învăţătoarele vor umbla cu umbrela în fund, vom spăla elefanţii pe trompă cu peria de sticle, da, şi îi vom folosi pe post de fântâni arteziene – ca în Italia -, vom păpa castraveciori muraţi, cu toţii împreună, ca altădată, ne vom bărbieri, nu vom mai sta la rând la pipi, vom face teme la caligrafie prin scrisori sau mai bine prin telefon.

Un loc comun din statisticile de gen, în urma mamei rămâne doar bunica, o femeie care merge prea des la culcare și pe al cărei somn trebuie să-l ocrotești trecând cu pași șoptiți pe lângă uși. Soarta copilului părăsit e aceeași: nimeni nu te cunoaşte, nimeni nu te crede, toată lumea te ceartă şi te întreabă unde e mama şi unde e tata. Tata e la bloc, iar mama e în Italia. Poate că și-ar putea găsi un refugiu în jocuri, dar și pe acestea trebuie să le facă singură, ceea ce este o misiune destul de dificilă, având în vedere că oamenii mari nu prea avuseseră grijă de copii ca ea: făcuseră jocuri pentru doi, trei, patru sau echipe. De aceea fetița fusese nevoită să-şi născocească ea singură tot felul de chestii amuzante sau de pierdut timpul.

Dan Lungu

Dan Lungu

Pentru că într-o zi, când Buna era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri şi are grijă nu numai de fiecare om, ci şi de fiecare vieţuitoare şi plantă, fetița și-a dat seama că se juca adesea de-a Dumnezeu. Și probabil că exact în momentul în care și-a remarcat personajul făcând asta a decis Dan Lungu titlul noului său roman: “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, apărut recent la Editura Polirom. Director al Muzeului Literaturii Române din Iași, unul dintre cei mai apreciați și mai traduși scriitori români, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dan Lungu spune o poveste arhicunoscută, istoria unei familii care eșuează pe diverse maluri, într-o încercare aproape disperată de a-și găsi echilibrul.

Rădița, personajul acestei cărți, își inventează singură copilăria. Cel mai mult îi plăcea să fugă, nu numai de frică sau să se întreacă cu cineva, ci şi aşa, să simtă aerul fâşâind pe lângă ea, să vadă cum se apropie pietrele, cum îi trec printre picioare şi rămân în urmă, să se lase în voia unei ameţeli plăcute. Era sigură că o senzaţie asemănătoare o trăiesc păsările când zboară, în timp ce oamenii care nu aleargă, doar merg toată ziua, flap-flap ori boc-boc, sunt un fel de păsări în colivie. Când reportajist, pentru a creiona tabloul emigranților din România, când psiholog, pentru a le cerceta motivațiile și sensurile, autorul glisează între lumi, trecând cu ușurință printr-o mulțime de teme, de la înstrăinare și inocență, până la relațiile de cuplu, reconfigurarea identităților sau fantasma copilăriei.

Intercalate în povestiri, o mulțime de fantasme și jocuri, toate cu o aromă pentru care şi contele de Monte Cristo ar evada din Alcatraz: de la bătrâna vrăjitoare din colțul străzii, la zbenguiala cu liftul pe seama celor pe care puștii și-i imaginau la ultimul etaj asudând să tragă în sus și în jos de sfori. Sunt aceleași găștile în conflict în cartier, al căror aer contemporan îl ghicim doar pentru că nu mai sunt, așa cum erau cândva, “hoții” și “vardiștii”, ci “spaniolii”, pesemne copiii ai căror părinți sunt plecați în Spania, si “italienii”, numiți așa tot după destinația alor lor.

Intră în categoria spaniolilor Roxana şi Laurenţiu, bunăoară, verişorii de la bloc, (un bloc cu patru etaje, fără lift!), al căror tată e plecat şi el în Spania și lucrează în acelaşi oraş cu tanti Speranţa şi nenea Nelu, părinţii lui Pablo, Olivia şi Juanito. Italienii sunt cei din deal, adică în primul rând Veronica şi cu Marc, fiindcă tatăl lor, nenea Andrei, era plecat cel mai de demult în Italia. Apoi era Felicia, fata lui nenea Miron, care era cam mare ca să se mai joace cu ei, dar intra tot la italieni, fiindcă mama ei, tanti Aspazia, muncea şi trimitea bani ca să termine de construit casa. Fetele noastre, Mălina şi Rădiţa, aveau mai de curând aceeași soartă: mama lor era plecată cel mai proaspăt în Italia.

Editura Polirom

Editura Polirom

În timp ce România rămâne cadru pentru atâtea intrigi, o mamă plânge la câteva granițe depărtare, strângând pumnul plin de bani. Îşi plângea şi de milă, pentru anii în care muncise pe mai nimic în România. Primul ei plic cu bani îi arăta că dusese o viaţă de sclav, de larvă, de bou în jug. Poate că plângea pentru bucuriile pe care le ratase, pentru viaţa pe care o pierduse, pentru lipsa de orizont cu care o sufocase sărăcia.

Plângea deoarece conştientizase brusc toate aceste lucruri, nu le descoperise progresiv, ca să aibă timp să se obişnuiască şi să reflecteze la ele. Era așa, ca o revelaţie. Plângea de bucurie că a ieşit din acea situaţie şi de teamă că se poate întoarce oricând. Plângea pentru că gândise fix ca o sărăntoacă. Plângea pentru că i se părea nedrept ca unii să câştige atât de uşor banii şi alţii atât de greu pentru aceeaşi muncă. Plângea de mila părinţilor, a colegilor şi a tuturor celor care se chinuiau cu un salariu de mizerie şi care nu vor afla niciodată ce înseamnă să trăieşti decent. Plângea pentru că nu i se părea corect ca unii să se nască în România şi alţii în Italia, Spania sau America.

Și printre atâtea lacrimi, viața își ducea mai departe scenariile, exact așa cum știm din ziare. Pentru bărbați, zilele începeau dimineaţa la şase, în locurile fixe în care se adunau cei fără muncă… Nu zece-douăzeci, ci câteva sute!… Nu numai români, şi sârbi, albanezi, marocani, toate naţiile… Se adunau şi aşteptau să vină câte un italian care căuta muncitori cu ziua. Cine ştie să pună gresie şi faianţă? striga italianul. Care se pricepe la zidit? Dar la plantat pomi? Care e bun de cărat mobilă? Care ştie să desfunde veceuri? Dar să pună parchet? Dacă aveai noroc, te alegea pe tine din pădurea de mâini care se ridica. Dacă nu, aşteptai…

Numărând în felul acesta lunile și anii, firește că a venit și acea săptămână în care tata s-a certat continuu cu mama la telefon. Apoi, într-o dimineaţă, fetița s-a trezit că tata nu mai e în casa bunicilor. Pe la prânz a aflat că s-a mutat la apartament, luându-i cu el și sora, iar într-o altă zi, când era la şcoală, au trecut amândoi să-şi ia lucrurile. Ei nu i-au lăsat nici un bilet. Acum îi priveşte degetele tatei din fotografii şi îşi aminteşte cum făcea din ochi ştrengăreşte. Îl iubeşte chiar dacă nu vine să o vadă. La rândul său, chipul mamei începe să-și piardă contururile și asta pe măsură ce fetiței de cândva încep să-i vină bine fustele ei.

Poate că se schimbă și mama, care, cu timpul, tot promițând să se întoarcă, începe a înțelege că lunile s-au transformat în ani, că viaţa trece pe lângă ea, că în curând carnea i se va veşteji, pielea şi sânii vor ceda timpului şi gravitaţiei, părul i se va rări până să se vadă scalpul, indiferent cât de bune sunt vopselele pe care le foloseşte. Înțelege, cu fiecare zi ce trece, că gura i se va încreţi ca o pungă strânsă şi că poate ea nici nu va băga de seamă, umblând printre tigăi şi frecând la faianţă, împingând aspiratorul, călcând cămăşi de bărbat şi spălând geamurile, că viaţa va trece ca apa prin sită, că pielea ei nemângâiată se va întări ca o coajă de cartof, că se va trezi într-o bună zi că e prea târziu. Îi era groază de acel moment, când constaţi că nu se mai poate face nimic, că ce n-ai trăit nu se mai poate trăi, îi era frică de cuvintele ireparabil şi ireversibil…

Ce intrigi s-or țese, oare, mai departe, în vremuri în care gâtul e, parcă, de plastilină, iar limba – un arici chel? Iluzia ține, de regulă, până într-o zi. Exact până în ziua aceea în care sună telefonul, dești știi clar că n-ar trebui…

2,225 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *