Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 18, 2014 in Books | 0 comments

Tenebre, secrete și câteva intrigi de chiar te întrebi ce l-o fi apucat pe Umberto Eco!

Tenebre, secrete și câteva intrigi de chiar te întrebi ce l-o fi apucat pe Umberto Eco!

Praga

Un neamț produce, în medie, dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a funcției intestinale în dauna celei celebrale, fapt care demonstrează inferioritatea lor fiziologică. Pe timpul năvălirilor barbare, hoardele germanice presărau pe tot parcursul grămezi incredibile de materii fecale. Un călător francez pricepea cândva imediat că a trecut frontiera alsaciană după mărimea anormală a excrementelor lăsate de-a lungul drumului. S-a mai dovedit că urina unui neamț conține douăzeci la sută azot, pe când a altor rase – doar cincisprezece.

Au mereu gurile pline de Geist-ul lor, ce vrea să însemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prostește încă de tineri, și asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, afară de câteva tablouri cu mutre respingătoare și poeme care te plictisesc de moarte. Abuzul de bere îi face să nu aibă nici cea mai mică idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgarități este că nu se rușinează de faptul că sunt germani. Au luat în serios un călugăr mâncău și desfrânat ca Luther (poți lua în căsătorie o călugăriță?) doar pentru că și-a bătut joc de Biblie, traducând-o în limba lor.

Se consideră profunzi pentru că limba lor e vagă, nu are claritatea limbii franceze și nu spune niciodată ce ar trebui, așa încât niciun neamț nu știe vreodată ce voia să spună – și confundă nesiguranța asta cu profunzimea. Umberto Eco i-a cam uluit pe unii cu cel de-al șaselea roman de ficțiune, “Cimitirul din Praga”, o carte care începe, abrupt, cu o listare deloc confortabilă a unor stereotipuri presupus rasiale destul de greu de digerat de o societate care militează pentru moderație.

Francezii ar fi fost ocupați și acum să-și taie reciproc captele, dacă n-ar fi venit napoleon să-i încoloneze și să le redirecționeze ura spre alte nații / "Împăratul Napoleon I la încoronarea împărătesei  Joséphine, în catedrala Notre-Dame din Paris", de Jacques-Louis David

Francezii ar fi fost ocupați și acum să-și taie reciproc captele, dacă n-ar fi venit Napoleon să-i încoloneze și să le redirecționeze ura spre alte nații / “Împăratul Napoleon I la încoronarea împărătesei Joséphine, în catedrala Notre-Dame din Paris”, de Jacques-Louis David

Sigur, aceste maxime sunt rostite de eroul romanului său, un italian antisemit, care admiră teoria inegalității raselor a lui Gobineau și care, o dată devenit francez, a înțeles că noii săi compatrioți sunt lenești, excroci, ranchiunoși, geloși și orgolioși dincolo de orice limită, până într-acolo încât să creadă că oricine nu e francez este un sălbatic.

Oricum, francezii nu-și iubesc semenii, nici măcar atunci când ar trage din asta un folos. Sunt răi și ucid din plictiseală, de altfel sunt singuriul popor care și-a ținut ocupați vreme de câțiva ani buni cetățenii să-și taie capetele reciproc, și noroc că Napoleon le-a deviat furia către cei de altă nație, încolonându-i ca să distrugă Europa. Avariția lor se vede și din apartamentele lor prăfuite, cu tapete niciodată refăcute, cu căzile de baie care datează din strămoși, cu scările în spirală făcute de lemn instabil, ca să profite cu zgârcenie de spațiul îngust.

Sigur, personajul nostru s-a făcut francez doar pentru că n-ar fi suportat să fie italian, căci ca piemontez ar fi fost doar caricatura unui gal. Un popor pe care orice noutate îl pironește, neașteptatul îl terorizează și pe care, ca să-l faci să se miște, a fost nevoie de doi lingurici, un exaltat ca Garibaldi și o piază rea ca Mazzini. Generații născute din încrucișeri cu levatini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare și ostrogoți degenerați, care au luat ce era mai rău din fiecare. Italianul este neîncrezător, mincinos, laș, trădător, se simte mai în largul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când își schimbă steagul după cum bate vântul.

Germanilor, italienilor și francezilor li se adaugă evreii, un popor ateu prin excelență, care pornește de la premisa că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mormânt. Deci făptuiesc orice pentru cucerirea lumii ăsteia. Ochii lor te spionează, surâsurile sunt unsuroase, cutele din nas și buze sunt mereu neliniștite, săpate de ură. Iar ochiul li se rotește febril, stricat de secrețiile a optsprezece veacuri de ură, se pleacă peste o mie de riduri săpate o dată cu vârsta, încă de pe la douăzeci de ani. Iudeul pare veștejit de tânăr. Pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un țigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac și clevetitor ca unul din Asti.

Umberto Eco

Umberto Eco

Deși cartea lui Eco rămâne o fantezie seducătoare, presa s-a arătat îngrijorată de aceste pasaje: cine știe, poate că unul dintre cele câteva milioane de exemplare vândute deja în Europa și America de Sud ar putea ajunge în mâinile unor fanatici sau sub ochi ghidați de minți mai slabe. Poate ar putea fi citit de personaje care chiar au nevoie de justificări pentru actele lor și care doresc să creadă într-o mitologie pe care, de fapt, Eco o demolează cu scepticism.

Chiar și așa, reluarea acestor stereotipuri periculoase a fost criticată, deopotrivă, de rabini și de Vatican, având în vedere lumea în care trăim, șubredă din punct de vedere economic și politic, amenințată de fanatici, cu mai bine de o jumătate din populație speriată de perspectiva unei catastrofe iminente și aflate în căutarea de țapi ispășitori. De altfel, Eco a făcut cândva un apel la “cei care au prostul gust de a-l lua pe Dan Brown în serios”. Oare l-ar deranja dacă acești cititori creduli ar rata complet ironia lui postmodernă și ar lua “Cimitirul din Praga” un pic prea în serios?

Cimitirul din Praga, reeditat la Editura Polirom

Cimitirul din Praga, reeditat la Editura Polirom

Uneori, Eco ironizează așa de subtil stereotipurile care au generat nenorociri, încât pentru unii gluma usturătoare chiar ar putea să treacă neobservată. Probabil că un tip lipsit de cultură sau de simțul umorului nu ar alege o asemenea carte… dar și dacă îi pica în mâini…

Să ne gândim, de pildă, la felul în care protagonistul cărții, Simonini, ajunge să se familiarizeze cu cu magnetismul – o tehnică experimentală care respecta întocmai integritatea psihică a unui subiect, dar și cu hipnotismul – o îndeletnicire până atunci rezervată șarlatanilor, dar testată cu succes și de psihiatri, măcar că ședințele lor arătau mai mult a piese de treatru decât a acte medicale.

Îi povestea despre asta un tip, prieten de masă, un oarecare Sigmund, un evreiaș mic și văicăreț, cu dorința vădită să parvină, care perora cel mai ades despre studiile sale privind cocaina, adică o substanță nemaipomenită, optimă ca analgezic, mai ales în oftalmologie, perfectă contra răului de mare, care face să dispară ca prin farmec oboseala, foamea și somnul. Sigmund ăsta, pe care-l mai chema și Froide, studia isteria și, desigur, nu nega că ar putea avea și ceva cauze legate de sex, însă pur și simplu i se părea exagerat să se reducă totul la sex, dintr-o pruderie mic burgheză care, spunea el, îl ținea departe de toate acestea. “Nu”, îi răspunea Simonini, “nu e nimic mic burghez, ci doar ești tu obsedat sexual, ca tot neamul tău de circumciși”.

Froide era așa de vorbăreț și de pus pe glume, că mai-mai că personajul nostru să nici nu mai credea că e evreu… dar Simonini avea o scuză pentru antisemitismul său visceral. Nu numai că citise în copilărie “Jidovul rătăcitor” al lui Eugene Sue, dar fusese și educat de un bunic care obișnuia să spună: Revouția, dragul meu, ne-a făcut sclavii unui stat ateu, mai fără egalitate decât înainte. Și cu frați dușmani, fiecare fiind Cain pentru celălalt. Nu e bine să fim prea liberi, precum nu e bine să avem tot ce ne trebuie. Părinții noștri erau mai săraci și mai fericiți, pentru că rămâneau în contact cu natura. Omul, abandonat sieși, e prea rău să fie liber.

Cum am ajuns să cred că Shakespeare nu există

La gâtul lui Shakespeare din portretul semnat de Martin Droeshout nu este un guler. Un astfel de guler nu exista în epoca sa, spun conspiraționiștii. Aceea este tipsia pe care a fost adus capul Sfântului Ioan!

La gâtul lui Shakespeare din portretul semnat de Martin Droeshout nu este un guler. Un astfel de guler nu exista în epoca sa, spun conspiraționiștii. Aceea este tipsia pe care a fost adus capul Sfântului Ioan!

Sunt sau nu sunt de luat în serios poveștile lui Eco, mă întreb și eu, una care s-a amuzat în liceu cu teoria care părea o invenție foarte creativă, potrivit căreia Shakespeare ar fi fost un simplu canal de comunicare pentru templierii care rataseră o întâlnire importantă în noaptea Sfântului Ioan. M-am amuzat cândva, e drept, dar întâmpin și acum cu o secundă de mirare orice posibilă analiză literară a operei lui Shakespeare. Mai ales că e ceva vreme de când umanitatea se tot întreabă –măsurând cu diverse tehnici – dacă Shakespeare este sau nu numele unui “colectiv conspirativ de creație”, adăugând, pe o lungă listă de eventuali autori sau potențiali coautori, nenumărate semnături cu faimă ale vremii, de la John Dee și Thomas Middleton, la John Fletcher sau George Peele.

Probabil că filmul “Anonim”, o producție de acum vreo doi ani a lui Roland Emmerich, în care opera lui Shakespeare i se atribuie ducelui de Oxford, avea obiective prea comerciale pentru a relansa o asemenea dezbatere. Dar pentru cei care au citit cândva “Pendulul lui Foucault” pe nerăsuflate, există un singur posibil răspuns: operele lui Shakespeare au fost scrise de Francis Bacon. Iar în locul lui Bacon scria John Dee. Iar Francis Bacon era contele de Saint Germain și scria sub numele fals Johan Valentin Andreae. Iar acesta din urmă credem că nici n-a existat.

Matematicianul, alchimistul și astrologul John Dee

Matematicianul, alchimistul și astrologul John Dee

Chair și Freud și Orson Welles erau tentați să creadă că Edward de Vere ar fi Shakespeare, mai ales că multe dintre intrigile din piesele marelui Will coincideau bizar cu întâmplări din biografia reală a ducelui. Dar printre cei care puteau să folosească acest pseudonim a fost întotdeauna menționat și Sir Francis Bacon, care era cel mai important om de cultură englez al epocii, asociat fățiș cu masoneria, practicant al alchimiei și pasionat de coduri. Sau poate adevăratul Shakespeare este dramaturgul Christopher Marlowe, agent secret dispărut în condiții misterioase și tocmai de aceea bănuit de conspiraționiști că și-a înscenat moartea pentru a putea scrie apoi, iar, teatru sub pseudonimul… Shakespeare?

În susținerea acestei teorii, mulți aduc un argument insolit: anume că celebrul portret al lui Shakespeare semnat de Martin Droeshout este pictat anormal și că oricum personajul poartă la gât un guler care nu exista în Anglia la vremea respectivă. În plus, apropo de încurcătura din 1864, gulerul lui Will le-a părut unora mai degrabă o trimitere la tipsia pe care a fost adus capul Sfântului Ioan Botezătorul, ceea ce ar putea fi un semn suficient de bun pentru căutătorii de conspirații că Droeshout însuși avea, la rândul său, de transmis un mesaj.

Dacă e de luat în serios sau nu Eco, nu e clar. A declarat în interviuri că văditul antisemitism din ultima sa carte este ironic, că a dorit doar să-i tragă un pumn în plex cititorului. Alții spun că nu poate să nu fie și o oarecare doză de asumare personală, așa cum, de altfel, personajele sale chiar precizează la un moment dat.

Tunele misterioase, iezuiți, masoni și conspirații nocturne în Cimitirul din Praga

Cimitirul evreiesc din Praga/ foto Rita Reed

Cimitirul evreiesc din Praga/ foto Rita Reed

“Cimitirul din Praga” nu dezamăgește când vine vorba de stil, documentare și mistere. Vă puteți imagina povestea scrisă de un fel de Dan Brown cu mai multe doctorate, suficient de inteligent încât să construiască intrigi misterioase, împletite cu migală de caligraf turc și cu minuțiozitate de ceasornicar elvețian.

Pe vremea liceului, era un fel de scuză acceptabilă dacă dispărea careva vreo trei-patru zile: de bună seamă începuse Pendulul lui Focault și, după o poticnire de câteva ore la primele pagini (răstimp în care evalua dacă formulele matematice sau legile fizice sunt sau nu prea mult pentru el), urmau câteva zile în care nu mai putea să-l deranjeze nimeni, nici maică-sa cu cina, nici iubirile cu amăgiri, ci rămânea captiv până la final în intrigile de detectiv, împletite cu mistici și mistere istorice, descrieri gotice și tenebroase, lovituri de teatru, ritualuri secrete sau personaje fabuloase.

De altfel, era chiar de mirare, în 2006, cum de filmul Codul lui da Vinci crea așa de multă controversă! Față de “Pendulul lui Focault” sau “În numele trandafirului”, conspirațiie lui Dan Brown (altminteri inspirate cam de aceleași legende sau fapte) par simple prostioare de copii. Umberto Eco este un semiotician (pe care regret că n-am ajuns până acum să-l văd ținând prelegeri la școala de jurnalism de a Roma!) și un savant literar medieval.

Al șaselea roman pe care îl semnează, “Cimitirul din Praga”, este generos cu imaginile și accesoriile care ridică misterul: secte, indivizi care știu a mânui otrăvurile sau șerpi care alunecă de-a lungul coridoarelor subterane, răsuciți prin ereziile iluminate sau evanghelii bigote, promovate de de francmasoni, de iezuiți și evrei, înainte de a deveni o conspirație ideologică care ar putea explica înșelăciunile politicii contemporane. Masonii și iezuiții, spune personajul lui Eco, sunt categorii aparte.

Mister

Iezuiții sunt masoni cu fustă. Iezuitismul – și nu există pe lume sectă mai golită de mațe, mai dură și nemiloasă – îi discreditează, îi face să sufere, îi persecută și îi ruinează pe toți oamenii dotați cu spirit liber: iezuitismul îi alungă din funcțiile publice pe cei buni și de ispravă și-i pune în locul lor pe cei triști și lași. Te apucă și bucuria că în 1848 guvernul piemontez le suprima ordinul, trecându-i în proprietatea publică bunurile.

Împreună cu evreii, au dat naștere carbonarilor, niște masoni mai stupizi, deoarece se lăsau împușcați, iar mai târziu au făcut să li se taie capul, pentru că au greșit la fabricarea unei bombe, sau pentru că au devenit socialiști, comuniști sau comunarzi. Marele Orient, adică masoneria oamenilor cumsecade, coexistă cu diverse subordonări de tradiție templieră, cu înclinații către științele oculte sau rituri satanice. Povestită de personajele sale, Eco trece printr-o istorie a umanității explicată cam în același mod ca în precedentele romane, cu un Jaques de Molay care uneltise să izbucnească Revoluția Franceză, până la legendele unui nucleu al cavalerilor creștini, templierii și masonii, din care, printr-o drojdie pusă de diavol, a crescut o sectă vrăjmașă lui Hristos.

Dark raider

Dark raider

Pentru cei care au început cu rezumatele simpliste ale lui Brown, vom spune că autorul lor preferat are obiceiul de a pune la cale un puzzle de premise și continuă rezolvându-l. Plăcerea cea mai mare a lui Eco constă în a lăsa deschise misterele. Fie din scepticism, fie dintr-o înșelătorie deliberată, Eco te pune pe piste false: pentru el, scopul poveștii este acela de a spune minciuni ingenioase mai degrabă, lăsând în cel de-al doilea plan ideea de a ajunge la un adevăr rațional. Protagonistul din “Cimitirul din Praga” este un falsificator profesionist, un rebel care trăiește din falsificarea documentalor. E frumos să ticluiești din nimic un act notarial, să ticluiești o scrisoare care pare adevărată, să elaborezi o mărturie compromițătoare, un act care ar duce pe careva la pierzanie. Puterea artei…

În acest roman picaresc, Capitanul Simone Simonini traversează Europa, angajat când de un serviciu secret, când de altul și asumându-și personal responsabilitatea pentru micile intrigi care au provocat cele mai multe dintre crizele politice ale secolului al XIX-lea. Își face mâna în timpul campaniei pentru eliberarea Italiei de sub dominația austriacă, după care se alătură oficial romancierului Alexandre Dumas într-o tentativă de a-i cosmetiza imaginea lui Garibaldi, deși în secret tot el demolează acest mit patriotic, prin povești despre un războinic slab, scund și mediocru. Pleacă din Sicilia și ajunge la Paris, unde crează ceva probleme în timpul Comunei, apoi merge mai departe și se amestecă în redactarea documentului incriminator care urma să-l discrediteze pe Dreyfus (evreu alsacian), astfel încât acesta să fie condamnat pentru trădare.

Misterele dezvăluite de Leo Taxil

Misterele dezvăluite de Leo Taxil

Simonini cochetează cu vrăjitoria, îi face placere să-l vrăjească pe vrăjitorul Leo Taxil, cel care, în 1897, a organizat Messa Neagră sexuală și perversă pentru a batjocori Francmasoneria și Biserica Catolică. Simone Simonini urzeşte, în 1898, scenariul complotului, potrivit căruia, o dată la 100 de ani, se adună rabinii reprezentând cele 12 seminţii iudaice. Chipurile, ei se întâlnesc noaptea, în secret, la vechiul cimitir evreiesc din Praga, la mormântul marelui rabin cabalist Jehuda Löw, cel care l-a creat la sfârşitul secolului al XVI-lea pe monstrul antropoid Golem. Acolo, cei 12 rabini veniţi din toate colţurile Europei fac un legământ, stabilind regulile de guvernare a lumii pentru a distruge definitiv populaţiile şi religiile nonevreieşti.

Imaginați-vă o fantezie gotică despre o adunare nocturnă de rabini, care vin împreună spre cimitirul dintr-un cartier mărginaș din Praga, se împrăștie printre niște pietre funerare care ar putea fi paginile unei cărți împrăștiate haotic. Adunarea complotează pentru a răzbuna umilințele de rasă și pentru a planifica contra-lovitura evreiască, în urma căreia să fie preluată puterea financiară și politică. În timp ce elaborează planurile lor nebunești, Simonini in entează și faimoasele “Protocoale ale Înțelepților Sionului”, pe care Hitler le-a numit “mandatul său pentru genocid”. Câteva excursii colaterale îl pun în legătură cu escrocul turc Osman Bey și cu Romanovii, surpinși tocmai în eforturile lor de a-i suprima pe nihiliștii recalcitranți.

Clienții și victimele lui Simonini sunt personaje istorice reale, ceea ce-i permite lui Eco – așa cum o făcuse, de altfel, și în alte romane ale sale -, să sugereze că istoria este doar o țesătură de ficțiuni, un fir epic pus cap la cap de autorități autointitulate, în care nu ar trebui să aibă nimeni încredere.

4,746 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *