Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 15, 2014 in Povestiri la persoana intai, Story | 0 comments

SIMONA SORA. Curăţenia de noapte

SIMONA SORA. Curăţenia de noapte

 

Elena Arcangeli

Elena Arcangeli

de SIMONA SORA

 

„Numai de n-ar greşi cineva uşa!“

Valery Larbaud, Moartea lui Atahualpa

 

În fiecare noapte cineva venea să aranjeze cearşafurile. Făcea, de fapt, tot felul de lucruri, cu siguranţă mai multe decît ar fi trebuit – întorcea ştecherul fierului de călcat cu susul în jos (numai aşa făcea contact), aspira în linişte firele de păr din peria rotundă, combina gelul de duş cu apă de gură La Source, în nişte recipiente micuţe şi albastre cu capac alb, bloca accesul la minibar, rotea televizorul spre birou, aducea un alt scaun la biroul cu blat de marmură, se împiedica în tricourile puse la uscat –, apoi se apropia brusc de patul imens cu baldachin care ocupa mai mult de o treime din cameră, se apleca pînă la nivelul privirii mele care orbecăia halucinată în beznă şi zicea: Hay que guardar este pliegue.

Aşa a zis în prima noapte, cînd nu dormeam, stăteam şi mă uitam prin perete, catatonică şi lucidă, victimă a fusului orar care făcea ca aici să fie ora trei dimineaţa, iar acasă, la Bucureşti, după-amiaza tîrziu. Era fără îndoială băiatul tuns ciudat, cu o creastă rară ca un coif, pe care-l văzusem ieri împingînd carul de curăţenie pe coridor. Detest să-mi umble cineva prin lucruri şi iată-l acum, la primele ore ale primei mele dimineţi mexicane, făcîndu-şi treaba în propriul ritm, întorcîndu-mi cărţile cu susul în jos, grupînd dosarele cu candidaţi la Premiul FIL pentru literaturi în limbi romanice, netulburat de faptul că eu dormeam sau încercam să dorm (ceea ce era mult mai rău decît dacă aş fi dormit) şi chiar, după o dereticare amănunţită şi organizată, explicîndu-mi cum să păstrez pliul cearşafului principal, cel care venea peste plapuma moale şi uşoară de puf.

Si, bueno, hay que guardar todo integro, i-am zis, poate dacă aş fi vorbit mai mult spaniola în ultimii ani, i-aş fi zis repede: cară-te în mă-ta, de-aici, ce faci la trei dimineaţa în camera mea de hotel, cine te crezi tu, băi piticanie, să pui aspiratorul la 3 noaptea, ca să aspiri ce?, că am venit de cîteva ore, pînă acum ce-ai făcut… Dar nu m-am complicat, nu voiam să beau apă de la chiuvetă în sticle sigilate, să mă spăl pe cap cu sodă caustică sau să rătăcesc ore în şir pe holurile hotelului Westhil din Guadalajara, cel mai prost hotel de cinci stele din lume, în căutare de hîrtie igienică. I-am zis, bueno, joven, şi am păstrat pliul.

Nu aerisisem deloc, geamurile nu se deschideau la etajul 18. Dacă mi-ar fi venit brusc să mă arunc de la fereastra prin care se vedea întreaga Guadalajara, ca văduvele colonialiştilor, la Teatrul Degollado, ascunse de ochii mulţimii curioase în staluri aproape lipite de scenă, femei disperate care se imaginau uneori aruncîndu-se pe scenă şi făcîndu-se fărîme, ele şi inimile lor prea fragede pentru o lume atît de crudă? Tot aerul era însă afară, aici eram eu singură, nu suportam aerul condiţionat, orice urmă de aer artificial îmi declanşa o durere cruntă în sinusuri şi bronhii. La începutul călătoriei trecusem prin groaza de boala legionarului, acum însă aerul trecut prin tuburi mă ucidea scurt. Ultimele douăsprezece ore transatlantice mi-o dovediseră, se terminase astfel şi visul, ultimul, de a face odată şi odată turul lumii.

A doua noapte a ajuns în camera mea tot tîrziu, cînd dinspre Zapopan cerul începuse să se coloreze în rozaliu şi soarele stătea să răsară. Eram în oraşul zorilor. N-am auzit fîşîitul cartelei în fantă şi nici măcar uşa deschizîndu-se în holişorul cu două alveole: una spre baie şi una spre mica debara unde-mi lăsasem valiza. L-am văzut, în schimb, cînd a intrat în cameră, cu capul plecat şi trăgînd după el aspiratorul. Stăteam sprijinită pe toate pernele pe care le găsisem, încercînd să respir, cu tîmplele bubuind şi gîtul uscat. Febra se întorsese, nu îndrăzneam nici să mă mişc, nici să-mi acopăr nasul ca să nu mai simt cum se înfiripa, lent şi ucigător, aerul condiţionat. Şi-atunci mi-am adus aminte că îl revăzusem la prînz; coborîsem să cer o supă simplă, mă terminaseră cu sopa de tortillas, prea densă şi prea sărată, şi apoi să particip oarecum, cu ultimele forţe, la deliberările juriului literar în care mă trezisem după ce scrisesem undeva: César Vallejo a murit la Paris într-o vineri, cînd la Lima era încă joi.

Aşteptam liftul, nu se putea coborî altfel, şi, sprijinită de marginea fotoliului din hol, l-am văzut pe junul menajer rulînd fără vreo întrerupere şi împingînd marele car de curăţenie care-l depăşea ca înălţime. Se ţinea de el? Avea heelys, adidaşi din ăia cu rotile în talpă? Se prea poate, era încă la vîrsta cînd preferi trotineta oricărui Jaguar. Dar nu asta am văzut atunci, eram şi prea departe ca să-mi dau seama dacă rula cum mi se părea mie, sau dacă mergea dus de greutatea carului triumfal încărcat cu suluri de hîrtie, săpunuri, geluri de duş şi multă, multă apă potabilă, căci apa de la robinet nu era bună nici măcar pentru spălat pe dinţi. Asupra acestui ultim punct fuseserăm avertizaţi, nimic de zis.

Am văzut atunci, la lift, un profil care mi-a reapărut în faţa ochilor noaptea, în camera mea, un profil uscat care contrasta cu perspectiva frontală, mai degrabă seboreică. Era alt cap, alt om, părea ars, dar de un foc conţinut, ca şi cum ar fi scăpat în ultimul moment dintr-un incendiu ce-i modelase trăsăturile. M-am ridicat şi m-am dus după el, cu greutate, simţeam sticlă în articulaţii, tocmai aflasem cum simţi toxinele viruşilor tropicali în articulaţiile neunse. Nu era însă nicăieri, parcă intrase în podeaua prelungului coridor de la etajul 18. Voiam să-l rog să-mi lase mai multă apă în cameră, cu o noapte înainte o consumasem pe toată făcîndu-mi manzanillas. Nu-l vedeam, probabil intrase în tunelul săpat între oficii, singurul loc prin care se putea străbate hotelul acela etanş, apărat ca o fortăreaţă, ca un vechi tulum, de restul Guadalajarei. De unde ştiam asta? Probabil că citisem într-un ghid franţuzesc sau într-un microroman despre narcotrafic.

Noaptea, în camera mea, i-am auzit fiecare pas, tîrşîitul aspiratorului, declicul fiecărui întrerupător pînă să-i văd profilul străin, de neconceput în camera mea de hotel. Nu mă privea. Aspira preocupat, dînd în spate şi-n faţă, în faţă şi-n spate, cu mîinile înmănuşate strînse pe tubul elastic, fredonînd încetişor o melodie pe care o auzisem cu siguranţă în autobuzul spre Teotihuacan. Înainte de a ajunge la Guadalajara, făcusem o noapte escală în Mexico D.F. şi mă dusesem să văd Oraşul Zeilor. Aş fi preferat să mă plimb prin Colonia Lindavista, pe calle Aurora, dar luasem autobuzul spre Teotihuacan.

Nu era de mirare că îmi rămăsese în minte melodia sacadată, autobuzul vechi cu perdeluţe verzi şi scaune cu arcuri desfundate se oprise de două ori şi doi tineri, un băiat şi-o fată, îşi făcuseră numărul – cîntaseră la cîteva instrumente necunoscute mie, un fluier şi o tobă mică, nu mă putusem deloc concentra la ce făceau, mă întrebasem tot timpul cît ar trebui să le dau şi dacă am la mine portofelul. Îl aveam. Şi-acum, în cea de-a doua noapte, în camera de hotel, îl auzeam pe puberul cu două chipuri fredonînd cumva insinuant, din fundul gîtului, în timp ce aspira.

Avea un cap imens, lobul parietal părea dublu, se alungea brusc în spate ca şi cum acolo ar fi avut un al doilea creier, iar în lobii urechilor, flesh-uri de obsidian. Rula, ca de dimineaţă în holul hotelului, iar fredonatul (mmmhmmmchilambalammmmh) devenise mai puternic ca zgomotul aspiratorului. Aerul condiţionat nu se mai auzea, dar temperatura în cameră scăzuse simţitor. De ce nu urlam, de ce nu mă repezeam la telefon, de ce nu încercam să-i smulg aspiratorul din mînă? Îi eram, de fapt, profund recunoscătoare că mai sînt în viaţă. Fără un centimetru nedureros pe tot corpul, cu plămînii ferfeniţă, cu ochii arzîndu-mi în cap, eram încă în viaţă, mă ţineam cu dinţii de marginea toboganului, simţeam că m-aş putea totuşi ridica, că aş mai putea ajunge încă o dată într-o poziţie stabilă. A durat infinit pînă a terminat de aspirat mocheta, a şters praful ridicînd mii de particule în aer, a aranjat pe birou fiecare foiţă aruncată neglijent, apoi a stins lumina. Am închis ochii şi am auzit – poate din cadrul uşii, poate din faţa patului meu de suferinţă cu baldachin: Hay que guardar este plieque.

Tomas Tzen

Tomas Tzen

În cea de-a treia noapte am deschis brusc ochii şi l-am văzut aşezat pe taburetul de sub televizor. Mă privea fără nici o expresie pe faţă, fără curiozitate, fără ranchiună pentru dezordinea din camera de hotel. Mă trezisem cu vreo oră înainte, într-un nou puseu febril, şi căutasem punga cu medicamente pe care mi-o trimisese frumoasa şi buna Marisol în cameră, era acolo un sirop miraculos, Broncholin, care mă ajutase şi în timpul deliberărilor. Mă simţisem atît de bine după el, încît fusesem de acord să rămîn la prînzul oficial cu rectorul Universităţii al cărui prenume, Tonatiuh, însemna, într-o limbă indigenă, cel de-al cincilea soare. Tocmai văzusem Piatra Soarelui la Muzeul de Antropologie din capitală, o gigantică sculptură verticală care pe vremuri străjuise intrarea în marele templu al lui Tlaloc de la Tenochtitlan, apoi fusese adusă în piaţa Zocalo, iar de-acolo în spaţiul bizar construit peste mlaştinile Chapultepecului. Eram obosită cînd am ajuns acolo, făcusem cîteva drumuri lungi pe sub pămînt cu metroul între aeroport şi El Terminal del Norte, de acolo la Teotihuacan şi apoi, iată, la Muzeul de Antropologie, unde mă lăsasem să zac în faţa Pietrei Soarelui.

Aveam, totuşi, un subiect de conversaţie cu rectorul Tonatiuh. S-ar putea să ştie mai bine ca mine ce înseamnă inimile, glifele şi penele de quetzal de pe suprafaţa marii pietre aztece, ce-o fi cu limba atîrnîndă a figurii centrale, ce e cu cei patru sori morţi şi cu ultimul soare triumfător. La masă însă m-am trezit destul de departe de tînărul rector, care la un moment dat s-a scuzat şi a dispărut. Nici eu nu am rămas prea mult, am înhiţit sopa de hongos fierbinte, apoi am înţeles brusc că mîncasem nişte ciuperci negre, iar cum eu am alergie la ciuperci, pentru a nu înrăutăţi lucrurile care păreau destul de oficiale, m-am ridicat, m-am scuzat şi am urcat în cameră. În lift, m-am întîlnit din nou cu rectorul, care m-a întrebat cum mi se pare Guadalajara. Minunată, am zis, dar va trebui să revin, pentru că prima mea şedere aici a fost deja compromisă de viroza rebelă care mă prinsese. Rectorul a rîs şi a zis, veţi veni aici de patru ori, nu vă faceţi griji, apoi a făcut o plecăciune uşor exagerată şi a coborît. Am rîs şi eu, n-aveam de gînd să mai revin vreodată, dar nu i-am spus pentru că mi se păruse şi el puţin gripat: pe frunte avea exact cinci picături de transpiraţie într-un echilibru precar.

Mi-am amintit vorbele rectorului în camera mea, cînd l-am văzut pe băiatul cu carul de curăţenie acum lăsat, pesemne, în anticameră. Probabil că rectorul se gîndise la faptul că juriul nostru ţine doi ani în aceeaşi formulă, iar cele patru veniri la Guadalajara erau călătoriile prevăzute: două de deliberări şi două invitaţii la tîrgul de carte în cadrul căruia se decerna premiul. Dar dacă scap acum, m-am gîndit ochi în ochi cu puberul plin de coşuri, nu mă mai întorc niciodată. Simţeam în aer un miros de moarte şi auzeam ritmul rar, bătut cu degete experte în blatul de marmură al biroului.

Dimineaţa m-am dus la recepţie – aveam iar o febră suportabilă, deşi mă mişcam cu mare greutate – şi am întrebat dacă aş putea schimba camera. Nu se putea, la Guadalajara se desfăşura, pe lîngă întrunirea juriului FIL, şi o mare conferinţă a oenologilor din întreaga Americă Latină. Nu mai exista nici o cameră liberă, poate mîine la prînz, cînd o parte dintre somelierii chilieni vor pleca în Baja California. Vorbeam chiar cu şeful recepţiei, un tip înalt şi masiv, cu un cap perfect rotund şi cu un costum care trebuie să fi înghiţit de trei ori mai multă stofă ca unul normal. Mă privea înţelegător, compasiv, la un moment dat chiar mi-a trecut prin cap c-aş putea să-i povestesc ce păţesc noapte de noapte în camera mea de la etajul 18. Se ştie, nu-i aşa, că există spaţii marcate. Sau spaţii rele, pur şi simplu. Sau spaţii improprii pentru somn. Am renunţat văzînd că privea deja peste mine – în holul hotelului tocmai intrase o fiinţă diafană îmbrăcată într-un costum nahauatl, o cunoşteam, era Lucinda, zîna bună a locului şi soţia unui poet mexican faimos.

*

În ultima noapte, a dat drumul, de cum a intrat, la aerul condiţionat. A fost aşa: a intrat fîşîind scurt cartela în fantă, a dat un pas înapoi, cît să aprindă lumina pe hol, apoi a trecut direct în cameră, n-a mai stat să combine gelurile cu lichidele în baie. A dat drumul la aer, încetişor, primul nivel, şi, pînă să mă trezesc, am simţit cum oxigenul coboară uşor, se infiltrează, luminează, aliviază, cum ar fi zis băiatul ăsta plin de coşuri şi de caş la gură, dacă ar fi avut puţin umor. Pe mine însă aerul oxigenat m-a ucis iar, am simţit, trezindu-mă de tot, cum îmi pătrunde în bronhii, cum îmi spintecă faringele, cum îmi colabează plămînii. Aveam 40 de grade, aspirina nu funcţionase, iar augmentinul forte nici atît. Nu era o infecţie, era o simplă şi ucigaşă intoleranţă la aerul transmis prin tuburi, la camera asta etanşă în care puteai muri fără să te salveze nimeni, la lumea asta din care nu înţelegeam nimic.

Nu puteam protesta, curăţenia nocturnă era politica hotelului, la fel ca salsele expirate, internetul wireless scump ca dracu’, iaurturile naturale îndulcite şi scurgerea la duş înfundată. Asta mi se explica, în ultima mea noapte, încetişor, să înţeleg tot, să nu pierd un cuvinţel din noile politici hoteliere mexicane: cînd cineva nu ieşea ziua din cameră sau nu suporta fumigaţiile transmise prin tuburile de aer condiţionat, trebuia să suporte, noaptea, curăţenia obligatorie. ¡Somos pais sano!, mi-a zis băiatul de noapte în timp ce aerul condiţionat mă sfîrteca încetişor. Şi atunci mi-am amintit că aerul poate fi oprit prin comandă vocală, îmi spuseră asta la venire, în hol, printre altele: dacă se porneşte aerul automat, strigi la el să se oprească. Şi-atunci am urlat cu ultimele puteri: ¡Cierra el aire acondicionado!

Aerul s-a oprit, iar odată cu el a dispărut şi puberul cu două chipuri care ţinea morţiş să îmi aranjeze camera noapte de noapte. Rama de sus a baldachinului a început să coboare lent, foarte lent, şi în minutul scurs pînă cînd m-a acoperit cu totul (şi care a durat cît toate minutele din toate orele tuturor zilelor) mi-a părut rău doar că n-am apucat să povestesc nimănui ce mi se întîmplase.

Simona Sora/foto Claudiu Constantinescu

Simona Sora/foto Claudiu Constantinescu

Simona Sora (născută în 1967) vă este cunoscută cu siguranță prin romanul Hotel Universal (2012), o carte frumoasă, despre locul periculos în care se întâlnesc prezentul și trecutul. Romanul, bine primit de critică și de public, reeditat în 2013 și nominalizat la majoritatea premiilor literare românești, se află în curs de apariție în Franța și Croația.

Scrisul Simonei Sora are savoare și este convingător, are emoție și ceva enigmatic, care te face să crezi de la prima frază că ai nimerit în mijlocul unor întâmplări misterioase. În afară de proză, Simona scrie eseu și critică literară, a ținut cursuri la Universitatea din București și, lucru pe care l-am aflat recent, a tradus literatură hispanico-americană.

Eseul său Regăsirea intimității (Editura Cartea Românească 2008) a primit numeroase premii literare. A publicat proză în antologii precum Tovarășe de drum, Experiența feminină în comunism (Polirom, 2008) sau Prima Carte (Editura ART 2011), iar eseul Ultima Thule, Cetățile dacice din Munții Orăștiei (Artec, Spania 2009) a fost contribuția sa la un proiect UNESCO de promovare a culturii și civilizației românești.

Cea mai recentă carte a sa este Seinfield și sora lui Nabokov (Polirom, 2014), o antologie de eseuri apărute anterior în Dilema Veche.

Este doctor în filologie și membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Premii: premiul de debut al Uniunii Scriitorilor pentru Regăsirea Intimității, carte distinsă și cu premiul de debut al revistei Observator Cultural. Premiul pentru exegeza în proza românească, oferit în cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan, Alba Iulia, tot pentru Regăsirea Intimității. Premiul pentru debut al revistei România literară pentru Regăsirea intimității. (Doina Ruști)

 

2,712 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *