Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 1, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

DEBUT RADU GAVAN. Dulce nepăsare

DEBUT RADU GAVAN. Dulce nepăsare

R

de RADU GAVAN

Mă trezesc şi fruntea îmi e transpirată de la acelaşi vechi coşmar ce îmi însoţeşte nopţile. Ceva mare se aşează pe pieptul meu şi apasă, mă chinui să respir şi presiunea sporeşte, îmi cuprinde braţele şi chipul şi mă cufundă într-o masă moale şi totul e negru în jur, mă sufoc, apoi reuşesc să strig şi mă trezesc horcăind. Uneori mă întreb ce se va întâmpla în noaptea în care nu voi mai striga, alteori îmi doresc cu ardoare să aflu răspunsul. Întind braţul spre stânga mea, acolo unde dormea ea, îi ridic perna şi netezesc locul, apoi pun perna la loc. Spatele mă ucide, oasele îmi troznesc, între tâmple îmi dansează un vârtej care încearcă să ţâşnească afară şi capul îmi plezneşte de durere.

Rămân în pat, cu ochii aţintiţi în tavan, căutând un motiv pentru care să mă dau jos. Până la urmă foamea învinge şi mă târăsc către frigider. O pâine îngheţată, tare ca piatra şi două felii de salam, asta e ce găsesc înăuntru. Trebuie să ies să iau ceva de mâncare. Pe raftul de pe uşă e o sticlă subţire, pe jumătate plină. O iau şi mă aşez la masa din bucătărie. Fărâmiţez pâinea, tai salamul în bucăţele, le amestec şi le înghit împreună cu votca. Atunci când sticla e goală mă şterg cu mâna la gură şi mă duc înapoi în cameră. O libarcă fojgăie prin faţa mea, mă întind şi încerc să o calc, dar mă dezechilibrez, genunchiul mă săgetează şi cad pe jos, în timp ce gândacul dispare undeva pe sub pat. Mă apăs cu palmele pe ceva lipicios şi mă împing spre tăblie, întind o mână şi reuşesc să mă ridic ţinându-mă de salteaua zdrenţuită. Mă aşez pe pat şi stau aşa, privind în gol. Într-un sfârşit îmi dau jos pantalonii de pijama şi mă uit la dungile gălbui de pe chiloţii umezi. Iar am făcut pe mine. Mă duc la baie şi iau o pereche uscată din coşul de rufe. Tot de acolo pescuiesc un tricou şi nişte pantaloni. Când ridic pantalonii, câţiva viermişori pică înapoi în coşul de rufe. Îi privesc o clipă, apoi îi strivesc cu pumnul. Trag hainele pe mine, încalţ o pereche de sandale din hol şi ies pe stradă.

Alex Howitt

Alex Howitt

Sunt singur. De când a murit soţia mea sunt cel mai singur om din lume. Nimic nu mai are importanţă, viaţa mea se rezumă la un lung şir de nopţi umede şi chiloţi pătaţi. Nimeni nu vorbeşte cu mine, lumea nu mă mai observă şi, atunci când o face, se fereşte din calea mea. Ştiu că arăt ca un nenorocit, ştiu că put a băutura şi jeg, dar pur şi simplu nu-mi pasă. Sunt un nenorocit. Am început să devin aşa din ziua în care ea a plecat. Mi-am spus că voi fi tare, că voi trece peste, că îmi voi reface cumva viaţa. Apoi am început să beau şi totul s-a sfârşit. Viaţa s-a retras încet din mine. Doar gândul că, într-o zi, fiul meu se va întoarce şi îmi va mângâia obrazul şi-mi va spune că mă iubeşte şi că-i pare rău că m-a părăsit. Pe fiul meu nu l-am mai văzut de zece ani. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte sau pe unde mai e. Până la urmă nevastă-sa l-a convins că e mai bine să nu ţină legătura cu un tată alcoolic şi atunci m-a uitat.

Lacrimile îmi ţâşnesc şi mă aşez pe jos şi plâng, lumea mă ocoleşte şi se face că nu mă vede, întind mâna către un băieţel care mă priveşte cu ochii mari şi maică-sa îl smuceşte, trec pe lângă mine şi băiatul îşi întoarce capul şi se uită speriat în spate.

Apoi zăresc o familie şi mă ţin după ei. Un bărbat înalt şi o femeie drăguţă. Au un băieţel tare frumos, doarme ca un prinţ, tolănit într-un cărucior mare. Coboară cu liftul la metrou şi eu mă împleticesc pe scări, mă furişez pe lângă barierele de metal şi reuşesc să ajung pe peron fără să fiu văzut de paznic sau poate că m-a lăsat să trec, nu ştiu. Mă sprijin de o coloană rece de piatră şi îi aştept. Uneori simt o nevoie disperată să vorbesc cu cineva, orice, doar să ştiu că mai exist, că o altă persoană se uită la mine şi mă vede. Dar asta e mai greu decât aş fi crezut. Am devenit doar o pată de mizerie atârnată de obrazul alb murdar al societăţii.

Familia a coborât pe peron şi s-a oprit la câţiva metri de mine. Îl privesc pe bărbat şi figura lui e calmă, destinsă, zâmbeşte şi îşi mângâie băieţelul pe frunte. Mă apropii de ei şi emoţia mă gâtuie şi îmi încleştează maxilarele, stau aşa o clipă, încremenit, apoi reuşesc să scot un Hei! printre buzele care tremură şi bărbatul se întoarce zâmbind, mă vede şi trăsăturile i se modifică, chipul lui e o mască ostilă acum şi vocea e rece, tăioasă. N-am bani!, spune şi vrea să se întoarcă şi să plece, nu vreau bani! aş vrea să-i strig, dar ochii mi se umezesc şi cuvintele îmi rămân prizoniere în coşul pieptului, iar el se mai uită odată scurt în ochii mei, după care se întoarce şi îşi ia familia de lângă mine, iar eu mă simt, încă o dată, atât de bătrân, singur şi neputincios.

Metroul soseşte urlând şi reuşesc să-mi descleştez buzele într-un murmur – Vorbeşte cu mine!, dar deja e prea târziu, uşile se închid şi trenul pleacă.

Radu Gavan

Radu Gavan

Radu Găvan s-a născut la 29 decembrie 1978, în Bucureşti. Are o diplomă în Psihologie, ceea ce îi face mai simplă meseria de stăpân al geografiilor exotice, căci lucrează in turism.

A publicat povestiri în reviste (Suspans, Familia) şi are un roman (Exorcizat) în curs de apariţie la Editura Herg Benet.

2,494 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *