Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 24, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

RADU ALDULESCU. „Ai să scrii o mare carte despre ce pune ăştia aicea la cale”

RADU ALDULESCU. „Ai să scrii o mare carte despre ce pune ăştia aicea la cale”

Alex Howitt

Alex Howitt

de RADU ALDULESCU

Ani în şir colindasem împrejurimile mînat de tot felul de treburi de zi cu zi, fără să iau aminte la vreo Unitate de Prefabricate şi Confecţii Metalice a Cooperativei Glina. În primăvara aia am auzit prima dată de aşa ceva, de la Andrei Ilieş. El îmi explicase pe unde vine şi probabil că aştepta de trei-patru zile cu sufletul fript să apar pe acolo. În sfîrşit mă urnisem, poate fiindcă n-aveam altceva mai bun de făcut, sau poate n-oi fi avut încotro. Poate, cine ştie, dar deja nu mai conta; dacă eşti cât de cât hotărît, e mult până te-ai văzut ieşit din casă şi uiţi din mers că de fapt epuizaseşi de o vreme toate aceste metode de a te menţine pe linia de plutire, aşa că am luat tramvaiul 28 de la cap la cap, de la Antilopa pînă în spatele Frabricii de Cablu şi Materiale Electroizolante, şi pe urmă am traversat peste şine şi printre vagoane de marfă tot triajul Gării Căţelu, ca să ies într-un drum neasfaltat despre care ştiam c-o taie peste cîmp spre şoseaua de centură.

După zece minute de mers, drumul m-a scos în faţa sediului Unităţii. Era o casă de cărămidă cu fundaţie înaltă şi acoperiş încropit din bucăţi de carton ondulat, aflată în plin cîmp, iar în spatele ei zărisem ceva ca un hangar, care părea să se potrivească descrierii lui Andrei. Pînă să mă apropii de poarta mare de tablă, lăsată lipită de gard, m-am pomenit împresurat de o haită de şapte-opt javre flenduroase. Nu făceam decît să le întărît şi mai tare lovindu-le cu piciorul la grămadă şi aplecîndu-mă după o piatră pe care n-o mai găseam. Schelălăielile deveneau numaidecît lătrături şi mîrîituri de o înverşunare sporită şi simţeam vlăguindu-mi-se cheful ce mă însufleţise dis-de-dimineaţă ca s-o iau încoace. Asta mi-ar mai lipsi după atîta drum, să mă văd tăvălit de cîini prin bătătura asta de şantier, cine dracu’ m-o fi pus?…

Curtea era plină de grămezi de nisip şi balastru, site pentru cernut nisip şi roabe, iar tuburile de puţ de diferite mărimi formau parcele dreptunghiulare, aranjate ca nişte soldaţi de plumb pînă aproape de grădina din dreapta casei, dincolo de care pornea un lan de porumb urcînd pînă în zarea vegheată de turnul unui castel de apă. Cine m-a pus, dracu’ m-a pus… Cînd am ajuns în faţa casei a apărut dinspre grădină o femeie în halat albastru. Îi alunecase basmaua de pe claia de păr cărunt şi înfoiat, în timp ce alunga cîinii cu o sapă, şi figura ei nu prevestea nimic bun. A trebuit s-o întreb de patru ori de Andrei ca să se dumirească.

– Ce-ai cu el? rupse într-un tîrziu.

– El m-a chemat. Sînt frate-său. În secunda următoare mi-am dat seama că n-ar fi trebuit s-o mint. Orice i-aş fi spus nu m-ar fi crezut, după cum o arăta mutra aia ponosită, şi ţinea sapa ca şi cum ar fi fost gata să-mi dea cu ea în cap dacă mai făceam un pas în teritoriul ei. El mi-a spus să-l caut aici, am mai zis, şi uite că în sfîrşit se înduplecă să-mi dea liber arătîndu-mi cu coada sapei spre hangarul din spatele casei.

Chiar mă aşteaptă Andrei al meu. De alaltăieri n-o fi contenit să mă aştepte lungit pe băncuţa asta trasă lîngă un godin pîntecos.

– Bine c-ai venit, Relule. Foarte bine ai făcut c-ai venit…

Se ridică în capul oaselor şi căscă. Se întinse, i se auziră oasele trosnind, oh, mi-e că i-au ruginit toate încheieturile de cînd mă aşteaptă. Ţin rece grămezile astea de ţeavă şi colacii ăştia de fier-beton, e mai frig decît afară în depozitul ăsta de fiare, iar Andrei al meu nici nu se deranjează să facă focul. Podeaua de ciment din jurul godinului e plină de cenuşă şi resturi de coceni de porumb, dar din respiraţiile noastre ies aburi.

– Aicea dormi? îl întreb.

– Cum o să dorm în frigăraia asta? Scutură din faţa blonzie, umflată de somn, brr… Sfinte Dumnezeule, aicea lucrez. Dorm în casă, Relule, o cameră-i dormitor, ai să vezi. Cealaltă-i birou’ lu’ moş Victor şi aicea-i birou’ meu. Doar c-aţipisem niţel, sfinte Dumnezeule, nu mai ştiu ce dracu’ visam cînd m-au trezit cîinii… Puloverul lui negru are piepţii ciuruiţi de stropi de sudură, iar blugii îi sînt înroşiţi de rugină şi cu fermoarul rupt, lăsînd să se vadă şortul negru prin gaura căscată a prohabului. Da’ fă-te comod, prietene. Stai o secundă.

Iese, se întoarce numaidecît cu un ibric pe care-l pune pe godin, privirile ni se limpezesc în aroma tare a aburului de cafea şi, după ce aduce două căni de undeva din spatele colacilor de fier, deja îl văd mai bine şi mă vede şi el mai bine.

– Credeam că-s singur aicea, sfinte Dumnezeule!

– Te-a tras curentul, îi spun. Ai visat urît, părinţele, şi-ai căzut în cap pe cimentu’ ăsta. Bea o gură de cafea să-ţi revii.

– Ba rîzi ca prostu’, că doarme unu-acolo. Arată cu capul spre colacii de fier în timp ce clăteşte cănile într-o găleată. Bea lacom trei căni de apă una după alta, înainte de a turna cafea pentru amîndoi. Am zis c-a plecat idiotu’ ăla… Sfinte Dumnezeule, dacă dă moşu’ peste el, de data asta chiar îi rupe picioarele şi-l dă olog pe mîna lu’ Cosmescu.

– Pe cine, părinţele?

– Pe dracu’ să-l ia. Părinţelul Andrei oftează din străfundul rărunchilor, am zis că nu mai zic şi că nu-l mai pomenesc, offf, sfinte Dumnezeule şi sfinte tare, sfinte fără de moarte…

Îşi toarnă cafeaua la loc în ibric pentru a mai bea o cană cu apă, după care o umple din nou cu cafea.

– Ai vînturat cafeaua aia de-ai zăpăcit-o. Văd că te arde, părinţele, cît jar oi fi turnat în tine de alaltăieri, de cînd nu ne-am mai văzut…

– Nu cine ştie ce, mă rog, de răs-răsalaltăieri… Strigă: deşteptareaaa! şi bate cu un căpătîi de ţeavă în marginea godinului, în ritmul unei alarme de incendiu. Îl vezi că n-aude? Doarme somnu’ morţii dobitocu’ ăsta. Cît dracu’ o fi ceasu’?

– Mi se pare că-i trecut de unşpe şi-i luni.

– Dacă-i luni, înseamnă că de răs-răsalaltăieri, cum ţi-am spus. Te mişti greu, Relule, te mişti tare greu…

– Auzi, cu ce vă ocupaţi voi pe-aicea?

– Cu tot felu’ de chestii. Dă din mînă, încă nu s-a trezit bine, mi-e că nici lui nu-i prea vine să se mişte.

– La ora asta, orişicît, ar cam trebui…

– Bea-ţi cafeaua liniştit, mă îndeamnă în timp ce pipăie concentrat, cu mîna băgată pînă la umăr în gura godinului, pînă scoate o sticlă de o jumătate litru. N-are pic de cenuşă pe ea, constată satisfăcut şi-şi înfinge colţii de jos în capsă şi-o smulge. Bine că n-am lăsat-o printre fiare ca să dea dobitocu’ ăla peste ea. Hai să trăieşti, Relule!

E rom, din cel mai ordinar, spirt cu damf de vanilie, dar cade cum nu se poate mai bine după drumul pînă aici prin dimineaţa răcoroasă de aprilie. Andrei surîde:

– Sper că nu te grăbeşti.

– Oh, sînt grăbit de nu se poate. Nu-mi văd căpăţîna de atîtea treburi. Am familie grea, părinţele, m-apasă şi mă striveşte…

– Vai de steaua ta, sfinte Dumnezeule. Plescăie, taci că-i bine, iar e bine, se şterge la gură cu dosul palmei şi-mi înapoiază sticla plină de trei degete, lichideaz-o că mai am una-n sobă.

– Da’ ăsta care te plăteşte, părinţele? Mi-e că te ştie muncind la ora asta şi io te ţin de vorbă…

– Nu fi bou, Relule. Dacă ţi-e foame să-mi spui. Io am mîncat adineauri.

– O să mîncăm mai tîrziu, zic, da’ spune-mi şi mine cine…

Alex Howitt

Alex Howitt

Da’ cine-i flăcăul ăla fercheş care se ridică dintre fiare? El spune că cel mai cuminte ar fi să mîncăm acuma, fiindcă pînă diseară nu se ştie ce manevre s-or mai ivi. Nu numai că nu mi-ar fi trecut prin cap să dau de el pe-aicea, dar nu-mi amintesc să-l mai fi văzut prin Bucureşti de ani de zile… Văru’ Laur, da, cîtă foame o fi pe el, sărmanul, şi uite-l sărind peste fiare direct de gîtul meu, dînd năvală să mă strîngă-n braţe, vere-vere şi ce mai faci vere, da’ Motănica ce dracu’ mai face? Mă-sa, da, uite-l cît e de fript de dorul Motănicăi, dacă nu şi-a mai făcut timp să treacă pe la ea de atîta amar de vreme.

– Motănica-i bine, îi spun. Singură şi ea cu pisicile alea. Luna trecută am văzut-o, cînd am înmormîntat-o pe mama.

– A murit mă-ta, vere? Laur se strîmbă îndurerat. Tuşa Felicia, biata de ea, spuneai tu de astă vară că-i bolnavă, şi iar mă îmbrăţişează, mă strînge la piept cu stînga, în timp ce dreapta se-ntinde să se rupă spre cănile de cafea şi sticla de pe godin.

Andrei priveşte cumva circumspect această scenă de familie. Îl loveşte uşor pe Laur cu căpătîiul de ţeavă peste degetele apropiindu-se de godin, atenţionîndu-l:

– Vezi cum faci să nu dea moşu’ peste tine pe-aici. Mi-a spus să nu te mai primesc în curte.

– Păi nu-i la nuntă? face Laur.

– Nu mai face pe prostu’ aiurea. Ştii că la ora asta trebui’ s-apară. Şi vineri pînă să plece mi-a spus că-l bagă pe fir şi pe Cosmescu, aşa că vezi cum faci să dispari…

– Părinţele, spun, e văr-miu.

– Poa’ să fie şi fii-tu. Ştiu io ce mănînc dacă vă spun că ăla-i pus pe rele de data asta.

– Şi pînă la urmă mă piş pă ăla şi pă Cosmescu şi pă oricine, părinţele. M-ai chemat aicea şi-ai zis că-i bine, uite c-am venit, da’ Laur e d-al nostru la o adică.

– La o adică ne pişăm toţi pe ei, face Andrei. Da’ tot ce vezi p-aicea-i pă numele lui. El e stăpînu’ – moş Victor. Pronunţarea acestui nume pare să-i provoace un puseu de derută, iar în momentul următor o lasă mai moale: Las’ că-ţi spun io, Relule. Numai staţi cuminţi, tu şi văr-tu, şi lăsaţi-mă pe mine să-l prostesc. Ştiu eu mai bine.

– Şi mai dă-l în gîtu’ mă-sii de boşorog! se înfoie Laur peste cana de cafea pe care-o ţine la nas cu amîndouă mîinile. Adulmecă şi pîndeşte şi deja a prins curaj: îţi spun io, vere, io ştiu mai bine.

Îl ştiam pe Laur mai mult prin preajma lui tac-su, Gilbert Trandafir, care-i primul soţ al Motănicăi, sora cea mai mică a mămicii mele Felicia, Dumnezeu s-o aibă-n grijă pe unde-o fi ea acuma. După cum li se leagă treburile şi-n funcţie de sezon, ei umblă mai mereu împreună pe la Caracal, Vădăstriţa sau Techirghiol sau pe unde-o mai avea neamuri Gilbert. Astă vară am dus-o binişor cu ei, cu floricele de porumb şi nămol pe plajele din Costineşti şi Eforie. A fost şi sezonul bun, dar că m-am regăsit cu Gilbert şi fiu-său, a fost desigur un noroc pentru mine, ceea ce aş putea spune de altfel şi despre revederea mea cu Andrei de răs-răsalaltăieri. N-ar avea însă cum să nu-mi pese şi să nu mă doară de văr-miu, tocmai fiindcă ştiu mult mai bine decît ăştia de pe-aicea cum a dus-o şi cum o duce, şi-apoi el e un copil faţă de mine şi Andrei. S-ar spune că ăla l-a crescut, Gilbert Trandafir, ştiut prin staţiuni şi de Gibi Măreţu, din pricina conformaţiei lui de hipopotam, iar Motănica a cam răsuflat uşurată cînd a scăpat de Laur.

Să fi avut zece-unşpe ani cînd Gibi l-a luat ca pe o slugă acolo la el la Vădăstriţa, unde-şi făcuse într-o vreme un fel de crescătorie de nutrii, şi-acuma uite-l pe văru’ Laur singur pe lume, ca şi mine, măcar că nu-mi mai văd căpăţîna de-atîtea treburi şi-am familie grea, m-apasă şi mă striveşte… Aia e că doar pe Laur îl am, şi el doar pe mine, oricît s-ar da în cur şi-n cap bou’ ăsta de Andrei şi n-are-a face, poa’ să fie şi fii-miu la o adică, cît de mult o semăna el cu tac-su care l-a făcut, cu mutra asta ţigănoasă şi părul ăsta cu luciu tăciunos. Are aceeaşi uitătură crucişă a ochilor căprui ca a lui Gilbert, şi veselă şi speriată, de parc-ar da să rîdă şi ar da să fugă, da’ ce-mi place la el mai mult şi mai mult e că n-arată c-ar fi dormit printre mormanele de fiare. Treningul ăsta albastru de pe el pare aproape nou şi oricum nu se compară cu hainele de lucru ale părinţelului Andrei, oh, dintotdeauna l-am ştiut pe Laur preocupat de ţinută şi de impresia artistică. E văr-miu, e fii-miu, nu contează. Uite-l băgîndu-şi amîndouă mîinile în găleată şi dîndu-şi cu pumni de apă pe faţă şi pe păr. Îşi potriveşte freza cu pieptănul, iar Andrei trînteşte ţeava de ciment.

– Aia-i apă pentru băut! Nu-i troacă de porci acolo! Laur se face că nu-l aude şi Andrei scuipă scîrbit într-o parte, ai, zici că-i văr-tu? Şi chiar n-aş avea la ce să mă dezic. Dacă-i văr-tu, trimite-l după o găleată de apă.

– Lasă-l, zic. Acuma lasă-l să se pieptene, că se duce el.

– Ăştia ie olteni, vere, face Laur. El are casa asta cu toate acareturile de pe-aicea, şi-a făcut-o Unitate de Producţie. Şi mai are două apartamente în Drumul Taberei, şi încă o gospodărie ţapănă în Gorj de unde este el şi-şi mai face o vilă tot pe-acolo cu cît ciment şi fier o fi furat în contu’ Unităţii, şi ce să-ţi mai spun, vere?

Andrei se strîmbă a lehamite. Ajunge cît mi-a spus.

– Acuma apare şi atîta ne-ar mai trebui să te-audă cum îi faci tu inventaru’. Dacă n-o fi şi venit. Ai văzut pe cineva prin curte, Relule, cînd ai venit încoace?

– Era un fel de femeie de serviciu, una-n halat albastru…

– Coana Leontina, îmi explică Laur. Cotoroanţa aia de nevastă-sa are cam tot pe-atît partea ei, prin părţile Roşiorilor, de unde este ea. Ie din neam de ciobani, vere, din ăia cu turme de mii de oi. Ai să scrii o mare carte despre ce pune ăştia aicea la cale. Se-ntoarce spre Andrei străduindu-se din răsputeri să-l fixeze cu privirea lui jucăuşă: văr-miu e scriitor, părinţele. Noi nu sîntem neam de ciobani, de salahori şi tubari ca ei. Aşa că vezi, părinţele, nu te-ntinde cu noi că n-ai nici o şansă.

– Sfinte Dumnezeule, voi nu sînteţi… Sînteţi pă dracu’ să vă ia. C-am zis că nu mai zic şi nu mai povestesc, da’ pînă una alta sîntem la mîna lor, Relule, şi văr-tu ăsta ne face greutăţi…

Radu Aldulescu

Radu Aldulescu

RADU ALDULESCU, scriitor apreciat şi considerat în mod unanim primul prozator post-comunist, a debutat în 1993, cu romanul „Sonată pentru acordeon”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A scris scenariul filmului “Terminus Paradis” (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția. În anul 2008 a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru romanul “Mirii nemuririi”. În prezent, opera sa este publicată, ca serie de autor, la Editura Cartea Românească.

Romane: Sonata pentru acordeon  (1993; 2008),  Amantul Colivăresei (1994; 2006), Îngerul încălecat (1994), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1997), Mirii nemuririi (2006), Proorocii Ierusalimului (2004,2006;2008), Ana Maria şi îngerii ( 2010).

Premii: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România/1993; Marele Premiu al Juriului la Festivalul Cinematografic de la Veneţia, pentru scenariul filmului Terminus Paradis, regizat de Lucian Pintilie (1997); Premiul Ion Creangă al Academiei Române, pe anul 2008, pentru romanul Mirii nemuririi. Premiul “Augustin Frățilă”, 2013.

2,104 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *