Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 29, 2018 in Quality Press | 0 comments

Radu Afrim: “Mediocritatea forează cu motoarele la maxim

Radu Afrim: “Mediocritatea forează cu motoarele la maxim

Radu Afrim

“E plictisitor să te tot cunoști până la adânci bătrâneți…. mai bine faci integrame”, spune Radu Afrim, care revede uneori, fără prea mult chef de analiză, o copilărie “destul de coerentă, printre blocuri cu patru etaje și vacanțe la sat, în carul cu fân. O copilărie în trecere de pe asfaltul călduț al comunismului șaptezecist, pe iarba colectivizată”. Abia mai târziu a căpătat gustul pentru un nonconformism care avea să contrarieze uneori critica, deci observația sa că lumea ar fi luat-o razna trebuie înțeleasă exact pe dos. “Lumea a luat-o razna pentru că s-a cumințit. Asta înțeleg eu prin dereglarea ei. Nu mă așteptam la așa ceva. Nu sunt dotat cu instrumentele necesare pentru a înțelege domesticirea umanității. Nu sunt setat pentru asta”, spune el. Este din ce în ce mai liber, are mai multe întrebări decât răspunsuri și ascultă chestii ciudate într-o vreme nu foarte prielnică pentru urechile fine. John Mauss, Tim Hecker, Bibio.

Alături de Silviu Purcărete sau Horațiu Mălăele, Radu Afrim era unul dintre regizorii invitați anul acesta (2012) să monteze o piesă la Teatrul Naţional din Bucureşti, în cadrul integralei Caragiale, un program care va marca 100 de ani de la moartea dramaturgului. “Va fii un remix după “Năpasta”. Acolo e o idee modernă, de aia am acceptat-o”, spune regizorul. Oricum nu s-ar fi așteptat nimeni la o viziune clasică de la un artist obișnuit să provoace. Într-un interviu Club Diverta, Radu Afrim vorbește despre câteva amintiri fără pretenții de analiză, despre proiecte și despre succesul debutului său, anul trecut, la renumitul teatru Cuvillies din München, cu piesa “Când ploaia se va sfârşi”.

DEB: Spuneați, nu demult, că procesul de autocunoaștere este mai degrabă o ocupație de adolescență, deși admiteți că vă sondați propria copilărie pentru a găsi răspunsurile pe care să le speculați apoi în opera de maturitate, în teatru.

Radu Afrim: Da, e plictisitor să te tot cunoști până la adânci bătrâneți…. mai bine faci integrame.  (N-am făcut în viața mea nicio integramă J jur ! ). Tripurile înspre copilărie nu țin de zona (auto)cunoașterii. Sunt cu totul altceva. Și, odată ajuns acolo, nu încerc să-mi pun întrebări pe care nu mi le-am pus la vremea respectivă. Oricum nu m-aș putea ridica la înălțimea întrebărilor copilăriei. Așa că pun în funcțiune alte simțuri pe durata călătoriilor. Spectacolele mele mai recente vin cu anumite semne, cărora nu mă simt obligat să le găsesc justificări. Publicul care intra în trip se bucură de ele, criticii mai puțin J… nu le dau șansa asta.

DEB: Lars Von Trier, pe care îl admirați, face un adevărat marketing pe o șubrezenie emoțională, ale cărei rădăcini trebuie căutate, spune el, într-o relație ciudată cu o mamă iresponsabilă. Ne puteți spune o poveste din copilăria dvs care să aibă importanță definitorie în ceea ce sunteți acum?

Radu Afrim: Mda…. copilăria artiștilor nordici trebuie că e specială J A mea, pe bune, a fost destul de coerentă, printre blocuri cu patru etaje și vacanțe la sat, în carul cu fân…. de pe asfaltul călduț al comunismului șaptezecist, pe iarba colectivizată. Însă pe cine interesa asta? Pe mine unul, nu J. Dacă aș ști ‘’ce’’ sunt acum, poate aș găsi o poveste bună de psihanalizat. Dar cum am încetat demult să mă întreb cine mai sunt eu, mi-e greu să găsesc ceva fără să fiu penibil. Sunt, însă, unele lucruri pe care le țin pentru mine. E foarte periculos să te întorci “acolo” fără să fie absolut necesar. Iar acum nu e J.  Și, dacă vreodată m-aș afla pe divanul vreunul psihanalist și el ar detecta în copilăria mea câteva semne esențiale pentru devenirea mea, l-aș întreba: ’’Acum, că știu asta, pot să mă înscriu la școala de șoferi?’’.

Ingeri / foto Afrim

DEB: Spuneți că ați putea număra pe degetele de la o mână artiștii români pe care-i ascultați (aș fi curioasă care sunt ei), dar mai interesant ar fi de știut care sunt “genurile greu clasabile” care v-au atras atenția. O mică aventură muzicală “marca Afrim”?

Radu Afrim: Ce ascult eu acum? Wow… păi săptămâna asta am pe urechi în drumul spre teatru cam așa…. John Mauss, Keep Shelly in Athens, Nicolas Jaar, ultimul Plaid, Tim Hecker, Bibio, Balam Acab. Dintre români, ascult artiștii cu care și colaborez (Vlaicu Golcea@Friends – acum un an am și înregistrat 4 piese cu Vlaicu, ceva remixuri după Anton PanJ-, Ada Milea etc) și multă muzică de arhivă. Sunt câțiva artiști originali și total necunoscuți pe care îi ascultă cei cu urechi fine. Nu e momentul cel mai bun pentru sunete. La noi. Însă ce să facem? Căutam, ne documentăm, nu putem asculta ce ni se oferă la posturile de radio. Se produce multă muzică excelentă în lume. Zilele astea, că tot am fost la Munchen, mi-am propus să trec pe la ECM (casa de discuri care mi-a dat, cred, cele mai multe orgasme J))). Ce o să ascult mereuJ))? Kate Bush, Cocteau Twins, Joni Mitchell și, evident, Abba !!!!!

DEB: Sunteți din ce în ce mai liber. Oare puteți povesti contextul acestei deveniri? La ce ați renunțat pentru a deveni liber? Ce pierzi, ce câștigi?

Radu Afrim: Ai senzația că ai în față vreun Dan Puric sau ce ??:)).  Eu sunt un om fără răspunsuri. Eu am întrebări. Pe care le pun sau nu. Și atunci când le pun, nu e pentru că aș vrea neaparat să aflu vreun răspuns. Le pun ca să se întrebe și alții. Asta fac cu spectacolele de pildă. Pot să-ți spun, însă, că nu eu mi-am propus să fiu un om liber interior. Se întâmplă să fiu așa. Cert e că nu pierzi nimic atunci când mergi la scăldat în apele (tulburi) ale libertății. Cel mult ceasul scump de la mână. E de preferat să-l lași în grija cuiva rămas pe mal.

Mare / foto Afrim

DEB: O producție mare, la Munchen, la Rezidentzteather… pe un text australian… Cum ați ajuns parte în acest proiect? Ce relație aveți cu spațiul german în general? Ce cultură ar fi cea mai apropiată de ceea ce simtiți dvs ca familiar?

Radu Afrim: E un text greu, ca o problemă de algebră superioară, nemții l-au ales pentru mine. Noul director de la Rezidentz mi-a văzut, acum niște ani, “Trei surori” în Finlanda și a pus oamenii să mă caute, ei m-au găsit, între timp mi-au văzut ceva spectacole recente și au decis că intru în lista de regizori “nebuni” ai Europei cu care el își începe mandatul. După mine începe Pippo del Bono, a fost Castorf.  Piesa se întinde din 1956 până în 2036.  Aveam chef de o gură de profesionalism nemțesc pentru două luni. Și să nu mai aud zilnic cuvântul “criză“. De la actrița crizată, până la societate în criză. A se citi colaps. Relația mea cu spațiul german se reducea la filmele nemțești (multe și bune), la artele vizuale care-mi sunt familiare, cele câteva piese de teatru pe care le știu, cărțile mari pe care le-am studiat la filo. Și muzica electronică uriașă pe care au inventat-o. Mai bine mă simțeam în cultura francezilor, pentru ca am terminat filo la franceză. Aș vrea să mă simt cel mai aproape de cultura Africii Centrale. Cred. J)

DEB: Și spațiul danez pare să fie pe gustul dvs, judec asta nu numai pentru că aveți gusturi asemănătoare cu Von Trier pentru anumite texte, dar chiar lucrați (oare pentru a câta oară?) pe un text danez. Chiar îmi spuneați în primăvară că danezii au umor. Cum ați descrie fascinația daneză dincolo de ceea ce ni se pare ca știm fiecare despre Hamlet sau Hans Christian Andersen? Ce se întâmplă cu spațiul latin la care se presupune că ați fi programat să vibrați?

Radu Afrim: Lucrez în capul meu de câțiva ani la un proiect după “lebedele” lui Andersen. De bună seamă nu se va putea juca la Țăndarică. J Piesa de la Odeon e bestială. Actorii s-au îndrăgostit de ea de la prima vedere. Și tu știi cum e, actorii au mereu câte ceva de comentat referitor la dramaturgia contemporană. Asta din cauză că nu prea (o) citesc J.  Sunt niște roluri demențiale acolo, e la fel de bun ca “Mai întâi te naști”. E zona de text care mă interesează acum. Nu explicit socială, nu hiperrealistă și nicidecum tezistă. M-am asigurat că sunt în România în acest moment câțiva artiști tineri, care fac teatru social (mai din necesitate, mai din snobareală) așa că îmi permit pentru un timp luxul de a construi lumi care ocolesc cu eleganță mizeria societății noastre care, oricum, se repetă. Câteva exerciții de distanțare nu o să-mi strice. Deși parcă văd că nu mă ține…. Tot pe linia vag suprarealistă voi lucra după aceea la nemți, în Timișoara. Estetici care par a nu funcționa cu isteria socială de la noi. Însă e o plăcere să te piși în contra vântului. Și, oricum, blugii se spală ușor.

Munchen, 27 octombrie / foto Afrim

DEB: Obișnuiați să mergeți pe linia subțire dintre senzualitate și pornografie, ca să citez un articol despre arta (neo?)post-romantică pe care l-am tradus recent. Lumea s-a mirat, a comentat, si au trecut vreo 11 ani din cariera dvs. Unde ați ajuns între timp? Deși respingeti ideea de analiză, chiar dvs o faceți, la fiecare declarație, spunând, de pildă, că în zona sexualității, de asemenea, există multe răspunsuri legate de o proastă relaționare cu lumea. Credeți asta?

Radu Afrim: Aș vrea să virez mai mult înspre porn. (Afrim râde). Mi-aș putea cumpăra pentru casă parchetul pe care mi-l doresc. Unde am ajuns cu munca mea? He he…. Aș vrea să cred că deep arte, însă tot apare câte o idioată care-mi zice că bat pasul pe loc. Și eu mă tot gândesc câți ani a ținut perioada albastră a lui Picasso și zic că nu stau rău J)). Decadență pornografiei i-a atras mereu pe artiștii cu mutrele cele mai serioase din lume. Nu e cazul meu. În Germania nu mai e nicio problemă cu dezbrăcatul și sexualizatul pe scenă. La noi apar d-aștia plictisiți de nud. Care zic ‘’iar???’’. Explică-mi și mie cât de puțin rafinat poți să fii să găsești repetitiv corpul uman? Cât de neumblat pe la școala ochiului? Sau cât de atrofiat?

Evident, poți avea probleme cu propriul trup, dar încerci să ți le rezolvi cu decență. Sau, dacă nu le poți rezolva, te resemnezi cu aceeași decență. Nu există două ipostaze identice ale aceluiași nud. Există lumini și zeci de stări pe care un trup le poate absorbi din spațiu. Dar câți critici de teatru din România au ochi?  Ți-i număr pe degetele de la un picior. Spectatorii sunt mai educați. De multe ori. Experiența nemțească mă va elibera și mai mult. Sunt foarte mulțumit din partea asta. Lumea e foarte troglodită, mai ales prin unele teatre bucureștene. Adevăratul prost gust traversează pe roșu și nu ia amendă. Însă un nud care emană sexualitate e călcat de mașina poliției teatrale tocmai când traversează pe verde. Astea sunt momentele în care mă bucur ca un cretin că știu să fac fotografii. În felul meu.

Fata care danseaza pe acoperis si inger pazitor foto afrim — with Vlad Volf and Loredana Cosovanu

DEB: Îmi spuneați că, deși nu aveți televizor, puteți intui ușor creșterile și descreșterile lumii contemporane. Simțiți – așa cum văd eu la televizor – apropierea unui macaz? Cum ar arăta o analiză intuitivă a lumii în care trăim, făcută de un artist care nu se uită la televizor?

Radu Afrim: O data la trei luni tot bag eu un zapping într-unul din hotelurile în care stau. Și să știi că citesc presa online. Două, trei titluri. Știu care sunt interlopii, care-s beizadelele, care imbecil a mai făcut nuntă mare, care curvă s-a păruit live cu care și care ministru a dansat până s-a împuțit pe ultima manea și știu că trebuie să lupt pentru Roșia Montană. Dar asta nu mai aflu de la tv… și nici altele, nu-ți fă iluzii.  Cât despre intuiții, prefer să mă înfrupt din intuițiile de geniu ale altora, cum ar fi joaca impecabilă a lui Von Trier cu sfârșitul lumii. Lovită de melancolie.  Trebuie să ne raportam la planete, nu la televizor. J.

DEB: Ce ne puteți spune despre proiectul de la TNB? Unde trebuie să apari, mai nou, ca să existi in teatru? Teatre din țară sau teatre din București? Care este diferența dintre ele și cum mai stăm cu “liniștea de vremuri de criză” care ne face să ne țiuie urechile în teatrul românesc?

Radu Afrim: M-am bagat pe Caragiale. Însă va fii un remix după “Năpasta”. Acolo e o idee modernă, de aia am acceptat-o. Desigur că e bine ca imagine să ai spectacole în București. Dacă se poate unul pe stagiune. Sau unul la două stagiuni. Pentru un artist de genul meu ar fi sinucidere să lucrez doar în București. Aici se face teatru de vorbe, pentru că școala e una de vorbe. Unii actori sunt foarte buni pe asta. Pe mine mă plictisește. Un regizor care debutează sau e în primii ani de lucru e pierdut pentru totdeauna dacă lucrează mult în București. Actorii nu-l vor lăsa să-și construiască lumile lui, nu va întâlni inocența mișto a actorilor din alte orașe și dăruirea lor. În general regizorii tineri care lucrează doar în București fură de la cei câțiva interesanți care experimentează în provincie. Însă talentul nu se poate fura.

Școala din București e tradiționalistă, aproape rusofilă (lucru de neînțeles pentru mine), iar studenții, în lipsa unei culturi solide, iau în serios tot ce li se spune acolo. Apoi, după câțiva ani de întâlniri cu artiști adevărați (dacă aceste întâlniri există….) vor vedea că lucrurile stau cam altfel. E un moment în care unii cad în depresie, alții reușesc să facă schimbarea benefică unei cariere deștepte. Aceasta selecție nu e întâmplătoare. E parțial programată dinainte. În altă ordine… Liniștea din vreme de criză e una aparentă de fapt. În subterane lumea se înjură pe ciolan și mediocritatea forează cu motoarele la maxim. Curând, toate zgomotele astea sinistre vor răzbate deasupra scândurei scenei. Cel mai probabil în timpul unei repetiții generale cu “Livada de Vișini”.

DEB: PS – Cum va arăta sfârșitul lumii?

Radu Afrim:  😀

Articolul a fost publicat, sub semnatura autoarei, în anul 2012, pe situl de promovare de carte al companiei Diverta. Site care, între timp, a fost dezactivat.

Portret / foto Afrim

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *