Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jun 7, 2014 in Events, Story | 0 comments

Radu Afrim. Dacă actorii rămân tăcuți, silicoanele își spun cuvântul

Radu Afrim. Dacă actorii rămân tăcuți, silicoanele își spun cuvântul

Radu Afrim

Radu Afrim

“Adevăratul prost gust traversează pe roşu şi nu ia amendă. Însă un nud care emană sexualitate e călcat de maşina poliţiei teatrale tocmai când traversează pe verde. Astea sunt momentele în care mă bucur ca un cretin că ştiu să fac fotografii. În felul meu”. – Mult mister și mult gri difuz în fotografia lui Radu Afrim… O expoziție la Sibiu îmi amintește nu numai de o estetică stranie și foarte personală, dar și de vechea poveste a motanului imperial, un domn de modă veche rămas orfan printre ruinele unei case în care trecutul se sparge în vagi ecouri.

Mi-l imaginez alunecând printre cei câțiva pereți care se au acum doar unul pe altul, părăsiți printr-un cartier din Iași. Motanul, o splendoare rasa norvegiană, rămăsese singurul care să păstreze eticheta de altădată, iar Afrim l-a fotografiat fără să-l deranjeze, deși, așa cum citeam pe undeva, poate că ar fi fost mai bine să se prezinte și să se lase invitat la ceai…

Aș paria că motanul avea câteva ceșcuțe cu lingurițe de argint și… un monoclu. / Foto Radu Afrim

Aș paria că motanul avea câteva ceșcuțe cu lingurițe de argint și… un monoclu. / Foto Radu Afrim

Nu știu dacă Radu Afrim este fascinat de trecut, dar spune că n-ar fi foarte exaltat să-și programeze viitor! “Am un blank total când trebuie să vorbesc de viitor. Sigur, fac planuri, imaginez lucruri, însă viitorul meu a fost mai mereu pe hazard, am mizat mereu pe întâmplare, pe ce-o mai fi ce fie. N-am știut niciodată să vorbesc despre viitor, n-am niciun plan pentru mâine, sunt în aer”…, spune Radu Afrim.

Te și miri de câte lucruri în perspectivă poate veni vorba într-o conversație de doar câteva minute cu un om atât de neatent la ziua de mâine. Proabil nici nu are de ce să anticipeze prea mult, de vreme ce “viitorul” oricum îl curtează cu ceva insistență, ocupându-i, de bună seamă, și o bună parte din prezent. Cel puțin când vine vorba de telefoane, întâlniri, proiecte și alte demersuri ale căror rezultat este că, așa cum spunea chiar el în urmă cu câteva minute, întregul an 2015 este ocupat, săptămână de săptămână, și nici nu a făcut prea mare lucru pentru asta.

Îngeri / foto Radu Afrim

Îngeri / foto Radu Afrim

Dacă tot ispitim “viitorul”, încă și mai interesant este că Radu Afrim va face film. Tocmai venea de la Festivalul de Film de la Cluj, unde a avut două propuneri interesante, pe care a fost dispus să le ia în considerare. “Sigur, Tudor Giurgiu mi-a dat și un scenariu. N-a fost pentru mine, zic eu. În film chiar trebuie să începi cu ceva care să te intereseze pe bune”, spune Radu Afrim. Este un început pe care-l tratează cu ceva grijă și da, se teme, sigur că se teme, dar, ca orice om cu capacități speciale, se teme mai ales de lucruri de care alții nu se tem.

A venit la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru, un eveniment la care ține și pe care l-a recomandat, spune el, mai ales pentru maniera inteligentă de marketing și comunicare. “Are mare importanță comunicarea. Sigur, există niște prejudecăți, că ar trebui să fii umil dacă ești artist. Eu zic că trebuie să fie ceva mai mult decât o umilință pentru că, uite, ne-o iau alții înainte și te și miri cine ne sunt acum modelele. Dacă actorii rămân tăcuți, silicoanele își spun cuvântul. Și vorbesc despre silicoane așa, în sens general, silicoanele teatrale și chiar proiecte regizorale care sunt siliconate sută la sută”, spune Radu Afrim.

Munchen, 27 octombrie 2011 / Foto Afrim

Munchen, 27 octombrie 2011 / Foto Afrim

Unul dintre cele două produse marca Afrim invitate anul acesta în festival este sold out. Este vorba despre “Când ploaia se va opri”, un spectacol al Teatrului din Ploiești, pe un text de Andrew Bovel. “Este un proiect pe care l-am mai făcut la Rezidentz Theater, la Munchen, dar nu este același spectacol, ci doar același text. Am considerat că și publicul din România trebuie să vadă această poveste”, a explicat Radu Afrim la Sibiu.

Despre această poveste s-a scris destul de mult, fiind o nouă revelație din seria consacrată, o montare cu o scenografie cinematografică, dar care face apel și la mijloace nespecifice filmului, pentru a traversa o intrigă apăsătoare și psihologică, o serie de prezenturi suprapuse, așa cum spunea critica, viziuni din destinul unei familii tributare unui trecut misterios și apăsător.

“Directorul de la Residentz mi-a văzut, acum nişte ani, “Trei surori” în Finlanda şi a pus oamenii să mă caute, ei m-au găsit, între timp mi-au văzut ceva spectacole recente şi au decis că intru în lista de regizori “nebuni” ai Europei cu care el îşi începe mandatul. După mine începe Pippo del Bono, a fost Castorf. Piesa se întinde din 1956 până în 2036.  Aveam chef de o gură de profesionalism nemţesc pentru două luni. Şi să nu mai aud zilnic cuvântul “criză“. De la actriţa crizată, până la societatea în criză. A se citi colaps. Relaţia mea cu spaţiul german se reducea la filmele nemţeşti (multe şi bune), la artele vizuale care-mi sunt familiare, cele câteva piese de teatru pe care le ştiu, cărţile mari pe care le-am studiat la filo. Şi muzica electronică uriaşă pe care au inventat-o. Mai bine mă simţeam în cultura francezilor, pentru ca am terminat filo la franceză. Aş vrea să mă simt cel mai aproape de cultura Africii Centrale. Cred. – îmi explica Radu Afrim cu ceva vreme în urmă, la începutul colaborării cu teatrul de la Munchen.

Foto Afrim / 29 ianuarie 2011. Model: Silvia Popa și Ionut Cornilă

Foto Afrim / 29 ianuarie 2011. Model: Silvia Popa și Ionut Cornilă

Nu se pricepe prea bine la comparații, spune el, în timp ce noi ne bucurăm de camașa lui înflorată și de aerul fresh al unuia care se știe special și tocmai de aceea flirtează puțin cu viața. Nu mă prind dacă o spune cu ironie sau cu o evident disimulată modestie…

“În primul rând nu prea compar teatrul românesc cu teatrul european. Compar personalitățile, regizorul care mă interesează pe mine din Italia, regizorul care mă interesează pe mine din Geromania. Văd teatru rusesc bun și teatru rusesc care mă plictisește, așa cum văd teatru românesc foarte prost, dar și teatru românesc excepțional. Mă interesează și teatrul iconoclast, în măsura în care are ceva de spus. Peisajul bucureștean e destul de trist – deși e ușor comic, pentru că sunt multe comedii – dar există mici sclipiri și am ajuns să ne bucurăm și de acestea. Publicul nu vrea ce se crede, lucruri facile și comerț cu actori. Publicul vrea să fie provocat în continuare. Nu așa de mult ca în Germania, dar vrea”, spune Radu Afrim.

Fata care dansează pe acoperis și un înger păzitor / Foto Afrim — with Vlad Volf and Loredana Cosovanu

Fata care dansează pe acoperis și un înger păzitor / Foto Afrim — with Vlad Volf and Loredana Cosovanu

Radu Afrim este un invitat cu un rol special atât în cadrul festivalului, și este special în general, în peisajul teatral românesc, spune prezentarea care, în ciuda locului comun, nu greșește prea tare. Probabil că așa sună adevărurile, foarte sec și aparent banal. Îl recomandă nu doar palmaresul impresionant, nici doar spectacole născute dintr-o colaborare extraordinară cu tinerii actori prezenți la Gala Hop, ci și alte câteva proiecte, printre care și o expoziție de fotografie, care va avea vernisajul aici, la Sibiu, plus ceva planuri pentru două colaborări în viitor cu Teatrul Radu Stanca.

“Țin foarte mult la acest festival și le spun tuturor celorlalți implicați în industria spectacolului că ar trebui să aibă un management și un PR ca la Teatrul din Sibiu. Se întâmplă să faci spectacole extraordinare și ele să treacă neobservate doar ca urmare a absenței acestor lucruri. Cât despre expoziția de fotografie… sunt mândru de actori! Sunt actori care vor să fie văzuți și altundeva decârt pe scenă, sunt oameni mișto, ne relaxăm între repetiții, mergem prin păduri, pe malul Oltului, e ceva care nu are legătură cu spectacolele. E foarte frumos să fotpgrafiezi actori, nu muncești atât de mult. Au o lume a lor, care se vede în fotografie. Mai ales necunoscătorii obișnuiesc să spună că nu se mai naște un Florin Piersic. Nu-i tocmai adevărat. Sunt actori excepționali în teatrele din țară. Dacă nu ar fi ei, eu n-aș mai face această meserie”, spune Radu Afrim.

Mare / Foto Radu Afrim

Mare / Foto Radu Afrim

Statisticile arată că în România publicul e mult mai tânăr decât în alte țări europene. “Liceenii sunt public de teatru, o spun din ce-am citit și ce-am văzut. La Brăila, de exemplu, am întâlnit liceeni care toată săptămâna învățau, ca să-i lase părinții la teatru la final de săptămână. Nu la discotecă, ci la teatru! La Timișoara am spectacole care se joacă de 7 și 5 ani, iar publicul e în majoritate tânăr. Nu se întâmplă același lucru la Iași”, spune Radu Afrim.

Din această cauză – ar spune cei care presupun o premeditare, sau din propriile resorturi, Radu Afrim nu prea face compromisuri. Probabil că este singurul din România care nu a acceptat comenzi sau spectacole gândite cât să se înscrie în repertoriul unor teatre și, în efortul general de a fi ieșit din rând, probabil că este unul dintre puținii dispuși să cerceteze texte real incomode. O fi mai ușor să faci așa sau există o serie de dificultăți atunci când Radu Afrim încearcă să impună teatrul contemporan, se întreba cineva din asistență, mirare care și-a găsit un răspuns rezonabil:

“Este confortabil, atâta vreme cât nu devine obsesiv și atâta vreme cât nu mă enervează pe mine. Citesc foarte mult teatru contemporan, dar din zecile astea de texte aleg doar ce mă interesează. Mi se reproșează tot felul de lucruri, printre care și faptul că duc aceleași semne de la un spectacol în altul, iar eu nu sunt autist la aceste reproșuri. Lucrurile au devenit foarte subiective în critică, atât de subiective încât să ajungă la derizoriu. Există promovare, într-o presă parțial cumpărată, dar trebuie să lupți și tu cumva, mai ales dacă nu ești într-un sistem oarecare.

Mihail Onaca. Gang. Cluj. Foto Afrim

Mihail Onaca. Gang. Cluj. Foto Afrim

Scrierile criticii nu coincid, de regulă, cu gustul publicului. Iar eu am fost obișnuit să ofer foarte mult publicului. Dacă ar vedea la mine ceva mai sec, ar zice, “mmm, Afrim nu mai are idei”. Altminteri, la un regizor celebru, minimal, clasic, european, care nu face prea mare lucru, publicul ar fi foarte fericit, iar spectacolul foarte bun. Pe de altă parte, nu mi-a spus niciodată un director de teatru că ar vrea o piesă… să zicem clasică, să zicem de secol XVII.

Și, oricum, ori de câte ori am încercat să răspund unor comenzi, am greșit. Lumea nu vrea de la mine un Shakespeare 100 la sută, deși poate că eu aș vrea să fac un Shakespeare 100 la sută. Nu caut comoditatea nicăieri, dar nici nu întrețin legendele referitoare la mine, cele potrivit cărora aș fi dificil și incomod. Sunt incomod doar atunci când totul se oprește la scenă, adică acolo unde ar trebui să înceapă masiv altă muncă, anume cea de comunicare și promovare.

Vlad B. Insomnia Cafe Cluj. Foto Afrim

Vlad B. Insomnia Cafe Cluj. Foto Afrim

Și nu, nu e o formă de dependență, mai ales că o asemenea simbioză prezintă și un risc, poate duce la predictibilitate. “Nu mă duc să întreb oamenii pe stradă ‘ce-ați dori să vedeți în următoarea scenă sau cum ați vrea să se termine spectacolul?’ – Sigur, asta se face deja: arunci cu biluțe în sală și rogi spectatorii să decidă finalul. Nu cred că am fost vreodată atât de comercial. Am fost la început cumva radical. Văd și sala, mă uit la sală, și chiar îmi place să lucrez pentru săli mai mari, texte grele, la sală de 550 de locuri, spectacol de două ore jumate, rezistă cine poate. Pot sta și afară. E cald, e varăȚ, mai spune Afrim.

Ce-am reținut dintr-un interviu de demult :)

Ce-am reținut dintr-un interviu de demult 🙂