Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 28, 2014 in Arts, Film | 0 comments

Povești din criptă la Unirea. Cu cineastul Corneliu Gheorghiță.

Povești din criptă la Unirea. Cu cineastul Corneliu Gheorghiță.

Corneliu Gheorghiță / Foto Nicolae Cara

Corneliu Gheorghiță / Foto Nicolae Cara

« Dacă Dumnezeu îi datorează cuiva ceva, acela e cu siguranță Bach »…., a spus-o Cioran., iar noi o evocăm, deloc în glumă, deși în întâlniri aparent banale, ca și cum am relua scenariul Waking Life, povestea celor care se adună prin cafenele pentru a amesteca teorii psihologice cu unele sociale, idei filosofice și alte tipuri de concepte contemporane, rostite repede și ferm, așa cum le stă bine unora care știu bine despre ce vorbesc. Ideile se leagă unele de altele, începem de la Willie Dickson, pentru a ajunge rapid la Fernando Pessoa sau Stanley Kubrick… totul e clar, prea limpede, dar ce este arta? Suntem profesioniști, așa că ocolim naivitățile cu precauție, aparent în căutare de esențe.

L-am întâlnit pe regizorul Corneliu Gheorghiţă din întâmplare, la București, în vreme ce grăbea pasul, preocupat să ocolească trecătorii împrăștiați pe undeva prin galeriile magazinului Unirea, pe care le traversa, umăr la umăr cu mine, preocupat de – aveam să aflu destul de rapid – întâlnirea cu un prieten. Întâmplarea făcea ca prietenul care ne aștepta să fie unul comun, așa că ne-am regăsit destul de repede în jurul aceleiași mese. Corneliu Gheorghiță este producător de film, scenarist și de 20 de ani profesor la Ecole Supérieure d’Audiovisuel – Université de  Toulouse II – ascult cu atenție prezentarea sumară, garnisită – simetric – și cu câteva cuvinte măgulitoare și pentru mine, înainte de a căuta prin biblioteca din cap câteva referințe care să mă ajute să mă orientez în situații neprevăzute.

Auzisem, pe România Cultural, o cronică tentantă pentru “Cripta”, cel de-al doilea film al cineastului francez de origine română, lansat în septembrie și ceva mai bine primit de critică. Deși nici primul, “Europolis”, povestea fantastică inspirată de Eliade cu care Corneliu Gheorghiță a debutat în lung-metraj, nu a trecut tocmai neobservat. S-a bucurat de recunoaștere în festivaluri – și aici aș evoca o serie de prestigiu, de la mențiunea juriului la Festivalul Internațional de Film de la Montreal (Festival des Films du Monde), până la premiul obținut la Paris, La Festivalul European de Film Independent, sau trofeul HBO obținut la TIFF, pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj.

Google rezolvă problema cu ceva mai multă precizie: printre filmele sale se numără documentare de lung metraj Fanfaron, Fanfaron și Mascarade, precum și scurt/metrajele Epava, Ziua începe noaptea, Luna Pork, Say Joe. Creațiile care l-au consacrat sunt filmele de lung metraj Europolis și Cripta. În “Cripta” îl vedem pe Serge Riaboukine, un actor francez de origine sârbo-rusă, pe care cinefilii români l-au văzut, alături de Luminița Gheorghiu, în “Vremea Lupului”, filmul lui Michael Haneke. Serge Riaboukine, actor cu zeci de filme (“Comme une image”, “Capone”, “Angel-A” sau “Peau d’homme coeur de bête” – pentru care a câştigat premiul de interpretare la festivalul de la Locarno în 1999-, face un rol memorabil în Cripta.

Lansat în septembrie anul acesta, Cripta spune povestea unui investitor francez care ajunge la Băile Herculane, unde încearcă să distrugă niște picturi rupestre despre care se spune că datează de pe vremea romanilor și care este pedepsit de locul pe care încerca să-l vandalizeze, asfel încât petrece câteva zile într-un oraș aproape pustiu. O intrigă interesantă și o desfășurare pe măsură. Scenariul îi aparține lui Jean Sammouillan, profesor la scenarii la Toulouse, care a făcut televiziune de fapt și care a fost lăudat la unison de critică pentru această poveste. Dincolo de o morală… să spunem previzibilă…, povestea țărilor bogate, care încercă să distrugă țările sărace și să le fure sufletul…, finalul rămâne în coadă de pește, lasînd impresia coliviilor din care este doar o iluzie că ar putea fugi cineva.

Ce spun studenții dvs de la Toulouse despre acest film? – deschid discuția care avea să devină – o spun la repezeală, în căutarea definiției perfecte – o conversație la cafea între prieteni sau, transcrisă într-o anumită ordine… interviul de mai jos. “Studenții mei nu au văzut filmul. Vreau să-l proiectez în săli, ca să am mai multă credibilitate. Un film nu vine pe gratis, să ne înțelegem. Admit că nu știu unde rulează în acest moment. Distribuitorul este Paradox Film, iar în Franța trebuie să iasă până în decembrie” – spune Corneliu Gheorghiță.

Cripta

Cripta

Rep. Ați avut relativ recent premiera filmului Cripta, o poveste despre un francez (interpretat de Serge Riaboukine), care găsește întâmplător, în subsolul unei clădiri, o veche frescă,  datând de pe vremea romanilor. Din calcule economice, îi dă foc. Rămâne însă blocat în incinta imobilului, iar aventura lui se transformă într-o parabolă a libertății individuale. Ce v-a placut cel mai mult la aceasta poveste?

Corneliu Gheorghiță. În Cripta, Leduc (Serge Riaboukine), om de afaceri francez, pregătește renovarea unui vechi cartier din stațiunea Băile Herculane pentru realizarea unui nou proiect imobiliar. În subsolul unei clădiri descoperă o veche frescă datând probabil de pe vremea romanilor. Aceasta ar putea fi clasată în patrimoniul național, iar lucrările de renovare ar putea fi întârziate, sau chiar abandonate. De unul singur încearcă să se descotorosească de ea, dându-i foc. Rămâne însă blocat în incinta imobilului. Va reuși el să supraviețuiască de unul singur, precum Robinson pe insula lui, găsindu-și calea către libertate? E o poveste interesantă, dar nu este scenariul meu, ci al lui Jean Sammouillan, profesor la scenarii la Toulouse.

Jean a scris o poveste, la un moment dat, despre o intrigă aparent simplă, pe care a urmărit-o cândva în propria curte. S-a trezit într-o bună dimineață și a remarcat că avea, în curtea interioară, un pisic. Nu știa de unde venise și a stat o vreme să-l observe, să vadă cum se descurcă, dacă se adaptează, dacă mai găsește drumul, dacă poate ieși. Urmărind aventura acestui pisoi, s-a întrebat dacă un om s-ar fi descurcat în situația asta. A inventat apoi un om de afaceri parizian, care își desfășoară activitatea la Toulouse. Iar eu am ales ca acest om de afaceri să vină în România și să treacă prin această aventură.

Dincolo de asta, am avut grijă de multe alte detalii, pentru că vremurile s-au schimbat și pentru că într-o poveste comunicarea este mai interesanta. Este mai important tonul vocii decât mesajul. De foarte multe ori, indiferent de subtilitatea limbajului, ne dam seama de intentia interlocutorului în funcție de tonalitatea lui. Se spune ca ceea ce rostim este uzat si ipocrit. Cu tonalitatea trișăm mai greu. De altfel, asta a fost cea mai mare diferență între cinema-ul mut si cel vorbit. Jean Gabin, de pildă, e o simplă mască. Tot jocul stă în vocea lui. Sigur, are carisma, ceea ce este extraordinar, dar totul ține, de fapt, de această incredibilă voce.

Aveam, deci, o poveste pe care o consideram bună, așa că am început să căutăm actorii…. Am tot cautat. Aș fi putut întinde acest demers la nesfârșit, deși realitatea este că în asemenea cazuri fantezia e ceva mai puțin importantă, totul fiind dependent, de fapt, de buget. Poți sa-l ceri pe Depardiueu, pe Michel Blanc… a facut Medeea Marinescu un film cu el. În funcție de producția filmului, știi la ce te bagi. Bugetul oficial al filmului meu a fost de un milion de euro. Ceea ce înseamnă, cinstit, 600.000 de euro sus, pe platou, pentru că plătești și impozite… se știe. Dar banii nu mai contează. (Filmul a fost convingător – spune și prietenul care ne-a reunite. Nu avea burți, cu toate că ar putea să pară monoton, filmat într-un singur loc. Actorii fac roluri extraordinare și astfel totul devine foarte dinamic. În fiecare minut se întâmplă ceva).

 

Televiziune sau cinema....?

Televiziune sau cinema….?

Rep. Sunt sigură că în cei 20 de ani la catedra de cinematografie a Universității din Toulouse ați avut vreme să puneți în discuție diverse teme și proceduri artistice, astfel încât, într-un mod premeditat și susținut teoretic, să fiți tentat să spuneți ceva total nou cu acest film al dvs….

Corneliu Gheorghiță. Filmul meu, ca filmul meu. Impresia mea este, însă, că, dacă televiziunea – care, istoric, a venit după cinema – s-a inspirat din arta cinematografică, este evident că arta cinematografică, intrigată de succesul incredibil al verișoarei ei mai tinere, ar putea fi tentată să se inspire din televiziune. Sigur că televiziunea este, la rândul ei, un suport depășit, care a pierdut în bună parte cursa, în fața internetului cel puțin. Dar este vorba de obișnuințele care s-au creat în ceea ce privește consumul unui anumit mod anume de expresie, în sensul în care telespectatorii au fost educați să îngurgiteze tot felul de expresii viziuale de la televiziune. Cum ar fi racorduri false, sărituri de axă, bizarerii legate de lungima secvențelor, faptul că nu contează calitatea, ci mai degraba emoția evenimentelor care se petrec în cadrul acțiunii. Acestea au degradat, dacă putem spune asta, cinematograful, care se vrea si și el o victimă a succesului.

Cel mai bun film este apreciat după numărul de spectatori, criteriu care amenință să scoată cinematografia din categoria  artelor de elită. Cinematograful este tentat să se bazeze doar pe aspectul lui popular. Nu, n-am nicio obiecție, arta populara este foarte bună și chiar au fost artiști care au reusit să le combine excelent pe cele două. Charlie Chaplin este un bun exemplu. Mai este un cineast care le atinge pe amandouă, Milos Forman, îl știi, cu “Zobor deasupra unui cuib de cuci”, Salieri sau Mozart… Chiar si Kubrick, deși el nu ajunge întotdeauna la sperantele publice. Dar vorbim de grei. Super-grei.

Și atunci îi reproșăm cinematografului doar fuga după succes și o anumită neglijență față de mesaj.. Ceea ce mă întristează pe mine este că cinema-ul, deși are multe constrângeri financiare, încearca mai degrabă să imite realitatea, iar asta mi se pare o tâmpenie. Arta nu înseamnă imitare. În primul rând e ridicol să încerci să imiți ceva din viață. Intenția asta nu-și are sensul. Văd un copac și fac si eu unul la fel, eventual mai prost – pentru ca oricum iese mai prost… Ideea ar fi să spun ce văd eu în copacul ăla. Pentru mine, o formă superioară de artă este muzica. Are calitatea extraordinară de a fi artificială din născare. Nu a încercat să imite nimic, ci a fost o naștere pur artificială a creierului uman, care funcționează 2000 la sută. Asculți un blues de Willie Dickson, n-ai fost niciodată în State, nu știi cultura lor, dar în două minute ești prins de cultura lor. Ce ambianță este mai extraordinară? Îl putem cita și pe Cioran, care spunea că, dacă Dumnezeu îi datoreaza cuiva ceva, acesta este Bach.

Revenind la poveste, cinema-ul, fiind si el o artă populară, ar putea avea această șansă prin originalitatea imaginii. Dar o ratează din multe puncte de vedere. Vorbeam mai devreme de constrângeri finhanciare și trebuie să înțelegem că imaginea costă foarte mulți bani. Una e să arăți pe cineva care vine cu avionul de la New York și alta e să-ți apară unul pe ecran care spune: “tocmai am venit de la New York”. Francezii au găsit o formulă foarte interesantă pentru a face pace între ceea ce numim cineaști și regizori – realizatori. Regizorul cunoaște foarte bine meseria de a face un film, comedie, tragedie, dramă. Pentru români, regizorul este, după mine, Nicolaescu. Chit că știu că este contestat de mulți colegi contemporani, dintre care tot mulți ar putea fi cei care știu prea puține. Cineaștii, care sunt ceva mai importanți, știu să vorbească doar de universul lor personal…

Amintim de Fernando Pessoa...

Amintim de Fernando Pessoa…

Dar nu acesta este principiul artei, până la urmă? Să redefinești lumea dintr-un punct foarte personal de vedere? – vine o întrebare, aproape neașteptată, de la mesele vecine…

Corneliu Gheorghiță. În literatură, Bacovia nu știa sa vorbească despre altceva, doar despre universul lui. Pessoa, însă, a încercat tot felul de stiluri, și-a depășit zona propriilor experiențe. Sunt alții încă și mai duri, Mario Vargas Llosa, care chiar a intrat în politică… Un scriitor de o anumită valoare poate că are tentația asta, de a-și depăși procesul de analiză a propriilor trăiri pentru a se implica în altceva, ceva mai larg, de pildă în politică. Ceea ce pentru orice artist pare să însemne, de fapt, un proces de degradare profundă. (Llosa a si candidat, la un moment dat – adaugă cineva o premisă. Până la urmă ajungem de unde am plecat, totul se leagă de biografie, este vorba despre tine, despre autor, de o relatie, despre o dorinta de a te proiecta pe tine în te miri ce poveste. Este vorba, oricare ar fi acțiunea, despre sine).

Bine, să ne gândim la Salinger. Salinger s-a protejat, s-a ascuns, nu a vrut sa stie nimic, nu a vrut niciun contact, autorii de felul său se simțeau, probabil, atacați, schingiuiți de media. Sigur, cinema-ul nu are la dispoziție o asemenea variantă, este exclus să se dezvolte izolat. Cinema-ul, care costă foarte mulți bani, este normal să fie implicat în politică, mai ales în Europa, unde este un cinema de stat. Statul plătește, iar cineaștii sunt obligați să intre în joc cu politica. Dacă ar fi să mă gândesc la România, l-aș aminti pe Radu Mihăileanu, de pildă, care cade tot timpul în picioare. A avut inteligență, s-a afirmat cu subiecte în voga, inteligent făcute. E un realizator care, probabil, a reușit destul de bine să stârnească invidii colegilor de generație. Oricum, imi plac foarte mult scenariile lui, așa cum îmi plac scenariile lui Caranfil. Caranfil este un extraordinar scenarist.

Câteva gânduri despre Bekett...

Câteva gânduri despre Beckett…

Rep. O eventuală suită de ingrediente ale succesului în cinema-ul actual?

Corneliu Gheorghiță. Una dintre principalele calități ale unui film este să fie echilibrat. Să nu fie scenariul, muzica sau actorul principal mai buni decât întregul. Celine este, de fapt, cel care a pus piciorul în prag și a spus: “la nivel de story, nu se mai inventează nimic nou. Totul stă în stil, în felul în care spui o poveste”. Francezii, de bună seamă, erau incapabili să scrie exact ceea ce se vorbea. Dupa Celine, culmea-culmilor, a venit Cioran, care i-a bulversat total în materie de stil. Să nu mai vorbim de Beckett… Eu însumi am făcut o adaptare pentru Beckett… Beckett este, pentru mine, o poezie. De fapt, am doi preferați: Bacovia – poate pentru că m-am născut la Bacau, iar el mă duce în celulă – în zona aia mică în care stai înainte de a te culca. Și Beckett… pe care l-am descoperit în Franța. La rândul lui, Beckett a avut o feblețe pentru România.

Îmi amintesc că a murit pe 22 decembrie 1989, chiar în timpul Revoluției noastre. Am aflatde la radio și nici nu puteam să spun nimănui durerea asta mare a mea, că a murit Bekett. M-ar fi întâmpinat cu toții cu ochii mari: Stai, mă, suntem în plină Revoluție și tu îmi spui de Bekett? Pe vremea aceea, în țară erau traduse doar cîteva fragmente din Așteptându-l pe Godot, O ce zile frumoase și niște texte, un scenariu, parcă, incluse într-o culegere cu laureați ai Premiului Nobel. Când am ajuns în Franța, am citit tot restul, apoi am făcut un fel de mix, le-am pus pe toate împreuna într-un film, care se numește “Adieu a l’amour” – Adio, Dragoste. Din păcate n-am putut să-l scot, pentru ca deținătorii drepturilor de autor pentru text m-au blocat. Mai vedem.

Parcă ne-ar fi dor și de Gheorghe Dinică... / foto Ionel Vâlcan

Parcă ne-ar fi dor și de Gheorghe Dinică… / foto Ionel Vâlcan

Rep. Țineți legătura cu intelectualitatea română de la Paris? Îmi place să cred că e ca pe vremuri… Vasile Șirli, Matei Vișniec… Purcărete….

Corneliu Gheorghiță. Nu. Doar cu unul singur am avut tandrețuri speciale, anume cu George Astalos, care e un tip din gașca veche și care m-a primit în preajma lui mai ales pentru că venea din zona lui “Ahoe – Pacă și Pucă”. Ăsta era, pe vremuri, un club al artiștilor, să zicem al boemilor, ținut pe undeva prin Piața Rosetti. Cârciuma se numea, cândva, Singapore. Nu mai știu ce e azi acolo. Când am cunoscut-o eu, în 1982, se numea Peștera. Veneau pe acolo tot felul de oameni, Raulsky, Cozorici, Gheorghe Dinică, Ovidiu Moldovan – și ăla mare, și ăla mic -, Florin Pucă, Pacă, Vladimir Zamfirescu, pictorul, Eusebiu Ștefănescu, Bobby Mușetescu, Titi Rucăreanu…  toată floarea cea vestită.

Mai era pe acolo déjà legendarul Ahoe, Dimitrie Stelaru, regele boemilor… (“Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut fericirea si norocul” – recită cineva, din memorie, câteva versuri, rămase, de bună seamă, legendare). Îmi amintesc una dintre celebrele povești ale lui Dinică. (râde). Probabil o știe toată lumea, dar o vom mai spune o dată, că te văd mirată: ajunge Gigi de Anul Nou la maica’sa acasă și-i spune cu limbă de bețiv: scoală-mă la opt, că am un randez-vous foarte important. Și adoarme cu capul pe masă. A doua zi, vine maică-sa cu o floricică și, ca să fie cât de cât amuzantă, îi cântă sorcova, vesela…. iar el, matol, o împinge cu mâna și-i spune… lasă-mă cu prostiile, cât am de plată aici? Maică-sa s-a întristat și-i spune, revoltată: Vai, Gigi, cum vorbești tu cu mine? Hait, răspunde Gigi, ca să vezi, acum ne și tutuim?

Afișul filmului Europolis

Afișul filmului Europolis

Rep. Ceva gânduri înapoi și înainte… între Europolis și Cripta… probabil și ceva planuri pentru viitor…

Corneliu Gheorghiță. Nu am avut niciodată succes comercial pentru ca filmele mele sunt proaste! (Din punctul ăsta de vedere – aud o precizare promptă, venită braț la braț cu un zâmbet cald). Mă pot mândri, însă, cu faptul că, la Montreal, juriul a văzut filmul Europolis, primul meu film, și a avut dubii. Cumva îi înțeleg, pentru că filmul este dincolo de orice recitare… În acest film, eroul principal este scenariul. Am rugat comisia să mai vadă filmul o dată… așa, pentru mine. Iar ei au acceptat. Din păcate acordaseră deja premiul, dar au inventat și pentru mine unul: mențiunea specială a juriului. Vezi tu, au fost surprinsi prea târziu…

La o primă vedere, filmul ăsta te derutează enorm. Nu e o lecție de scenariu, ci pur și simplu așa a ieșit povestea… Am bulversat orice logică, am trișat puțin, împrumutând de la Nietzche. Orice logică care se construiește este în virtutea unei ilogici. Merg mai departe gândind la Cripta, care este un film în care eu aș vrea să incit oamenii să gândească puțin, să privească puțin în jurul lor. La o frunză, la un melc, la o poartă închisă. Nu mai reușim să vedem nimic, pentru că nu mai trăim în prezent. Trăim în Internet, care nu e prezent, ci falseaza prezentul, în sensul ca fiecare inventează tipuri potențiale de prezent, toate plasate în afara unui prezent propriuzis. Trăim în special în proiecte, care ar trebui să fie un fel de viitor, dar, de fapt, sunt un fel de iluzii… Eu însumi fac concurs de iluzii. Care are mai multe… Prezentul este viața însăși. Lucrurile astea, de o mare calitate, sunt aruncate la gunoi azi. În timp ce gunoiul a devenit o obișnuință.

Acum lucrez la un film extrem de ciudat, pe care nici eu nu știu cum să-l iau. Un adolescent se trezește în situatia de a-și asuma responsabilitatea de a fi matur. De unde am putea să ne dăm seama, de altfel, că toți maturii sunt niște adolescenți. Acest tânăr, care, de altfel, se înțelege foarte bine cu colegii lui, intră într-o bună zi într-un cinematograf și iese de acolo matur. Filmul are un titlu provizoriu, “Bătrânețe fără tinerețe”, dar asta pare o redundanță la Eliade, așa că voi alege titlul abia după ce voi termina filmul. De multe ori, lucrul propriuzis la un film te impinge la multe surprize, la tot felul de descoperiri. Cel mai important astăzi în artă, după părerea mea, este sa nu trișezi. Deși și asta, ideea de a trișa, este de mai multe feluri.

Într-un film de cinema făcăturile se văd. Genurile astea noi, să filmam cu camera pe umăr sau alte chestii de stil…. nu lucrăm la lumini sau îi filmăm pe toți din spate, ca să pară mai mari… Îi prefer pe cei care respectau niste convenții, Fellini, Bergman… cinema-ul este o conventie. Poate s-a schimbat și lumea. (râde cu oarecare maliție). Poate a devenit ceva mai incultă și poate că tocmai de aceea crede că viața poate fi înlocuită. S-a schimbat lumea, da, dar pare că s-a schimbat în rău.

Tinerii, însă, au potențialuri surprinzătoare, care pe mine uneori mă depășesc și mă bucură asta. Am studenți care sunt extrem de exuberanți și inteligenți, dar au și o sensibilitate de a observa viața… asta e încurajator. Studenții mă întineresc… poate că sunt într-adevăr un vampir, care se regenerează din sîngele nou franțuzesc (râde).

4,049 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *