Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jun 24, 2014 in Film, Story | 0 comments

Povestea puiului care-ți aduce bani și alte incredibile aventuri din satul în care poți fi primar fictiv pentru 500 de dolari!

Povestea puiului care-ți aduce bani și alte incredibile aventuri din satul în care poți fi primar fictiv pentru 500 de dolari!

Bunicii Ioanei Joca, protagoniștii unui documentar care a fost proiectat la Berlinală și în alte festivaluri de film europene

Bunicii Ioanei Joca Spielman, protagoniștii unui documentar care a fost proiectat la Berlinală și în alte festivaluri de film europene

La Poșaga de Sus era o dată un om… Dida. Așa-i zicea. Și avea Dida un obicei, că de câte ori bea apă, se făcea că a găsit un gunoi în ea și o vărsa pe toată. Și când mânca, se uita în lingură și se strâmba ca de scârnăvie, apoi se lepăda de ciorbă în bătătură. Copii n-avea, era numai el și muierea. Avea, însă, care cu boi și bani, sute de milioane, așa că oamenii de prin sat îi tot cereau cu împrumut. Azi așa, mâine așa, când veneau să-i aducă banii înapoi, el le tot spunea să vină altădată.

De la o vreme, lumea a început să-l întrebe și să-l iscodească, ce să facem și noi, Dida, să avem bani așa, ca tine? Păi știi ce să faci? – le spunea Dida. Când ai o puică neagră, să grijești de ea când ouă prima dată, să-i iei oul și să-l clocești. Când o ieșit puiul, puiul o să zică către tine: “pentru ce m-ai adus pe lume”? “Pentru bani” – o să-i spui tu. Apoi te duci la târg și dai târgul roată, și când bagi mâna într-un buzunar – ai bani, când bagi mâna acolea – tot ai bani. Cu vremea, însă, s-ar putea să ți se urască de la atâția bani. Ce faci dacă vrei să te lași de el? De puiul ăsta?

Atunci cumperi o năfrămuță faină, învelești puiul și bagi năfrămuța în jeb și o lași să ți-o fure cineva. Puiul o să strige după tine – “nu mă lăsa, că mă fură! Nu mă lăsa, că mă fură”. Și atunci tu să te faci că nu-l auzi și să te duci repejor acasă și să întorci toate vasele cu gura în jos.

Pășunile de la poșaga, locul în care s-au născut aceste povești

Pășunile de la Poșaga, locul în care s-au născut aceste povești

Un pact cu Diavolul nu-i chiar așa o grozăvie prin satele din Ardeal, gândesc, amintindu-mi povestea cătunelor în care toată lumea își cumpără și azi câte un drac sau doi, după trebuință, de parcă și-ar cumpăra o Dacie la mâna a doua. Sau o motocicletă. Un drac nu-i chiar ieftin, costă cam 30 de milioane, dar o dată că face banii, iar apoi, lumea oricum te privește ca pe un neisprăvit dacă n-ai și tu unul – îmi spunea un reporter din tagma celor care lasă povești bune pentru altădată.

Sigur, dracul te ajută la bani, dar are și el de trebuințele lui. Te face să-i ții de cald toată ziua cocoloșindu-l la subraț, iar seara nu cumva să fi uitat să-i dai de mâncare, că-l și apucă pandaliile și-ți întoarce casa pe dos, de nu mai scapi nici cu popi de gura lui.

Alte case, alte obiceiuri. Povestea lui Dida din Poșaga, cel care a făcut pact cu Diavolul pentru a avea aur și bani, are, însă, ceva în plus. E spusă de bunicul, iar bunicul are 90 de ani de acum… zâmbește Ioana Joca Spielman, gândind, probabil, că amintirile bunilor ei au intrigat puțin lumea, spuse fie la o categorie de debut a Berlinalei, fie în Scoția – unde au primit, de altfel, și două nominalizări BAFTA. Sau la alte festivaluri de film europene.

Ioana Joca acordă un interviu reporterilo ProTv. la Poșaga.

Ioana Joca Spielman acordă un interviu reporterilo ProTv. la Poșaga.

Poșaga, un sat de vreo mie de suflete de prin Apuseni, între Turda și Baia de Arieș, a rămas, probabil unul dintre puținele locuri care să păstreze esența satului transilvănean de odinioară.

Se întinde de-o parte și de alta de-a lungul unui drum care tot urcă, lăsând în urmă case din ce în ce mai risipite pe dealuri, pe sub păduri, pentru a se duce vreo 30 de kilometri în sus, până la la Scărița Belioara, o rezervație cu plante unice în Balcani. Așa a fost catalogat locul, nu știu de ce Balcani.

Turiști la Poșaga

După câteva burse de studii prin străinătate și ceva practică în unele festivaluri de film europene, Ioana a început să facă mini-documentare și filmulețe de prezentare în satul bunicilor. S-a gândit apoi să-i implice în asta și pe alții, străini amatori de est, orășeni cărora le este dor, domni care-și doresc să trăiască mai bine.

A făcut vreo 30 de clipuri de promovare, plătite mai mereu din banii ei de buzunar și duse la capăt după ce și-a școlit în actorie unchii și mătușile de prin Poșaga.

Mai apoi a început să primească oaspeți în sat, buricul Pământului pentru ea și, mai nou, promisiunea de legendă a altora. Ce se întâmplă, însă, dacă un american inspirat de o fotografie veche decide să pornească în căutarea aventurii, urmărind exact acele legende transilvane la care alții deja strâmbă din nas. Case întunecate, blesteme, Dracula, sânge, vampiri, lumea de dincolo.

Ar putea învăța alte basme și ar putea înțelege că a nimerit exact acolo unde îi este locul. E un simplu scenariu – spune Ioana Joca, deși n-am fi așa de siguri, de vreme ce tocmai a încheiat filmările pentru această poveste, având în rolul principal un profesor din Los Angeles care, fără vreo legătură cu fantezia ei, tocmai se pregătea să testeze mitul tenebros al Apusenilor. Dar pentru finalizarea acestui film trebuie bani, spune Ioana. Sigur, acum veți spune că am început această poveste tocmai cu rețeta…

Sătenii din Poșaga ies la arat cu carul cu boi

Sătenii din Poșaga ies la arat cu plugul tras de bivoli

Rep. Aventuri în Poșaga… Să-i spunem povestea, pentru că sunt sigură că cei mai mulți aud de sat pentru prima oară acum.

Ioana Joca Spielman. Poșaga… un sat din Apuseni, între Turda și Baia de Arieș, a rămas, probabil unul dintre ultimele locuri care să păstreze esența satului transilvănean de odinioară. Se întinde de-o parte și de alta de-a lungul unui drum care tot urcă, lăsând în urmă case din ce în ce mai risipite pe dealuri, pe sub păduri, pentru a se tot duce vreo 30 de kilometri, până la la Scărița Belioara, o rezervație cu plante unice în Balcani. Așa a fost catalogat locul, nu știu de ce Balcani. Pâinea se coace și acum în cuptor la Poșaga, iar în spatele caselor găsești, aproape în fiecare gospodărie, grădina cu coșarcă, adică niște grătare de lemn în care stau știuleții de cucuruz.

La Poșaga, câmpul se muncește și astăzi cu animalele, se ară cu carul cu boi, se face, ca odinioară tâmplărie. În lemn se lucrează te miri ce, dioabe – adică un fel de putinică în care laptele brânzit se bate până iese apoi untul – mai fac securi, greble, mânere de coasă, furcă, tot felul de obiecte care să-i ajute la muncă. Țin neapărat să spun că în satul ăsta mai există încă bivoli. E de mirare, într-o oarecare măsură, pentru că sunt niște animale pretențioase. Înainte erau 70 de bivoli în tot satul, acum sunt numai vreo cinci, și toți la aceeași familie. Sunt foarte dificil de crescut, ai putea spune că sunt ceva mai umanizate, recunosc un singur stăpân, de pildă. Au și un program al lor, pe care stăpânii cam trebuie să se învețe să-l respecte. Sunt veri în care îi lasă să plece, apoi nu-i caută câteva zile. Mamele sunt mai posesive, nu că ar fi rele, dar sunt ceva mai temperamentele.

La Poșaga câmpul se ară și astăzi cu plugul

Ar trebui să vă imaginați un loc idilic sau, în tot cazul, idilic pentru călătorul vremurilor noastre. Nimeni nu prea vinde nimic prin sat, cam fac troc în continuare cu toate. Pentru orice ai de făcut, dai cotă. Mergi cu prune la cazan, de exemplu, și lași cinci kile de țuică drept plată. Prin părțile acelea femeile torc încă cu război de țesut, cineva din sat chiar are și moară pe apă, există și vâltoare – adică un fel de mașină de spălat naturală, un ciubăr pus pe curenții puternici de la râu, care îți iau țolul și ți-l spală pentru câteva ore.

Nunta tradițională se face și acum cu toate obiceiurile locului, de la parul lustruit cu unsoare, pe care se urcă flăcăii până în vârf să ia cununa, până la alaiul care merge după mireasă, oprindu-se pe la răspântii cât să se ironizeze bine rudele, așa numita strigătură a miresei – adică ai lui și ai ei fac glume destul de înțepătoare unii despre alții. “Uiuiu, pe dealu’ gol, că mireasa n-are țol” sau “Tu, nănașă faină tare/ cu papuci roșii’n picioare/ Ai luat fină frumoasă/ care nu știe să coasă”. Femeile mai în vârstă pun mare preț pe ceea ce acum la oraș este foarte în vogă, adică știința ierburilor. Nu știu toate să le aleagă și să le prepare, dar cele care știu fac sucuri și tincturi pentru toți. Foarte populară este sunătoarea, cimbrișorul. Tinerii au cam plecat. Culmea e că majoritatea sunt în Spania.

Alături de bunica, la filmările pentru documentarul proiectat la Berlinală

Alături de bunica, la filmările pentru documentarul proiectat la Berlinală

Dar sunt și unii care au rămas și și-au făcut gospodării cu cheag, stâne, ferme de vaci gândite în stil mare uneori. Există o astfel de familie care chiar și-a luat din Germania un taur voinic, din ăla cu un inel uriaș în nări, ca în desenele animate, pe care au dat 3500 de euro. L-au cumpărat pentru montă, deoarece pentru ei lucrurile astea au foarte mare importanță. Să nu fie montă artificială, să nu fie nimic artificial, de la firul de iarbă, până la ceea ce pun pe masă.

De altfel, întregul Cluj e green, e orientat clar în direcția asta, se deschid din ce în ce mai multe restaurante bio, oamenii au grijă ce mănâncă. Satul, ce-i drept, e la 70 de kilometri. Pentru cei din Poșaga este încă și mai și, e lege asta. Dar… cel mai fain lucru la Poșaga este … cum zicea Blaga, faptul că acolo pare să se fi născut eternitatea.

Bunicii mei au pensie de la stat de 30 de lei... dar trăiesc cu banii ăștia - spune Ioana Joca

Bunicii mei au pensie de la stat de 30 de lei… dar trăiesc cu banii ăștia – spune Ioana Joca Spielman

Bunicii mei au ajuns la 90 de ani… trăiesc cu 30 de lei ajutor social de la statul român. Cine trăiește cu banii ăștia? Iată că ei trăiesc… Cei 30 de lei se duc, oricum, pe curent. Exact atât vine curentul, 30 de lei. Dar, oricum, ei nici nu înțeleg și nici nu doresc să învețe ce însemă unele chestii… sucul, de exemplu. Nu înțeleg de ce ar cumpăra cineva un suc. Nu sunt deprinși cu obiceiurile domnești, așa cum le place să spună.

Rep. Și despre tine lumea aude, probabil, tot acum… 🙂

Ioana Joca Spielman. Am făcut un master UNESCO de comunicare interculturală și intereligioasă, cu bursa Erasmus la Hamburg. A fost perfect, pentru că oricum urma să lucrez cu străinii. Acum fac un doctorat în filosofie, la Universitatea din București. N-am studiat niciodată filmul, ci i-am studiat pe alții cum fac film, și am avut șansa de a începe cu destul de multă muncă, eram un fel de om bun la toate pentru un festival din Germania. Toate astea m-au inspirat, iar în 2005 am făcut primul meu documentar, despre bunicii mei.

Oricum hobby-ul meu era să fac film și, de regulă, când mă inspiră ceva, reușesc să fac lucrurile bine. “Grandparents” (“Bunicii”), acesta a fost titlul filmului. Locuiam, la vremea respectivă, în Scoția, așa că l-am înscris la premiile BAFTA și am primit două nominalizări, pentru cel mai bun scenariu și pentru cel mai bun regizor debutant. Din păcate, premiile la aceste categorii au fost luate de altcineva, de un regizor est-european. Dar eu am primit o diplomă, pe care o am și acum.

Poșaga... văzută de sus.

Poșaga… văzută de sus.

Filmul meu a mai fost proiectat, apoi, la Talent Camp, la Berlinală. Mai târziu, în 2007, am lucrat cam tot anul în producție de film, fie film publicitar, cu Dragoș Vâlcu, fie lungmetraj, la Castel Film. Am lucrat cu Kiefer Sutherland la un horror, se numea “Mirrors”. M-au chemat apoi înapoi în Germania, pentru o nouă ediție a festivalului “Kino im Fluss”. În 2007 Sibiul era Capitală Culturală a Europei și nemții m-au rugat să fac o secțiune specială cu fime din Transilvania. Sigur, a intrat și documentarul meu în festival, alături de câteva altele. După această experiență am lucrat o vreme la Mediapro, răstimp în care am participat la workshop-uri de scenarii, dintre care unul chiar foarte important, desfășurat în trei locuri, în Polonia, apoi Berlinală și la Cannes.

Din ianuarie 2010 am început propriile mele proiecte, în satul bunicilor mei, sub titlul Poșaga, The Authenic Transilvanian Village Community. Mi-am dorit un colaborator din străinătate, așa că am anunțat că îi voi finanța, cu puținii bani pe care îi obținusem de la primăria locală, drumul în Transilvania. Dintre 20-30 de candidați, l-am ales pe Pablo, un editor video din Spania.

Pablo Lamosa, alături de bunicul Ioanei, la Poșaga

Pablo Lamosa, alături de bunicul Ioanei, la Poșaga

Sincer, l-am ales mai ales după față, este extrem de simpatic, nu are rost să-l descriu, mai bine vă trimit o fotografie, trebuie să-l vedeți. Sigur, el a venit cu niște prejudecăți învățate, cel mai probabil, de la familia lui, știi tu, cam tot ce-ți poți imagina din lista aceea de stereotipuri pe care ar putea să o cunoască un spaniol care călătorește pentru prima oară în România. După zece zile, Pablo avea deja nume românesc, i se spunea Paul, avea o pălăriuță după tipicul local, clop, și știa exact cam cum decurge o zi normal de viață în comunitate.

I-a fost mai ușor să înțeleagă toate aceste lucruri, având în vedere că până acum cinci-zece ani, Galiția era considerată una dintre cele mai sărăcuțe regiuni ale Spaniei, au avut și ei car cu boi, Pablo chiar spunea că simte că are șansa să-și retrăiască copilăria. În cele din urmă a primit chiar și titlul de cetățean de onoare al satului Poșaga și a fost așa de impresionat că a plâns…

Spaniolul pablo devine cetățean de onoare în Poșaga

Spaniolul Pablo devine cetățean de onoare în Poșaga

Rep. Ultima poveste pornește, ușor comercial, cu legendele contelui însângerat…

Ioana Joca Spielman. În vara trecută am demarat un nou proiect, “Lada de zestre”. Cu un mic ajutor de la primăria din Poșaga am reușit să fac câteva filmulețe de prezentare, pe care le-am folosit pentru a-i invita pe străini să petreacă câteva zile la noi. Nu-l numesc agroturism, ci turism cultural. Anul acesta, începând cu 1 iulie, o să avem ce-a de-a doua ediție. Iar în luna mai, am făcut cel de-al doilea film, după nouă ani. Noul meu film spune povestea unui străin care sosește într-o bună zi într-un sat transilvănean neoș pentru a verifica singura poveste pe care o știe – ați ghicit, eterna poveste despre Dracula.

Un american la Poșaga

O dată ajuns, are un déjà vu, ceva legat de eterna reîntoarcere, are impresia că a trăit acolo într-o altă viață. Proiectul acesta a fost pregătit și filmat în cursul unei singure luni. Actorul principal este un profesor de engleză din Los Angeles pe care, sincer, l-am cunoscut pe Facebook.

Voia să vină în vizită la ferma de la Poșaga, iar eu aveam nevoie de vorbitor nativ de engleză, așa că i-am propus acest rol. Se vede, în filmulețul Behind the Scenes, că ne-am distrat destul de zdravăn până să terminăm povestea.

Filme la Poșaga... Unchiul Simion și un domn de la oraș :)

Filme la Poșaga… Unchiul Simion și un domn de la oraș 🙂

Ceilalți, actorii secundari, sunt țărani din sat, de la 35 până la 90 de ani, care povestesc te miri ce, despre blestem, vrăji, tradiții, moarte clinică. În acest din urmă caz povestea este spusă de un sătean care nu știe termenul ăsta, habar nu are ce ar putea să însemne moarte clinică. “Eu am fost mort pentru câteva ore”, spune el… Atât. N-a întâlnit pe nimeni, nu s-a schimbat după ce s-a întors, a fost doar ca un somn de câteva ore. Nu prea știm de la ce a pățit asta… Oricum, l-am întrebat pe unchi-miu despre viață și moarte. “Măi, moșule, ce părere ai, ce se întâmplă după ce mori?”. “D’apăi, prea rău nu poate să fie, că încă nu s-o întors nimeni să se plângă”, râdea el.

Bunicul spune povestea bărbatului care a făcut pact cu Diavolul

Sunt tot felul de povești ale locului, mituri și legende. Loșnița, de exemplu, este o creatură care poate lua orice formă, de animal sau om, și se strecoară noaptea la vaci și le bea laptele. Dacă depistezi cine este, într-un final, trebuie să-i furi hainele. Dacă nu mai apucă să se îmbrace la loc, rămâne pentru totdeauna în forma respectivă și îi pier puterile.

Cu acest film, A Transylvanian Tale, sunt în faza de post-producție. Vreau să fac postproducția în Galiția, unde este Pablo. Din păcate singura care a investit în acest film până acum am fost eu. Îmi mai trebuie 3500 de euro, bani care vor merge pe montaj, imagine, efectele de sunet și imagine. Filmul este împărțit în două povești diferite, istorii în oglindă, și trebuie să creez un efect antagonic. Filmul e promis deja în câteva festivaluri în nordul Spaniei, în New York și am speranțe că va intra într-un calup de filme românești și la ediția de anul viitor a festivalului de la Cluj, TIFF.

Am strâns deja 500 de dolari de pe IndieGoGo, cel mai popular site american de corwdfounding, dar nu sunt suficienți. Pentru cei care oferă o 65 de dolari, dăm la schimb un coș cu bunătăți, pentru 300 de dolari le sugerez că pot fi primarul fictiv al localității Poșaga pentru câteva zile, iar pentru 500 de dolari, le ofer asistență pentru a face propriul road movie în zona Poșaga.

Ioana se prezintă…

3,444 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *