Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Mar 27, 2014 in Story | 0 comments

Johnny Răducanu. Conducea pe contrasens și asculta vocaliști  demodați ca Hi-Lo și Chris Connor

Johnny Răducanu. Conducea pe contrasens și asculta vocaliști demodați ca Hi-Lo și Chris Connor

Raducanu“Johnny si cu mine ne-am plăcut reciproc, încă din prima clipă. Ceea ce m-a uimit a fost nu atât afirmația lui că ar fi evreu, ci faptul că avea aceleași gusturi muzicale ca și mine – vocaliști demodați ca Hi-Lo și Chris Connor. În apartamentul lui, finanțat de Uniunea Compozitorilor, am cântat unele dintre cântecele lor, în timp ce el mă acompania la pian, apoi ne-am înghesuit în mașina lui, pentru a merge la un concert pe care îl ținea într-un hotel șic.

Pe drum am pierdut un far într-o mică ciocnire frontală, după ce Johnny a virat aiurea în intersecția aceea groaznică, unde bulevardul Kiselleff se întretaie cu Arcul de Triumf. S-a întors la mașină rânjind, bineînțeles, spunându-mi că celălalt șofer și polițistul, care l-au recunoscut, l-au scăpat basma curată. A urmat o călătorie nebunească prin București, în mașina veche și stricată a lui Johnny. El avea pe atunci 68 de ani. Între timp, dialoga cu celelalte mașini într-o engleză stricată. Aici o să virez la stânga – a bombănit el la un moment dat spre parbriz, deși cu toții știam că nu are voie să facă asta. După care sărea în fața altor mașini, care îl ratau la mustață.

Greșim drumul – mi-a spus, chicotind, după ce ne încadraserăm în traficul de pe sensul opus, așa că te rog să-mi ierți întoarcerea în U – adică aceea în care se aruncase brusc și cu scrâșnet de roți, în timp ce eu îmi acoperisem fața cu mâinile. La un restaurant privat pentru artiști, condus de poetul Malamen, Johnny îmi făcuse cinste cu câteva rânduri de Jack Daniels și își comandase lui însuși ceva de mâncare.

Dar mai întâi a desfăcut ceea ce părea a fi un pix, scoțând la iveală un ac hipodermic. Descheindu-și cămașa lângă buric, și-l înfipse în stomac cu o expresie răutăcioasă, de-a dreptul comică. E insulină – îmi explică el – nu sunt droguri. În mod surprinzător au urmat o serie de detalii, povești despre iubiri pierdute care implicaseră niște sacrificii supraomenești.

Johhny nu este evreu. Este rom sau țigan, iar afirmația lui că ar fi fost evreu provocase zâmbetele altor colegi din lumea artei, pe care îi întâlnisem ulterior la New York. Așa am aflat și biografia lui, că se născuse drept Crețu Răducanu la Brăila, un oraș cosmopolit, cu iz oriental, de pe Dunăre. În mahalaua brăileană, Johhny a primit o educație cosmopolită pe străzi, petrecând timpul cu docheri, marinari, cartofori, frizeri greci, italieni, armeni și țigani.

Ori se mai ducea prin Comorofca, o suburbie dezgustătoare a Brăilei, care colcăie de ruși nevoiași și pușcăriași înveterați perfizi, ori prin târgușorul Brăilița, unde escrocii înstăriți își etalau gheretele, bastoanele și mașinile ultimul tip. Atât de bine și-a însușit escrocheriile și farsele acestora, încât era pe punctul de a deveni un golan, după cum spunea mama lui, înnebnită.

Unul dintre aranjamentele lui cele mai profitabile fusese acela de complice al unui escroc faimos, cunoscut sub numele de Nea Gicu, care pusese la punct un joc de alba-neagra, asemănător celor care se găseau odată pe străzile din New York. Când venea vreun gură-cască din jur, vedea că un băiețel câștigase un ceas Omega, așa că se repezea și el să joace. Însă, câteva străzi mai încolo, Johnny îi înmâna ceasul complicelui său, în schimbul a cinci lei.

Johnny-Raducanu-micPoveștile lui Johnny mă fascinau, pentru că întruchipau lumea lui Panait Istrati, fiul ilegitim al unui marinar grec și a unei țărănci romance, care se născuse tot în Brăila. Cărțile lui Istrati despre țărani deveniți răufăcători, vagabonzi și fanarioți haini, îmbrăcați în haine cu garnituri de blană, făcuseră furori în Franța anilor 1920, datorită interdicției politic subversive – el opunea zglobiu imaginea unor bandiți ai poporului, haiducii, turcilor și marionetelor lor avare, boierii români.

Johnny cunoștea foarte bine povestea unui astfel de personaj, un Robin Hood autohton numit Terente, care se ascundea în mlaștinile de lângă Dunăre și care odată obligase un boier să danseze în picioarele goale pe tăciuni aprinși, acompaniat de un țigan care cânta la vioară. Terente obișnuia să traverse portul de la Brăila pe sub apă, respirând printr-un fir lung de trestie.

Într-o zi Johhny chiar văzuse poliția trăgând în apă, în încercarea de a-l prinde. A văzut și capul acestuia la București. Era expus într-o morgă de pe cheiul Dâmboviței, adus acolo de o echipă de chirurgi care voiau să afle cum anume funcționa creierul acelui geniu malefic.

Muzica fusese ceea ce-l ademenise pe Johnny departe de străzi, după ce se așezase pentru prima oară la un pian vechi, pe care îl avea prin casă, și începuse să se joace cu clapele. Ceva mai târziu, familia lui, sărăcită, a parasit Brăila și s-a mutat la Câmpulung Moldovenesc. Germanii și evreii educați pe care i-a întâlnit acolo i-au lărgit orizonturile culturale și, în curând, a început să studieze pianul, apoi contrabasul, prin diverse școli specializate.

Dacă încercase să mă convingă că este și el evreu, probabil că se gândea la această perioadă din viața lui, când luase pentru prima oară contact cu niște oameni culți, care, întâmplător, erau evrei, și i-au vârât în cap idea că ar putea fi și el ca ei. Bineînțeles, avusese parte și de piedici. Educația lui la un Conservator din Iași fusese întreruptă atunci când comuniștii au reformat sistemul educațional, dar și-a continuat studiile la Cluj, în Transilvania, unde a avut de-a face cu niște unguri foarte civilizați, dar și foarte reci.

După Cluj, fostul băiat de cartier a reușit să intre la prestigiosul conservator Ciprian Porumbescu din București, unde a studiat contrabasul. Mi-a arătat o poză de-a lui la vremea aceea, de când avea 21 de ani. Mai ciocolatiu decât era acum, părea un Elvis mulatru, cu o coroană de păr dată cu briliantină și pieptănată exact ca a lui Elvis, ochi aprigi și buze cărnoase, aproape feminine.

La La Zisu, cel mai bun club de jazz din Bucureștiul anilor ’50, Johnny obișnuia să stea afară sau în spatele scenei, până i s-a ivit și lui șansa de a se afirma, într-o zi în care pianistul nu a putut cânta. Unul dintre primii cântăreți americani de jazz care au venit în România comunistă a fost Louie Armstrong, a cărui interpretare l-a emoționat pe Johnny până la lacrimi.

Mister Romanian Jazz

Mister Romanian Jazz

Ulterior, a venit și Duke Ellington, care l-a auzit pe Johnny cântând și l-a poreclit Mister Romanian Jazz. În anii care au urmat, în timpul regimului communist, a cântat prin toată Europa de Vest și America, împărțind scena cu monștri sacrii ai jazz-ului, precum Miles Davis și Thelonius Monk.

Poeta Nina Cassian l-a învățat să compună și astfel a început să-și scrie singur cântecele. Când a primit o diploma din partea Ambasadei Statelor Unite la București, care îl proclamase ambasadorul muzicii americane în Europa de Est, a fost nevoit să traducă diploma respectivă pentru Securitate, care trebuia să se asigure că documentul conține lucruri acceptate de regim.

Johnny a avut multe ocazii de a cere azil în străinătate, dar a continuat să se întoarcă în țară, convins că succesul său îi aparține poporului său. Glumele pe care le face Johnny, felul în care conduce, ca și minciunile lui ghidușe – toate acestea trădează psihoza gidușă în care trăiește. S-a convins cu multă vreme în urmă că lumea care-l înconjoară este propriul lui artifact.

Este adevărat că ochii lui neastâmpărați sunt acum adânc ridați de anii de luptă și îi oglindesc sentimentele controversiale față de tragediile pe care el le-a evitat atunci când alții nu au putut, dar mai păstrează în ei dovada că subversiunea poate ieși triumfătoare – atâta vreme cât nimeni nu te ia în serios….”

Bruce Benderson, în cartea „Românul”

 

3,369 total views, 1 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS