Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Mar 27, 2014 in Books | 0 comments

Incredibila poveste a unei femei care s-a născut într-o închisoare din Teheran

Incredibila poveste a unei femei care s-a născut într-o închisoare din Teheran

delijani-author-photo-cr-alison-rosa

Sahar Delijani

Legata la ochi simțind pe picioare un firicel fierbinte de apă care anunță ca va naște curând, Azar le spune gardienilor vrute și nevrute, orice ar vrea să audă, numele partidului din care face parte, data la care îi fusese arestat soțul sau numele tuturor prietenilor și cunoscuților acestuia, mărturisiri pe care le înșiră haotic, cu nădejdea că va fi lăsată să-și aline suferința și poate chiar să nască într-un spital adevărat.

Era în anul 1983, Azar refuzase să accepte că Dumnezeul celor din jurul ei este răspunsul la toate, iar ca pedeapsă avea acum indiferența din ochii gardienilor în fața contracțiilor înspăimântătoare pe care ea, slăbită și înfricoșată, încerca să le domolească cu mâinile încătușate.

Primită cu entuziasm de critica internațională, povestea de debut a autoarei de origine iraniană Sahar Delijani se întinde până în anul 2011, creionând sumar, dar cu o teribilă forță, destinele chinuite ale membrilor unei familii, mame, tați, veri, iubiți, cu toții captivi fie în închisori veritabile, fie în uriașa închisoare în care se transformase, la mijlocul anilor ’80, Iranul.

Lansată și în România de Editura Polirom, cartea “Copiii arborelui de jacaranda” este o poveste inspirată din propriile experințe ale scriitoarei de 30 de ani, care locuiește în prezent în Italia. Ea însăși s-a născut, în 1983, în închisoarea Evit din Teheran, deci scriitura ei are forța amintrii și a propriei experiențe. E multă durere în descrierea cutremurătoare a unei femei care naște pe patul închisorii, legată de picioare cu cârpe murdare și suportând mâinile noduroase ale unor moașe bătrâne, femei care trebuie că apăsaseră cândva burta unei vaci gestante și care acum împing cu brutalitate atroce un copil care nu-și găsește drumul prin pântece.

În urlete de moarte se zbate în mâinile lor Azar, o fostă profesoară din Teheran, care visase cândva o țară nouă, o țară mai bună, o țară mai dreaptă. Victoria Revoluției din Iran adusese, însă, la putere tot niște bărbați cu chipuri severe și cu guri pline de furie, purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, care se considerau singurii deținători ai Revoluției și care au început epurările în universități, au închis ziare, au interzis partide politice, împingându-și toți opozanții în subteran.

coperta1Azar făcea parte din rândul naivilor care încă sperau o viață mai bună după alungarea unui monarh până atunci intalngibil, așa că activase politic, împărțise manifeste urmărită și capturată în cele din urmă de Patrula Gărzilor Revoluționare. Tânăra scriitoare face o radiografie dură a unui Iran cu copii săraci care bat mingea pe maidane visând la un televizor color, Iranul cu o rată uriașă a abandonului școlar în clasa a șasea, Iranul sleit de puteri de o bandă de fanatici, dar însuflețit din umbră de grupuri de idealiști.

O Republică Islamică Iran în care părinții erau arestați sub ochii fiilor, orașe brăzdate de jeepuri militare care opresc cu scrâșnet de roți și cu femei urmărite de miliții fundamentaliste sau de Surorile Moralității doar pentru că au dorit un luciu de buze sau o cămașă colorată.

O țară înghițită de șapte ani de război cu Irakul, ciuruită sub bombele lui Saddam, înfometată și depresivă în fața magazinelor cu rafuri goale, o țară fărâmicioasă, prăfuită și înnegrită. Ca și în lumea de afară, viața într-o celulă din centrul de detenție Komitech Moshtarak, închisoarea Evin din Teheran, era o eternă strădanie de a mima normalitatea, un permanent efort de a ocoli regulamentele aberante, cum ar fi interdicția de a dansa, și de a respeca obligații stricte, printre care și cea de permanentă rugăciune.

Copacul de jacaranda dintr-o curte, din trunchiul căruia porneau crengi viguroase, este o proiecție în real a legăturilor de arabesc dintre acești oameni, care-și petrec cu gândul rudele în închisori sau care devin rude într-o cumplită frică și suferință. Anii trec cu zecile, iar închisorile se umplu în continuare de contra-revoluționari, contra-revoluționarii altor timpuri, judecați cu aceeași asprime de alți și alți reprezentanți ai lui Dumnezeu, celulele sunt ticsite de oameni care dispar după procese care durează trei minute, lăsând în urmă familii împietrite de spaimă și neputință.

Același amalgam de speranțe, aceeași groază și aceleași rugăciuni către o divinitate surdă și răzbunătoare, care sfărșește toate aceste incredibile destine cel mai adesea cu o funie aspră de care leagănă cadavre. Copii cresc în singurătate, iubiți de mătuși și de veri, în timp ce părinții li se zbat în închisori și rareori revin să-i revadă. Iar dacă revin, copiii sunt deja străini și spăimoși, ca unii care nu și-au cunoscut niciodată părinții.

Scriitoarea Sahar Delijani a parasit Iranul în 1996 și s-a stabilitt, împreună cu familia, în nordul Californiei. A absolvit studiile de Literatură Comparată la universitatea californiană Berkeley, apoi s-a căsătorit și s-a mutat în Torino, Italia, unde trăiește și în prezent.

23,224 total views, 3 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *