Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Mar 27, 2014 in Film, Story | 0 comments

În casa unui nevrotic profesionist

În casa unui nevrotic profesionist

Lars von Trier

Lars von Trier

ANATOMIA UNUI INCREDIBIL SENTIMENT DE FRICĂ: Von Trier sau cum poți face marketing cu un handicap

Copil fiind, Lars von Trier se temea că ar putea muri în timpul nopții și își întreba adesea mama dacă o asemenea tragedie este posibilă. Nu cerea tocmai o evaluare la rece a riscului, ci doar o simplă garanție a faptului ca lumea avea să fie aceeași și a doua zi dimineața. Că bomba atomică nu va cadea tocmai atunci și tocmai acolo, că  apendicita nu îl va răpune în somn. Era vorba de o încercare fragilă de a-și îndupleca mama să facă măcar o dată excepție de la regulile ei stricte și să-și asume rolul de adult, de scut între copilul delicat și imprevizibililul brutal a existenței.

Mama lui Lars însă, o femeie poate prea modernă, cu vederi poate prea libere și cu principii poate prea puternice, era de neinduplecat. Minciuna era total împotriva convingerilor ei și nu scăpau de ghilotină nici măcar acele mici minciunele nevinovate, cele care ar fi putut salva somnul unui băiețel irascibil. ”Dacă întrebam ‘voi muri în noaptea asta?’, îmi răspundea tipic: posibilitatea este foarte redusă, dar, desigur, ea există”. “E greu să stai culcat și să-ți bați capul cu asta când ai doar șase ani”, spunea Lars von Trier, care a fost intervievat de-a lungul unui întreg an de jurnalistul Nils Thorsen, pentru biografia mamut  “Geniet -Lars von Triers liv, film og fobier” (Geniul –Viața, filmul si fobiile lui LvT)  – Politiken 2010.

Erau seri în care copilul continua pisalogeala, până când reușea să obțină ceva, dar victoriile lui erau rare, pentru că, în opinia mamei, copiii trebuie tratați ca adulți. Potrivit acestui principiu, Lars își stabilea singur ora de culcare, își cumpăra singur hainele și tot el își programa vizita la stomatolog. I s-a permis să răspundă de tot ceea ce putea răspunde, ceea ce nu era puțin lucru, și nici prea simplu – pentru că răspunderile l-au apăsat întreaga copilărie.

În căutarea fărâmelor de responsabilitate care n-au stăpân

Frica l-a urmarit pe Lars întreaga viață, pentru că a moștenit personalitatea nevrotică a mamei sale și pentru că a căpătat temeri în copilăria lipsită de reguli. Când nimeni nu îți pune granițe, totul este posibil. Aceasta ar fi definiția romantică a situației. Reversul sună apăsător: când nimeni nu îți pune granițe, totul depinde de tine! Tot acesta este și motivul pentru care Lars von Trier a simțit întotdeauna lumea ca pe un haos înspăimântător, așa că a căutat mereu refugiu în lumi mai mici, pe care să le poată controla.

La început a căutat refugiu în jocurile în care își iniția prietenii. Iar mai târziu, în film. Chiar și în ziua de azi regizorul este copleșit zilnic de haosul lumii, “iar atunci când se întâmplă să găsesc o bucățică de răspundere fără stăpân”, îi marturisea el lui Nils Thorsen,” må aplec și o culeg”. Curăță grădina de buruieni, așteaptă răbdător în trafic și continuă în acest fel educația strictă pe care singur și-a impus-o atunci când nimeni altcineva nu a vrut să o facă.

“Îmi asum multă răspundere, indiferent de persoana în fața căreia mă aflu. Inclusiv într-un caz ca acesta, pentru ca un interviu să iasă bine, de exemplu” spune el. “Sunt foarte politicos și bine crescut. Cu adevărat timid, de fapt, adaugă el, cu zâmbet în voce. “Asta îi va surprinde pe multi.”

 

Lars von Trier / foto GQ

Lars von Trier / foto GQ

Față în față cu originalul, printre soldați măcelăriți și sâni umflați

Detestă interviurile, mai ales pe cele care includ întrebări personale, iar ironia face că numai până la premiera filmului “Antichrist” a avut de acordat vreo 300. O vizită la reședința lui Lars von Trier, în Kgs. Lyngby, este sinonimă cu o exclusivitate absolută. Casele cu acoperiș de stuf ale vecinilor se zăresc, de-o parte și de alta a drumului, printre copacii bătrâni, iar în fundal, izolată, o casă înaltă, de lemn, vopsită în negru. Vila regizorului.

Acolo locuiește “originalul”, un tip pe care orice danez îl știe cu bune si cu rele. Îi știu bine fobiile, îi știu bine provocările aproape rituale. Cunoscut în toată lumea ca un geniu, Lars von Trier este considerat acasa un nevrotic profesionist. Cândva a amenințat că va întrerupe un interviu pentru simplul fapt că jurnalistul refuzase să bea un pahar de șnaps cu el. Acesta este von Trier, un mănunchi rece de nervi, cu care nu știi ninciodată unde anume te afli.Terorizat și neînfricat în același timp.

Casa lui Von Trier nu e chiar o casă. E o priveliște pusă în ramă. Etajul este o cameră enormă, umplută cu linii simple și aer. Imaginea însăși se află în colțul cel mai îndepărtat al camerei, unde ferestrele mari care se înalță de la podea lasă privirea să iasă în gradină, să alunece pe câțiva copaci înalți și apoi în jos pe povârniș, pentru a se odihni, în cele din urmă, asupra unei păduri de papură.

Pe perete atârnă o pictură enormă, un infern de soldați măcelăriți, sâni umflați și albi, prunci grași.

(Următoarele pasaje din cartea biografică descriu atât de bine personajul, încât am preferat să nu repovestesc, ci să le traduc ca atare din daneză).

Aș vrea să-l întreb în ce fel a luat naștere imaginea pe care singur și-a pus-o sub lumina reflectoarelor, dar mă pierd într-o bâlbâială nervoasă despre mass-media, ironie și necredință, noteaza Niels Thorsen.

“Încerci de fapt să spui ceva de felul în care m-am pus în scenă”, mă ajută el. “Nu știu care este imaginea pe care lumea si-a creat-o despre mine, dar oamenii cred cu siguranță că toate aceste povești cu nevrozele sunt menite doar să mă facă interesant”.

La taifas cu Bono și Sean Penn care se jucau pe ei înșiși

Și nu este aceasta este imaginea pe care ți-o dorești? – Nu! Este chiar rusinos! Lumea vrea neaparat o imagineanume, o imagine  a mea. Dar am aflat, destul de devreme, că cel mai simplu este să spui lucrurilor pe nume. Altminteri, pentru ce să mai deschizi gura?”. Soția lui aduce un cappuccino. “Nimeni nu poate evita rolul acesta, în care oficial ești una, iar în realitate ești o cu totul altă persoană, spune LvT, care anii trecuți i-a primit pe Bono și Sean Penn într-o întâlnire privată.

“Amuzant este că ei chiar erau rolurile lor. Absolut! Bono avea o pălarie de cowboy și ochelari de soare. El este în felul acesta!”, spune LvT. “Ei sunt oamenii care mișcă lucrurile și o fac doar folosindu-se de ei înșiși”. Trebuie sa fii cumpătat atunci când îți lași ego-ul să decidă, spune el. Iar Lars von Trier e ”foarte zgârcit cu acceptatul bătăilor prietenești pe umăr”.

“Se întâmplă lucruri oribile atunci când ești expus în mass-media. La un moment dat citeam ziarele doar pentru a scana după numele meu. Și acum mă rușinez îngrozitor de lucrul ăsta”, spune regizorul, adăugând după căteva secunde: “Sper sincer că asta e ceva obișnuit”.

 

Europa

Europa

Lars n-a plecat niciodată prea departe de casa copilăriei

Lars stă cu mâinile încrucișate pe piept și genunchii împinși în masă, răspunde deschis și fără ocolișuri, se interesează, curios, de înregistrare. Lars von Trier e născut și crescut la doar câteva sute de metri de locul în care locuiește acum și o bună parte din viața de adult și-a petrecut-o în casa în care a copilărit. În felul acesta poți ține haosul sub control. Înainte de a părăsi casa copilăriei, a renovat-o exact așa cum își dorise mama lui, povestește el și râde: “Asta-i absolut bolnav!”.

Nici măcar aici, la noua adresă, nu s-a mutat cu adevarăt de acasa. Pentru că exact aceasta era casa la care visase mama lui. “Casa arhitectului”, cum o numea aceasta. “Deci m-am mutat doar pe urmele mamei mele”. Casa e asemeni regizorului – un amestec de supunere și revoltă. Deasupra mesei atârnă o lampă PH (n.red – numita astfel dupa cel care a proiectat-o, celebrul arhitect Poul Henningsen) de sticlă albă, iar prin ușa deschisă spre gradină se strecoară înăuntru sunetele lumii în care a copilarit.

Mama lui era comunistă convinså și, de când se știe, și el a votat tot cu comuniștii. ”Sunt foarte critic asupra multor lucruri pe care mama le-a făcut și gândit. Păstrez încă multă furie legat de relația cu ea. A însemnat atât de mult pentru mine, încât mi-e aproape neplăcut să mă gândesc la ea” spune el. “Ce chestie, (…) o pornim în lume căutând un loc unde să facem totul după capul nostru, iar când în sfârșit îl găsim, realizăm că începem să semănăm întocmai cu părinții noștri”.

Obsedat de o mamă “de toată jena”

Lars von Trier e plin de paradoxuri. Un etern căutator al sufletului, dar în același timp un comunist. Oficial – un rebel neînfricat, acasă – un cetățean bine crescut și evitând pe cât posibil orice fel de conflict. În lumea filmului, figura frontală a Dogmei ce îngrădește controlul regizorului, în privat, dependent de circumstanțe ușor de cuprins, de acele contexte în care doar el deține controlul asupra sforilor.

Părinții lui erau radicali în ceea ce privește cultura, nudiști și amandoi lucrau în instituția care a precedat Ministerul Social din Danemarca. Mama lui a făcut parte din miscarea de rezistență  și era foarte influențată de optimismul ce a urmat războiului. O idealistă cu vederi liberale care și-a adunat în cărți toate ideile fixe. Tatăl lui era social-democrat. Și jumătate evreu (la distanță de câteva capitole ne sunt dezvăluite și circumstanțele în care Lars a aflat ca Ulf Trier nu era nicidecum tatăl său).

Prea bătrân ca să mai joace fotbal, tatăl era ”onestitatea în persoana” și asigura un echilibru în casa pe care mama o popula cu idei fantastice și viziuni bizare. Inger Trier avea tensiunea crescută și adesea șantaja familia, amenințând că supărările i-ar putea cauza moartea. Când lucrurile nu ieșeau așa cum își dorea, se retragea în camera ei și își dădea în cărți. Avea întotdeauna asupra ei, în secret, o sticluță cu ‘’pastile de sinucis’’, pentru cazul în care s-ar fi îmbolnăvit de ceva grav.

Suferea de claustrofobie, nu folosea niciodată cu liftul și refuza să se supună cuiva. Lars a învățat foarte devreme să se bazeze doar pe tatăl lui atunci când lucrurile deveneau serioase, de exemplu, în cazul unei vizite la spital. “Cu mama orice lucru, cât de mic, o lua razna cu totul”, spune Lars, căruia i se părea si i se pare în continuare  că mama lui se comporta de-a dreptul penibil. “Mă aflu încă așa, ca într-o faza de pubertate în relația cu ea“, zâmbește el. “Poate pentru că semănam”.

captura

Băiatul care a prevenit de sute de ori războiul atomic   

Medicamentele, spune Lars von Trier, mă fac să tremur. Dar a fost mult mai rău. I s-a întâmplat la un moment dat să renunțe la micul dejun într-un hotel pentru că totul îi cădea din lingură. Angoasa a debutat pe când Lars avea 5-6 ani. Și de două lucruri îi era frică mai mult decăt de orice: de apendicită și de războiul nuclear.

”De fiecare dată când un avion de vânatoare survola zona în care mă aflam, eram sigur că gata, începe sfârșitul lumii”, spune el. După îndelungi cugetări, a ajuns totuși la concluzia că putea exclude apendicita din seria spaimelor, pentru că doctorii și spitalul îi provocau încă și mai multă frică. În caz de nevoie putea doar să fugă în padure și să se ascundă. Să se întindă și să moară acolo liniștit și în siguranță.

Când mama lui refuza să prevină războiul, trebuia el însuși să o facă, lucru pe care îl rezolva cu diverse ritualuri, de pildă așezând în fereastra diverse mărunțisuri, întotdeauna într-o anumită ordine. Astăzi sindromul are un nume: OCD (ro. tulburare obsesiv-compulsivă). A prevenit de atâtea ori războiul atomic și, spune el, “foarte puțini oameni i-au mulțumit vreodată pentru asta”.

Patru atacuri de panică pe zi și câteva lecturi fericite la toaleta

Larv von Trier intră în panică de patru ori pe zi .Cel puțin. Asta în perioadele bune, cum este cea de acum. Dintr-o dată, adrenalina începe să curgă, inima să bată și nu mai poate respira. “Începe de obicei atunci când îmi cercetez o parte sau alta a corpului și mi se pare că, hopa!, e ceva acolo! Cancer! Și așa mă trezesc într-un ritual de control care continuă și continuă”, spune el. Cu un an în urmă, s-a cercetat atât de mult și atât e intens, încât a început să sângereze. Dar astea sunt cunoscutele neliniști. Iadul palparilor. Cu trei ani în urmă avea altceva.

“Cu toții au auzit ca sunt super-nevrotic, așa că ce trebuia să fie atât de special la o depresie?“, zâmbește el. Avea să descopere că ceva deosebit totuși este. Pentru că, în depresie, renunți să lupți și rămâi culcat. Explicația lui e că spaima te copleșește în cele din urmă, în același mod în care o durere intensă te poate face să leșini. Sau, cu cuvintele lui von Trier: “Și zice corpul: Hai să-l legăm pe idiot pentru o clipă”.  “Poți  să stai culcat și să te jelești și să te uiți pe pereți luni întregi. Puteam să stau culcat și să mă gândesc că trebuie să mă ridic și să mă piș, asta de-a lungul a trei –patru ore, fără să reușesc să o fac”, spune el.Se zice că trebuie să iei tratamenul cinci ani, dar eu am fost de cand ma stiu sub tratament, așa că nu mai contează”, râde el. Când stai culcat și ești deprimat, corpul eliberează ceva endorfine, ca un fel de răsplată, de aceea rămâi în continuare culcat, explică el. Iar remediul e tot atât de simplu. “Trebuie să te ridici și să  faci o plimbare. Au tot spus asta de 400 de ani”. O altă parte a tratamentului a fost să se înconjoare de lucruri care să-i facă plăcere, povesteste LvT. La început a rezolvat rebusuri simple, pentru că avea nevoie de victorii ușoare. Apoi a găsit metoda perfectă, redată mot-a-mot din carte: “Când stau și mă cac, citesc din cartea “Fac filmulețe”. Dispare din cameră și revine cu o carte veche și uzată, care și-a pierdut cotorul. În colțul din dreapta, la începutul cărții, stau numele lui și adresa, ștampilate, arătând ca volumul a fost cumpărat prin Anders And (  Donald Duck).

“Toate tehnicile de filmare sunt descrise aici. Și, când o deschid, încep să zâmbesc. E îmbibată de siguranță”, spune von Trier. Răsfoiește cartea, citește la întâmplare, răsfoiește iar. “Și, uite așa, stau și citesc cu mare plăcere, despre cum sincronizezi o bandă de ¼ inch cu un film de 8mm pentru a obține un sunet aproape sincron. Asta in timp ce mă cac”.

Filmele de altă dată

Lars von Trier iubește puzzel-urile. Iar la stadiul de concepție, un film e ca un puzzle fără colturi. E foarte amuzant să faci film. E un fel de joc – spune regizorul. ”E o aventură minunată ca, pentru câteva clipe, să te visezi înlauntrul unui film, care, poate vreodată, chiar va fi realizat. Mă apropii de extaz când scap de angoase și depresii și, pentru o secundă, mă mișc în felul asta. Smecheria e, mă simt nevoit să admit, că atunci când “dai mai încet” controlul, primești cadou alte lucruri, pentru că se află atâția oameni creativi alături de tine”.

Își amintește că era destul de plapând când a început să meargă la școala locală, unde, după cum îi spuseseră părinții, urma să întâlnească și copii din alte pături sociale. Și chiar i-a întâlnit. În fiecare pauză, când era prins, trântit pe o bancă și lovit, sau când primea câte un ‘’tam-tam” pe burtă. Ororile cele mai mari însă erau cele răspândite de adulți. Pentru că profesorii nu citiseră aceleași cărți ca Inger  Trier, copiii la școală urmau alte reguli, o  încasau, erau fortați să-și mănânce pachetul, să-și bea laptele, să-și facă lecțiile și abia după șase ore scăpau în sfârșit din “instituția ororilor”.

Un lucru de care Lars își aminteste cu oroare este faptul că trebuia să ridice două degete în aer și astfel să atragă atenția întregii clase atunci când cerea voie la toaletă. Fără a fi sigur că va primi învoirea să o facă. Așa că Lars se uita claustrofobic pe fereastra, urmărind mișcările gradinarului și gândindu-se că are înaintea ochilor omul cel mai fericit din lume. Pentru ca putea să meargă la WC oricând dorea.

Părinții lui Lars n-aveau habar de cele ce se întâmplau la școală. Disciplina strictă era burgheză, susțineau ei, iar când băiatul se plângea de necazurile lui, îi spuneau doar că nu înțeleg cum de poate accepta așa ceva. De ce nu se ridică să iasă din clasă? “Mi-am însușit toate mostrele disciplinare ale școlii, devenind extrem de cuminte. Acasă, dimpotrivă, eram foarte liber. Aveam, deci, două personalități, trăgând fiecare în alta direcție. Pe drumul spre casa, se oprea în stația de autobuz și își făcea lecțiile – toate acestea doar pentru că părinții să nu observe că TREBUIA să le prezinte a doua zi, prin urmare se supusese regulilor.

”În adâncul meu, nu mă prea omor după latura mea politicoasă. E ceva forțat. Cred că atunci când sunt politicos, sunt de fapt cu anticipație furios”, spune regizorul. Relația lui Lars von Trier cu “autoritatea superioară” a fost, desigur, construită acasă, iar când familia mergea la Teatrul Regal, o dată pe an, nu se ridicau niciunul atunci când regele intra în sala. “Eram ținut cu forța în scaun”, spune el. “Cu cât mai înaltă autoritatea pe care o sfidam, cu atât mai bine”. Și nu simți nimic neplăcut a propos de asta? Absolut nimic. Sunt aproape psihopat. “Și asta a devenit așa, un fel de eroism pe care-l practic în apararea a ceea ce simt eu că-i bine”(…). “Este important să fiu un om bun.Foarte important”, mai spune marele regizor.

3,160 total views, 3 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *