Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Mar 27, 2014 in Arts, Trends | 0 comments

INTERVIU. Pasiunea care vrea să învingă postmodernismul militant

INTERVIU. Pasiunea care vrea să învingă postmodernismul militant

Claudia Moscovici

Claudia Moscovici

Din momentul în care Duchamp a pus un pisoar într-o expoziție din New York (și asta se întâmpla în 1917!), nimic n-a mai fost la fel în artă.

După “moartea esteticului”, teoretizată de mulți și deplânsă de mulți alții, a fost ceva haos, pământ și feliuțe de pâine prin instalații în underground, țevi ruginite, pachete de țigări transformate în statementuri… e vremea schimbării!

Pierduți fără busolă printr-o pădure de trenduri mărunțele, am luat de bună ideea că schimbarea ar putea porni de aici. Cam dulceag și cam kitsch – strâmbă din nas cei care au “fumat demult” “Madame Bovary”, Brahms sau Rachmaninov și care cu greu ar mai putea suporta un val (neo?)post-romantic, mai ales unul care încearcă o imagine deplasată spre un pop cu privire la a cărui valoare ar fi ceva dubii. Scriitoarea de origine română Claudia Moscovici încearcă să-l impună în Statele Unite și, în măsura în care orice clasificare a artei este, de fapt, o clasificare a epocilor în care au trăit artiștii, rămâne să ne întrebăm dacă și-a ales un moment bun să vorbească despre pasiune.

Educați de antiestetica postmodernă, de discursul rațional al capitalismului obsedat de profit și de o societate în care sensibilul este cel mai adesea înțeles ca un neadaptat cu vocația ratării, suntem “programați” să privim splendoarea curbelor postromantice ca pe o lecție, iar încercarea de a le reînvia, ca pe o naivitate.

Estetica e psihologie pur şi simplu, iar o definițe ceva mai îndrăzneață ar zice că între masculul ce dansează pe lângă femelă pentru a o cuceri şi artistul care reprezintă o mentalitate dornică de afirmare există doar diferenţă de unelte şi de capacitate de a le folosi. Predică post-romantismul în deșert? Foarte posibil…

A venit momentul să promovăm în conștiința colectivă “unelte” pentru a-l înțelege? Cam da, ar spune Claudia Moscovici, care a predat până de curând filosofie, literatură şi istoria artei la Boston University şi la University of Michigan. Postromantismul este revolta ei împotriva formelor abstracte și a limbajelor ermetice, în general împotriva barierelor ce rețin în cercuri exclusiviste un bun cu vocație democrată: esteticul.

Sunt câțiva ani de când promovează acest curent în Statele Unite, în încercarea de a „readuce pasiunea și dragostea înapoi pe pământ”, dar mai ales în artă, o zonă care și-a luat în râs dimensiunea sensibilă o dată cu epoca militantismului civic. În curând va face un test și în România, cu volumul “Romanticism and Postromanticism”, tradus de criticul Radu Popa și publicat de Editura Curtea Veche.

Christian Coigny

Christian Coigny

 

Rep. Vorbim de roluri contemporane ale artei, care trece de la funcția ei decorativă la una militantă, în timp ce artiștii decorativi sunt priviți cu ceva aroganță de cei care ironizează neajunsurile societății de consum sau – în estul Europei – de amintirea comunismului. Propui o schimbare radicală. Crezi că va fi luată, în cele din urmă, în serios? Ar putea fi privită ca o naivitate și să rămână într-o zona marginală?

Claudia Moscovici: Simt că antiestetica militantă postmodernă expiră, pentru că este oricum învechită. Din momentul în care Duchamp a pus, în 1915, un pisoar într-o expoziție din New York, am văzut multă artă subversivă, este trendul dominant în muzeele de artă contemporană, susținut de critici și de presa culturală.

Estetic și filosofic, mișcarea postmodernistă a fost cel mai articulat definită de criticul și filosoul Arthur Danto, în cartea “After The End Of Art”. Întâmplător, Danto apără postmodernismul, dar este criticul cel mai nuanțat în aprecierea tuturor tradițiilor din istoria artei pe care l-am citit vreodată. Arta militantă politic este, în acest moment, mult prea apropiat asociată cu marxismul, iar mișcările antiestetice în arta contemporană, în mod particular în arta postmodernă, îmbătrânesc.

Avem nevoie de minți deschise pentru pluralitatea tradițiilor artistice. Nicio mișcare artistică nu apare într-un vacuum cultural, fiecare ia ceva din trecut și apoi inovează. Postromantismul este o mișcare artistică pe care am fondat-o în 2002, alături de sculptorul mexican Leonardo Pereznieto, care-și revendică rădăcinile în neoclasicism, romantism, art nouveau.

Arta postromantică vrea să revigoreze arta contemporană și să readucă valorile frumuseții, ale senzualității sau ale pasiunii, pe care publicul încă le apreciază astăzi. Puteți vedea câteva exemple de artă postromantică pe situl http://postromanticism.com. Vreme de cinci ani am lucrat pentru a dezvolta o estetică postromantică, am adunat în jurul acestui curent zeci de artiști internaționali de succes. În 2007 am publicat o carte numită “Romanticism and Postromanticism” (Lexington Books, 2007), pe care am lansat-o și în limba română. Scriitorul și criticul literar Radu Popa lucrează la traducerea ei.

Francois Fressinier

Francois Fressinier

Rep. Ce înseamnă exact post-romantismul? Cum ar arăta literatura, filmul, artele plastice postromantice?

Am gândit postromantismul ce un fel de antidot pe tărâmul artelor plastice și vizuale, o alternativă la postmodernism. Am publicat și o colecție de poeme postromantice de dragoste, “The Painful Poignancy of Desire” (2007), ceea ce demonstrează că estetica postromantică se poate aplica la fel de bine și în poezie. La lansarea de la București a cărții mele “Intre Doua Lumi”, criticul literar Alex Ștefănescu a ridicat o întrebare importantă: de ce POST-romantism și nu NEO-romantism.

Până la urmă, mișcarea este gândită ca o renaștere a tradiției romantice în artă și nu ca o înlocuire a acesteia. Cred că termenul de POST este necesar pentru că am vrut să reliefez două lucruri legate de noile mișcări artistice. Primul este simetria cu mișcarea postmodernistă și faptul că este o alternativă pe scena artei contemporane.

Al doilea – curentul este foarte fresh și foarte inovativ, folosește câteva medii și tehnici postmoderne, cum ar fi pastișa, dar NU este o mișcare reacționară care să încerce să copieze sau să recreeze arta neoclasică sau romantică. M-am temut că termenul de neoromantism va sugera o încercare de a readuce tradiția romantică, ceea ce nu este adevărat. Încercăm să arătăm niște lucruri care ne inspiră în artă în zilele acestea.

Chad Awalt

Chad Awalt

Rep. Dacă este vorba despre a readuce anumite dulcegării în artă, oare psihologia contemporană mai este dispusă la acest pas, să-i zicem înapoi?

Postromantismul este acel pas înapoi care ar lăsa arta însăși să facă un pas înainte, ca un fel de vals. De fapt, toate mișcările artistice sunt – așa cum spunea criticul literar Mikhail Bakhtin – cronotopice, nu pur cronologice. Mișcările artistice sunt gândite ca secvențe cronologice, dar, de fapt, fiecare mișcare artistică vine dintr-o tradiție aristică.

Deci, întrebarea relevantă devine: din ce tradiție să ne inspirăm pentru a crea ceva nou relevant pentru astăzi, pentru generația noastră, pentru publicul nostru? Artiștii postromantici, care au succes din toată lumea, Statele Unite Franța, Belgia, Elveția, Mexico, Brazilia, Australia, România și Ungaria etc, au ales să preia teme artistice și motive din tradițiile neoclasice și romantice. Dar succesul lor internațional arată faptul că sunt suficient de inovativi pentru a face din această artă un curent pentru galerii, alți artiști și pentru gustul publicului de astăzi.

Rep. Este dublat acest concept de ideea de a deschide un orizont mai larg artei? Adică să nu rămână în zona inițiatilor, ci să migreze spre masă? Cât de profund poate să spere să ajungă un curent artistic în asemenea condiții?

Ca unul dintre fondatorii acestui curent, sunt cel mai critic dintre criticii artei postromantice ca mișcare estetică. Cartea mea “Romanticism and Postromanticism” a fost bine primită de critică și de presa culturală.

Fiecare artist postromantic se bucură de succes internațional, lucrările sunt expuse de galerii și expoziții și au primit validarea criticii. Postromantismul ca și mișcare artistică colectivă câștigă teren în Statele Unite, în măsura în care galeriile preiau idei din articolele mele cu privire la artiștii postromantici. Cam asta ar fi demonstrația, cred.

Rep. Pregătești lansarea acestui concept în România. Spune-ne tot ce trebuie să știm despre carte. Plus istoria acestui concept, începând de la lansarea lui La New York. Ce s-a făcut până acum?

Încă de la început, în 2002, am gândit postromantismul ca o mișcare (și o filosofie estetică) internațională. A existat și o expoziție colectivă în 2004, la Bienala de la Florența. Până acum, mișcarea s-a limitat la artele plastice și vizuale (în afara poemelor de dragoste), dar văd că ideile se răspândesc și în alte domenii artistice, ca dansul, muzica, filmul și literatura.

De fapt, sper să se răspândească în domenii care nu mai sunt în aria mea de competență (mă pricep la literatură și filosofie estetică). Sunt în mod particular interesată să aduc această mișcare în România. Am încă multe legături emoționale și culturale prin care sunt conectată cu poporul român. După lansarea primului meu roman, “Velvet Totalitarianism” – care a apărut la Editura Curtea Veche cu titlul “Intre Doua Lumi”-, sper că și cartea “Romanticism and Postromanticism” va fi bine primită și sper să fie o lansare multimedia, care să includă artă, muzică și dans.

Chiar dacă postromantismul a fost la început o mișcare în artele plastice și vizuale, poate transla cu ușurință către dans, muzică, domenii în care poate arăta pe deplin potențialul lui senzual și senzorial. Postromantismul este cu adevărat arta pasiunii și sper ca cinicii și scepticii să-și dea voie să fie seduși de acest current și în iubita mea țară natală, România.

2,362 total views, 2 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *