Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 24, 2014 in Arts, Trends, Urban | 0 comments

INTERVIU. Paul Hitter. “E cool să fii cool, dar punem și noi mâna să mai muncim ceva?“

INTERVIU. Paul Hitter. “E cool să fii cool, dar punem și noi mâna să mai muncim ceva?“

Screen Shot 2014-04-25 at 01.28.01

Ciudat, Paul Hitter chiar este o fluierătură în sala de operă, însă un gen de fluierătură de față cu care primadona, dirijorul și orchestra s-ar rușina de propria ipocrizie. Aș crede că el poate face o revoluție, că poate inspira una sau chiar mai mult, că el este o revoluție. Se schimbă gândurile unei generații.

Are alte repere, într-o epocă în care e cool să fii cool, ba chiar e cool să fii hip, ceea ce înseamnă „cooler than cool”, deci hipster. E cool să citim și să ne pierdem vremea la Cărturești, spune Paul Hitter nu tocmai discret ironic, și trebuie să admit că e și de mirare cum se face că, în condițiile în care toată lumea citește pe rupte, cam toate afacerile din industria de carte crapă una după alta. Mor editurile, mor librăriile, mor vânzătorii online, mor toți. Ca muștele. O fi ceva ipocrizie și în asta.

Obosesc, într-adevăr, doar trecând în revistă lista problematicilor actuale: e cool să fumăm un cui, e cool să cerem piste pentru bicilete, e cool să o dăm cu Nirvana și hinduisme, să fim vegetarieni, e cool să ieșim să protestăm pentru ICR – sau împotriva lui, e cool să ne ștampilăm etno și să purtăm ie.

“Ieri, de pildă, am văzut o mașină de căcănari”, îmi spune Paul Hitter, iar eu râd chiar ca la o amintire faină din copilărie. “Era la mine pe stradă, coboram de la serviciu, undeva prin Dudești-Pantelimon. Era ca pe vremuri, exact aceeași mașină, camioanele alea vechi, cu furtunuri. Dintr-o dată m-am bucurat de vederea unui lucru frumos, care amintește de o vreme mai simpatică, mai simplă, mai lentă”.

Paul Hitter asigură, de câțiva ani, creația vizuală pentru Gogol Bordello și îmi spun că Eugene Hutz n-ar fi putut găsi altul mai bun. E ceva putere, ceva fermentând și ceva din “ghiveciul regional” în Paul Hitter, tipul revoltat cu tușe sigure și nervoase, care păstrat multe din bunăvoința băiatului care-l aștepta pe Moș Crăciun în decembrie 1989.

“Moșu a vrut să vină, da’ uite, trag ăștia, ce voiai, să îl împuște? Cu coada între picioare, am fost de acord, totuși, că Moșul nu are cum să vină, frate! De ce să moară, mai bine mă lipsesc”…

Paul Hitter pleacă mâine să facă o expoziție în Las Vegas. Dar ce se întâmplă în Vegas, rămâne în Vegas… sau..? 🙂

Paul Hitter

Paul Hitter

Rep. În urmă doar cu câteva săptămâni ai lansat “Expresionismul Balcanic”. Vom rămâne la o definiție pe care ai dat-o deja, anume că „stilul ăsta este libertate pe pâine. Sau o fluierătură în sala de operă”. Îmi place, e perfect.

“Expresionismul Balcanic”, spui tu, nu reprezintă impresii de fals om de cultură, nu sunt impresii de snob care își cumpără cărțile de la Cărturești, Expresionismul Balcanic nu este o artă demnă de a fi expusă la MNAC (nu știu de ce, dar pot bănui).

Expresionismul Balcanic nu se vinde la lictiații- nu la noi, unde toți fac aceeași șmecherie obosită, adică își cumpără singuri lucrările ca să își ridice cota, Expresionismul Balcanic nu are legatură cu “controlul”, nici cu “Expirat”, nici cu “Vama Veche”….  S-a conturat, deci, o siluetă caricaturală a aspiraționalului în cultură. Cum arată tabloul complet al acestui gen și când a devenit el desuet? Era chiar șic într-o vreme…

Paul Hitter. În zona de artă în România oricum mișună un grup de snobi semilobotomizați, care se mută de la Cărturești la Expirat, la Vama Veche… poate că eu am îmbătrânit. Am ars etapele astea. Nu mi se mai pare amuzant. Pe mine m-a salvat, probabil, munca. Și familia.

Trebuie să știi că ai mei n-au ieșit niciodată pe Lipscani. Te uiți pe străduțele alea la femei de 60 de ani care fac eforturi penibile să arate ca unele de 25. Du-te, acasă, femeie, i-aș spune! Du-te acasă și citește o carte, fă ceva cât de cât potrivit cu vârsta ta. Nu dau lecții, poate că eu, la 60 de ani, o să mă apuc de droguri, dar o s-o fac acasă la mine.

M-am săturat, dacă mă îmbăt, mă îmbăt acasă, cu prietenii mei. Am ajuns ca pe vremea lui Ceaușescu, ne strângem acasă la vreunul dintre prieteni să ne uităm la filme. Și mai lăsați-mă și cu Cărtureștiul! Dacă vrei să-ți cumperi o carte, du-te și cumpără-ți-o de la Eminescu!

Paul Hitter "East Meets West"

Paul Hitter “East Meets West”

De fapt, dacă vrem să ne facem o imagine cât de cât a acestui grup, este de ajuns o vizită sâmbătă seara în Club Control. Să vezi, frate, puștoaice supte de droguri, de iarbă, de ecstasy și umflate de alcool. Sunt tot cele pe care le vezi și în Vamă. Nu, nu trebuie să-ți imaginezi că aș fi un sfânt, dar chiar nu-mi pot închipui cum o pizdă beată și drogată poate să facă diferența în sfera culturală.

Este, de fapt, un fel de ghiveci ideologic național, e cool să ascultăm manele dacă suntem în cultură, e cool să ne împrietenim cu gay, e cool să fumăm un cui, e cool să cerem piste pentru bicilete, e cool să o dăm cu Nirvana și hinduisme, să fim vegetarieni, e cool să ieșim să protestăm pentru ICR – sau împotriva lui, e cool să ne ștampilăm etno și să purtăm ie.

E cool să fi cool, să asculți Beirut, să citim și să avem poze. E cool să fii anti-globalizare și anti-capitalism și e cool să te bați cu pumnul în piept. E cool să fii snob, nu? Sunt câțiva cu un cap mai sus, lideri la adunările de cârciumă. “Fată, l-ai văzut pe cutare?” “Era și în Control, fată!”.

Pentru un asemenea public au apărut și o mulțime de genuri: filmul fără subiect, picturile “untitled” sau o serie întreagă de producții pe care le schimbă între ei, mai ales în genuri aparent facile, cum ar fi cel literar. Toată lumea scrie. Romane, nuvele, poezie, bloguri, păreri, opinii…

Am devenit toți experți în câteva domenii, cum ar marketingul și multă altă vrăjeală cu rahat. Vă place Remus Cernea, nu? V-a spus și vouă Claudiu Crăciun să stați pe bordură și să loviți cu sticlele de asfalt? Ați dat din cur pe manele la Casa Jurnalistului?

Rău este că toate astea chiar au impact în bunul mers al lucrurilor în sfera culturală. Am fost invitat de Valentina Iancu să expun la MNAC, apoi invitațiile s-au rărit când n-am părut a face parte dintr-un anumit grup. Când vine vorba de MNAC, cred că sunt și unii incredibili de buni, pentru că expun vreme de un an, de te și întrebi cum se poate așa ceva. Nici Frieda Kahlo nu reușește să se blocheze un an întreg într-un muzeu.

Minune, lumea pică de acord că cel mai tare galerist este Zgondiu, cu mâna lui de aur, cu care, probabil, poate face cel mult un mic giocco di mano. Mai e un băiat, Farmazon, care mi-a “rătăcit” câteva lucrări, un tip despre care se spune că a reușit pe cont propriu, dar ia să ne uităm cine e tăticul lui? Lista poate continua, on and on.

Cred că mi-am asasinat jumătate din fani, nu? Mă tem că vânzările mele vor scădea drastic, desigur, o dată cu numărul like-urilor pe Facebook…

Paul Hitter. Teleorman

Paul Hitter. Teleorman

Rep. Îi domolim imediat cu o poveste. Povestea “Balcanilor plini de viață, Balcanii cruzi, periculoși, frumoși, mărul acela pe jumătate îmbietor și pe jumătate putrezit. Balcanii nebuni, bineînteles, Balcanii neserioși. Probabil, într-un fel sau altul, în Balcanii ăștia ai mei îmi fac un soi de autoportret” – superba descrierea ta.

Mi s-a părut, pentru o secundă, că e o stare pe care ai învațat-o, ca și mine de altfel, la Constanța… Nu că România ar fi în Balcani, dar acceptăm că este vorba de acest spațiu cultural. Ai putea încerca o descriere mai amănunțită a Balcanilor tăi? Car, cine știe… s-ar putea dovedi la final într-adevar autoportret…

Paul Hitter. Am început să scriu o carte în care voi povesti mai multe. Veți citi deci, o carte scrisă de un pictor, așa că mă veți ierta dacă lucrurile nu vor fi prea poetice și nici prea îmbrăcate în cuvinte meștesugite, menite să înșele simțurile. Poate vă întrebați de ce m-am gândit să scriu. Destul de simplu: privind în jurul meu și citind rahaturile altora, am început să prind curaj. În ziua de azi, oricine scrie și se si crede un mare bard.

Eu doar voi scrie, pentru amuzamentul meu și al vostru. Mă întrebai de Balcani și, uite, îmi amintesc, din copilărie, zilele în care treceau țigani care vindeau sugiuk (a propos, sugiucul este cu totul altceva decât acadeaua, am aflat asta după mulți ani, de la un prieten bosniac). Vindeau sugiuk și ciungă, și chiar și înghețată. Pe mine nu mă lăsau bunicii să cumpăr. Îmi ziceau că țiganii sunt împuțiți și că scuipă în oalele alea în care fac bomboanele. Scuipau pă dracu, parcă ăia n-aveau altă treabă decât să scuipe în oale.

Îi mai vedeam seara, treceau pe atunci cu căruțe mari de tot, cu cățel și cu purcel, cu niște coviltire murdare și cenușii, dar ei, foarte colorați și țipând și urlând, copii cu bețe în mână încercau să țină deoparte câinii de prin mahala, care se țineau, lătrând, ca nebunii după căruțe. Mergeau spre pădurea Andronache și, într-o seară, țin minte că soarele apunea chiar în capătul acestei străzi, unde începea pădurea, cand s-au depărtat, caravana se proiecta pe cercul ala mare și portocaliu.

Sunt multe amintiri de pe aici… Îmi amintesc, de pildă, și cum stăteam la coadă, la orice coadă, cu Nea Petrică. Țin minte și acum sacoșele aliniate, cu sticlele de lapte în ele, unii își lăsau rând, unii veneau cu scaunele. Mai ții minte? Pe vremea aia strângeai din cur să faci rost de o jucărie sau ceva mai mișto dacă aveai copii, iar eu tot ceream daruri pentru Moș Nicolae, pentru ziua mea – că e tot în decembrie – și pentru Crăciun.

Când s-au trezit și ăia să facă circul cu revoluția, m-am trezit de Crăciun că mă învârteam ca un coi într-o căldare pe lângă pom și nu găseam nimic sub el. Până la urmă m-a dus tata la geamul de la baie, mi-a arătat trasoarele și mi-a spus: Moșu a vrut să vina, da’ uite, trag ăștia, ce voiai, să îl împuște? Lasă că vine el la anul! Cu coada între picioare, am fost de acord, totuși, că Moșul nu are cum să vină, frate! De ce să moară, mai bine mă lipsesc.

Cu toate gândurile astea și altele o mie îmi simt munca. România nu e în Balcani, spui? Dar eu nu pictez geografic…

Paul Hitter

Paul Hitter

Rep. Sunt un revoluționar veritabil – ai spus cândva. Fără să te cunosc, și eu cred asta despre tine. Ai putea spune cum va arăta revoluția ta? Te bănuiesc a avea idei de stânga culturală, dar asta mai ales pentru că promovezi cauza marginalilor, pentru că ești anti-american (sau cel puțin așa mi s-a părut), poate și euro-sceptic și pentru că vii dintr-o Germanie care excelează în asemenea idei… ce gândești și pentru ce militezi de fapt?

Paul Hitter. Ieri, de pildă, am văzut o mașină de căcănari. Era la mine pe stradă, coboram de la serviciu, undeva prin Dudești-Pantelimon. Era ca pe vremuri, exact aceeași mașină, camioanle alea vechi, cu furtunuri. Dintr-o dată m-am bucurat de vederea unui lucru frumos, care amintește de o vreme mai simpatică, mai simplă, mai lentă. O vreme în care apropierea între oameni era ceva mai mare.

Acum am intrat într-o nebunie. Nu, nebunia nu e mai mare o dată ce înaintăm în vârstă, ci o dată cu istoria. Nu sunt euro-sceptic, ci global-sceptic. Nu mai cred în niciun sistem. Nu sunt nici nostalgic și nici neo-comunist, doar că simt că stăpânul de acum este mult mai versat.

Sunt un revoluționar veritabil și sunt aproape singur. Cândva era o modă să fii revoltat. Mă uit de ceva vreme la filmul “Secolul Eului” (Centry of the Self), îți explică, din anii ‘20-‘30, cu Freud, cu americanii, cu loviturile de stat create în Guatemala, cu presă alternativă, cam tot ce se întâmplă la noi. De pildă, nu mă prind, mai nou, cine ar putea fi lider de opinie în România.

Presa socio-culturală, sunt unii care alunecă, nu știi cum să-i definești, de unde sunt și cum să pui mâna pe ei. E o spălare de creiere generalizată, care funcționează prin subvenții și atacă medii care dau impresia că ar fi curate. După ce s-a creat o modă, ea se extinde, pentru că apar și alții care să copieze chestia asta, din prietenie, din admirație, dintr-o lipsă de bani dublată de dorința de a mima succesul, naiba știe de ce.

Paul Hitter

Paul Hitter

Mă înspăimântă povestea cu Ucraina sau, mai ales, felul în care este povestită și comentată ea. Păi, ați citit, mă, 1984? Nu vă ajunge nimeni cu prăjina la nas, vă dați mari cunoscători și mari erudiți. Toți sunt ceva, n-ai mai văzut. O altă boală la noi, să te tot dai mare degeaba.

Aproape că nu mai cred în nimic, și nici nu mai ai cu cine să fii solidar, pentru că, după o lună de la gestul de solidaritate, lovitură de teatru: se demonstrează că ăștia i-au plătit pe ăștilalți ca să-i împuște pe ăia. Cred că d’aia nu-l mai suport nici pe Perjovschi, ăștia nu sunt artiști. Accesează fonduri. Sunt oameni de afaceri în adevăratul sens al cuvântului.

Nu au muncit în viața lor, sunt zero barat pentru mine, chiar dacă sunt ultimul mohican care să spună asta. Ăsta fix asta face, accesează niște fonduri oferite pentru o anumită cauză și spune ce trebuie să spună. Poate cândva, într-un fel sau altul, oi fi făcut și eu așa ceva, cine știe. Dar nu trăiesc dintr-o astfel de practică. La mine nu poate veni nimeni să-mi spună, ‘Paul, tu mai ții minte că te-am ajutat? Ia bagă și tu acum ceva cu Ucraina!’ Păi aș mai putea vreodată să mă uit în oglindă?

Înregimentarea este, oricum, din toate părțile. Dacă în conflictul din Ucraina ai o altă părere decât cea promovată de mediile „cool”, atunci e clar că ești pro-Putin. Lumea se luptă în păreri, că Putin e apărătorul ortodoxiei, că e lovitură de stat, că e abuz, că e invazie… dar temele vehiculate sunt, oricum, doar de suprafață. Toată lumea sare de cur în sus pentru Ucraina, dar de Barcelona nu spune nimeni nimic. Unde e Merkel când sunt revolte la Barcelona?

Și atunci, dacă tot pare a fi imposibil să mai cunoști adevărul, mai bine stai liniștit și să-ți vezi de treaba ta. Nici în stradă nu mai vreau să fiu târât în funcție de agenda altora. Iar pentru această stare de fapt pare că nu mai este nicio soluție. De ce m-aș băga eu în niște aranjamente de căcat?

Când intervin americanii pe undeva, nu-i exclude nimeni din G9, din G15… unde-i echitatea? Nu înțeleg cum cei două mii, sau poate or fi 15.000, de oameni maturi și citiți, ăia care ies în stradă la București, nu mi-e clar cum de ei nu înțeleg lucruri atât de evidente. Bine, oamenii ăștia, că m-am gândit și la asta, poate nici nu au treabă. N-au de scris, n-au de pictat, nu ai de citit, nu au de cântat… Eu am treabă.

Sigur, ieșim cu toții în stradă dacă e necesar, dar mai înainte ar trebui să spunem, tu, Crăciun, ieși afară, că noi nu avem chef să avem de-a face cu tine’. ‚Apoi să ne explicați de unde aveți bani de afișe și cine sunteți voi, cei care vă numiți organizatori ai unui protest spontan’. Cercul vicios e încă și mai mare, pentru că oricum, și cei care demască lucrurile astea sunt, la rândul lor, cumpărați de alții. Și alții de alții.

Cine mai comentează? Legionarii, altă specie… când îi văd și pe ăștia, niște mâțe obosite… păi du-te, dom’le și fă ceva! Inculți, am leșinat de râs citind un site de-al lor, cu un program de aikido. Pe scurt, e o junglă…

Marile cauze nu există, sunt toate aranjate. Mi-a rămas să lupt pentru micile cauze. Mă simt neputincios, ceva în mine nu mă mai lasă, nu mai pot. Și, în asemenea condiții, nu mai bine stau eu acasă și pictez? Nu mai bine mă duc să am grijă de mama, că e bătrână? Asta este revoluția mea!

Paul Hitter

Paul Hitter

Rep. Cu vreo doi ani în urmă, probabil imediat după ce ai ajuns în țară după cursurile la Academia de arte Frumoase din Munchen, ai făcut să fie viral un fel de manifest, deloc măgulitor pentru întreagă scenă artistică românească, începând de la presa specializată și critică, până la artiști, curatori și galerii.

Ca să nu-și imagineze cineva prin “manifest” o critică foarte academică, poate că e important să precizăm că era vorba de oarece abundență de trimiteri explicite. N-am mai găsit acest manifest acum, când am vrut să citez din el. Te-ai răzgândit? Cum arată, în opinia ta, acest sistem în acest moment în România? Dacă tot n-am mai găsit manifestul ăsta online, l-ai mai putea reface acum 🙂

Paul Hitter. Nu-mi amintesc manifestul, dar chiar cred că sistemul artistic din România este în neregulă. Mă prinzi, însă, într-un moment în care sistemul nu mă mai interesează deloc. Întrebai de critică? Despre ce critică vorbim? Spune-mi care este și ce face ea mai exact. Își mai dă cu părerea zici? Și un artist normal la cap crezi este interesat de asemenea păreri?

Poate ar putea fi buni teoreticieni? Să fim serioși, nimeni nu are nevoie de teoreticieni în artă! Oricum, trebuie să ne obișnuim cu idea că totul e o minciună. Ce nu înțelegeți? Absolut totul e o minciună, inclusiv eu. Suntem, cu toții, produse fabricate. Eu o fac pe cont propriu.

Vezi coadă de un kilometru în Berlin pentru o expoziție Frieda Kahlo. Nu sună a marketing bun? Ești un produs, ești Coca-Cola pe raft. În România nu știu să spun dacă acest marketing are vreun corespondent în vânzări. A venit la mine Dan Popescu, de pildă, care mi-a propus să colaborăm, dar a început prin a se da mare cu numărul galeriilor internaționale în m-ar putea duce și a sfârșit prin a spune că nu vinde nimic.

Păi cum adică nu se vinde nimic? El îți spune – vezi că eu nu vând. Merită să-i spui – vezi că nici eu nu pictez! E perfect, bine că ne-am găsit, hai să lucrăm împreună! Păi, dacă nu se vinde nimic, atunci nu mai bine mergem noi să vindem cartofi?

Nu am o problemă cu autoritatea, pot respecta regulile unui joc. Fiecare om are un preț, dacă-mi faci un contract de așa natură că trebuie să te sun și când mă duc la baie, și când mă întrc, foarte bine, spune-mi cu cât mă plătești. Dar nu mă lua de prost! Lasă-mă, frate, cu toți securiștii tăi!

Cât despre arta în sine, am și aici viziuni ceva mai tradiționale. Vorbeai chiar tu de Damien Hirst, mai sunt frații aia doi, am uitat numele… Să-ți spun o chestie. M-am trezit că îmi place, în Muzeul de Artă Modernă din Munchen, un scurt-metraj cu o englezoaică care creștea câini. Întreaga poveste e filmată la ea acasă, în grădină, femeia are rafturi întregi cu mii de cărți despre câini, te uiți fascinat cum le scoate și le pune la loc, stivuite pe litere, și, la un moment dat, realizezi, dom’le, e nebună… îți dai seama că vezi un film despre una nebună.

Asta în timp ce ea explică mai departe, minuțios, foarte tehnic, mai scoate o carte, totul se repetă, e ca o boală generală. În artă tonul general se îndreaptă spre o direcție anume, să fie totul mai dark, așa, mai virat către obsesie, către nebunie. Să fim serioși, este tot o rețetă și asta!

În Germania era foarte simplu. Unii dintre colegii mei pictau cât de cât normal. Ca mine, de pildă. Vreau să spun că aveau idee, erau niște lucrări umane, în multe cazuri chiar figurative, oricum, se vedea clar de unde vin, ce-i cu ei și ce vor să spună. După câteva luni de cursuri, erau cu toții copie la indigo. Învățau o formulă care prinde, până la urmă e de înțeles, intri într-un sistem, înțelegi ce-i cu el și marșezi.

Când am dat examenul de admitere era unu’, un filosof care nu pictase în viața lui. Nu mai știu care era tema, dar tipul a luat o hârtie albă și i-a tras un verde pe mijloc, apoi o dungă albă pe deasupra. A spus că e teren de fotbal. Și asta e foarte bine. Pentru mine, însă, nu e bine.

Arta are rol decorativ. Sigur că are. După ce vezi instalații foarte sofisticate trebuie să te întrebi cu ce rămâi. (ridică din umeri). Te simți mai bine când vezi așa ceva? Sau mai rău? Ce mi-aș expune în casă? Uită-te în jur: am niște gravuri cu niște husari, steagul Ungariei, steagul unor pirați… Nu mai expun prea multe în casă, pentru că mă obosesc. Eu sunt crescut pe la bloc, vreau să fac ceva artă pe care tu vrei să o cumperi. Ia-o și dă-mi banu’. Asta nu înseamnă că sunt mercantil. Ci doar că eu am ce tu vrei.

Eugene Hutz, în atelierul lui Paul Hitter

Eugene Hutz, în atelierul lui Paul Hitter

Rep. Ce este pentru tine trupa Gogol Bordello și de ce ești atât de sensibil la acest subiect? Mi s-a părut foarte tare și știrea apărută în urmă cu vreo două săptămâni, parcă, referitoare la cârciuma Gogol Bordello din Kiev, decorată cu lucrările tale. Ai vrea, oare, să ne vorbești și despre acest proiect?

Paul Hitter. Mi-a plăcut foarte mult trupa și am fost tare mândru de colaborarea asta, în primul rând pentru că mi s-a părut frumos felul în care am ajuns să luăm legătura. Am intrat pe situl lor într-o bună dimineață, am trimis un simplu mail către managerul trupei.

Le-am spus ‚ăsta sunt, asta pictez’. În două ore am primit răspunsul – ‘da, foarte mișto, vreau să colaborăm’. Sunt niște oameni mișto, nu-i nimic rău acolo. N-au fost pile, nici nu aveau cum să fie. De-a lungul timpului am făcut tot felul de chestii împreună. Le-am făcut tricouri, postere, tablouri. Ei lucrează cu mai mulți artiști, pe care-i plătesc, iar eu am fost unul dintre ei.

Între timp ne-am și împrietenit. Sigur, nu ieșim la bere în fiecare seară, că nu avem cum, de vreme ce omul ăsta este opt luni din an în altă țară. Dar când ne-am nimerit în Germania, de pildă, ne-am sunat și ne-am întâlnit. Cârciuma de la Kiev era în plan de vreo trei ani și am reușit să finalizăm proiectul acum. Eugene nu a investit nimic în localul respectiv, este proiectul unui om de afaceri care i-a dat și numele, dar Eugene a avut un cuvânt de spus în ceea ce privește identitatea vizuală. Și a spus, uite, vreau să-l decoreze Hitter.

Procesul în sine a fost destul de complicat. Nu pot spune chiar că mi-ar fi ieșit fire albe de păr, dar nici foarte departe nu sunt. Cerințele lor se schimbă tot timpul. Fiind așa de mulți oameni implicați, vine fiecare cu câte o părere, apoi vin alții care să schimbe ideile inițiale.

Am avut inclusiv probleme foarte tehnice, cum ar fi portretul unui cântăreț punk rus, care anima cândva underground-ul și rezistența culturală. L-am pictat mergând pe ideea de anticomunism, așa că i-am făcut biserica de la Kremlin, celebra, pe fundal. Răspunsul aluia a fost că artistul era din Sankt Petersburg și că trebuie să ștergem biserica. A mai fost necesar să o îmbrac pe Janis Joplin, care părea prea goală într-un portret pentru care, de alfel,  mă inspirasem dintr-o fotografie celebră. Frecușuri de genul ăsta, dar altminteri, chiar e un vis frumos.

Urmează, acum, începând de pe 28 aprilie, o expoziție la Las Vegas, cu ocazia unui concert Gogol Bordello. E drept că, de data asta, noi am vrut această expoziție. Aveam în plan o expoziție la Kiev, la deschiderea barului Gogol Bordello. Gândiseră un concept mai amplu, cu expunerea tablourilor mele, cu două seri de concerte Gogol Bordello și alte chestii, dar totul s-a anulat din cauza situației din Ucraina.

Era prea nasol, se împușcau ăia pe străzi în zilele în care ar fi trebuit să aibă loc lansarea. Sigur, ei au anunțat că un membru al trupei și-a rupt mâna și au anulat totul elegant. Voiam să facem totuși expoziția, așa că Eugene Al Pann, colaboratorul meu de la ArtXpert, s-a gândit că Las Vegas ar fi o idee bună.

El a avut o galerie în Las Vegas, care acum e închiriată, deci știe foarte bine piața, iar cei de la Gogol Bordello programaseră un concert acolo. Vom merge la Las Vegas cu portretele făcute pentru barul din Kiev. Originalele sunt, oricum, în București. În bar sunt printuri, iar în America vom merge tot cu printuri. Oricum, în America n-au nicio problemă cu asta.

Paul Hitter. Eugene Hutz

Paul Hitter. Eugene Hutz

Rep. Nu e ca și cum ai face playback?

Paul Hitter. Până la urmă, ești tu acolo, vor să te vadă. Pentru noi este o chestie de conjunctură oricum, pentru că era complicat să ducem originalele în Las Vegas. Dar America este, oricum, bazată pe print. Se vând printuri de Warhol cu zeci de mii de euro. Este și asta o nebunie.

Sunt unii care, dacă n-au bani pentru lucrarea originală, își doresc măcar un print numerotat. E ca la maneliști, e o chestie de manele. Nu pot să te am pe tine în original, vreau prima poză pe care ai făcut-o. Treaba lor, asta nu mă mai interesează pe mine.

Am rămas chiar uluit, pentru început mi s-a părut de rahat, foarte mulți mi-au cerut printuri. Le spuneam, mă, ești tâmpit? Dă-mi banii în rate, da ia-ți tabloul! Dar nu, ei voiau print. Treaba lor.  Am vândut print cu 200 de dolari când tabloul era 400. E o tâmpenie.

5,353 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *