Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 7, 2014 in Books | 0 comments

“Papagalul verde” ar putea fi chiar biografia Marthei Bibescu

“Papagalul verde” ar putea fi chiar biografia Marthei Bibescu

Martha Bibescu / 1911

Martha Bibescu / 1911

Din pricina unor motive necunoscute, s-ar putea întâmpla să nu ții deloc de acest pământ, iar slabele tale legături cu lumea s-ar putea pierde și mai mult în timp, mai ales dacă ești genul care există fără dragoste, care nu iubește pe nimeni. Și un asemenea pustiu ar putea avea și el începuturi, înlănțuite unele de altele până departe, dezastru după dezastru, într-o istorie în permanent declin. Blestemul ar merge mai departe, până într-un prezent în care mai toate sufletele stau să moară de o teribilă inaniție a inimii.

Fratele nostru carele ești în ceruri și care nu vrei să cobori de acolo, chiar ai face bine să rămâi acolo, pentru că în grădina de pe pământ e iad, păcate negre chinuie soarta familiei tale. Intriga, rostită de un copil aflat în căutarea iubirii absente într-o familie suferindă, se complică în straturi în cartea “Papagalul Verde”, povestea unei familii de expați ruși care trăiesc pe domeniul lor de la Biarritz.

Mama este un fel de cutie de moaște ambulantă, păstrând un dinte de lapte și șuvițe din părul fiului pierdut. Tatăl e aproape absent, mai mereu plecat în Rusia. Există ruși la Nisa, așa cum există violete în Parma, scria nobila prințesă Martha Bibescu, o femeie a cărei grație în a judeca lumea amesteca gânduri din educația românească cu cele căpătate într-o mânăstrire din Belgia, complicate, poate, cu imagini prinse din zbor în călătoriile sale în Persia sau din anii de ședere la Paris. Șlefuite, de bună seamă, din întâlnirile cu gânditorii vremii, printre care și Marcel Proust, pe care-l vedea deseori, suficient de mult încât să scrie o carte despre asta.

A avut vorbe măgulitoare pentru inteligența ei Reiner Maria Rilke, într-o lungă serie de alții, iar frumusețea ei a rămas pentru mulți o legendă.

Prințesa Martha Bibescu

Prințesa Martha Bibescu

Prinţesa a fost una din cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene a secolului al XX-lea, recunoscută ca scriitoare sau ca om politic şi rămasă în legendă ca gazdă a fastuoaselor întâlniri la palatul pe care-l primise în dar de la soțul ei, Palatul Mogoşoaia. Se spune cã a avut toate atuurile: frumuseţe fascinantă, inteligenţă fermecătoare, erudiție, eleganţă, real talent artistic, poziţie socială şi avuţie. S-a fãcut plăcută atât printre familiile domnitoare, cât şi printre oamenii de rând, de care se ținea aproape și pe care i-a ajutat în nenumărate rânduri.

Ce de gânduri înainte de a citi o poveste scrisă de ea, una dintre cele 40 de cărți pe care le-a semnat. Proza unui poet, păstrând detalii lirice și imagini fantastice, cuprinse, poate, cu toatele într-un drum de scoici încrustate în cer, pe care un băiețel pierdut pe veci le lăsase dinadins, ca să știe ai lui cum să-i dea de urmă.

Am citit o poveste având farmecul arid al unei cutiuțe de prizat tutun din secolul al XVII-lea, așa cum o descria New York Times, istorie care începe șic, pe undeva, pe Chapms Elysees, cu gândul la Dostoievki. Nici nu mai știi cum de s-a golit bătrânul bulevard, așa erai de prins tot întrebându-te dacă eroii lui Dostoievski sunt oameni sau sunt pur și simplu ruși, adică niște entități cu un suflet atât de aparte, încât i-ai putea recunoaște cu ușurință pe stradă.

Marta Bibescu / fotografie publicată de ziarul Adevărul

Marta Bibescu / fotografie publicată de ziarul Adevărul

Martha Bibescu vorbește despre spiritul rus destul de târziu în biografia ei. Trecuse urgia Primului Rozboi Mondial, care ar fi putut lăsa urme adânci în inima prințesei, în măsura în care nu numai că a fost martoră a unor evenimente cruciale, dar le-a și influențat uneori. Locuia acum în Franța, după niște ani pe care-i petrecuse în Elveția, însă amintirile erau vii. Dincolo de intrigi ascunse, care au inspirat alte soiuri de povești, Martha Bibescu fusese arestată pe vremea în care conducea un spital de răniți într-un București aflat sub ocupație germană, a fost acuzată de o presupusă colaborare cu naziștii, iar mai apoi ea însăși fusese activă într-o campanie împotriva bolșevismului.

De bună seamă că influențată de cultura rusă, și nu de istorie, gândea o asemenea poveste la 1924. Am citit cartea Marthei Bibescu ca pe o ficțiune cu serioase și transparente valențe biografice, găsind nenumărate similitudini între destinul personajelor ei și propria ei viață. Micuțele familiei de ruși erau trimise, așa cum fusese Martha în realitate, să-și definitiveze educația într-o mânăstire din Belgia, eroina principală se logodește la 16 ani, adică exact vârsta la care autoarea se căsătorea cu prințul George Valentin Bibescu, pentru a scăpa de o mamă melancolică și pentru a deschide astfel drumul unei perioade pline de dezamăgiri.

Este vorba de povestea unei familii cu rude împrăștiate în toată Europa, așa cum era familia din care Martha Bibescu făcea parte, pe lângă istorii ale vântului turbat din Golful Finlandei ori poveștile din cimitirele din Constantinopol și Turnurile Tăcerii din Persia, locuri pe care scriitoarea călătoare a ajuns să le viziteze. Povestea femeii cu inima frântă care își neglijează copiii tot așteptând să învie un fiu mort este probabil chiar o mărturisire. Am putea recunoaște gânduri din perioada în care Martha însăși, care a avut copii de timpuriu, la 17 ani, nu și-a putut asuma mai mult decât un rol de mamă din datorie, altminteri rămânând distantă și rece față de fata ei, Valentina.

Sau poate s-a inspirat mai mult din relația cu propria mama, care-și dorise doar fii, nu și fiice. Ca și mama din poveste, mama reală a Marthei Bibescu, Smaranda Mavrocordat, devenită Lahovari, nu și-a revenit niciodată în urma pierderii singurului ei fiu. Ca și personajele din “Papagalul verde”, la naşterea ei, Martha fusese precedată în familie de o soră, Ioana, care a murit în 1911, şi de un frate, George, născut în 1884. Speranţa disperată a doamnei Lahovari de a avea un moştenitor bărbat s-a stins în 1892, când George a murit, iar încercările doamnei Lahovari de a avea un nou fiu s-au soldat cu eşecuri: urmează în ordine, după Martha, Marietta, moartă la scurt timp după naştere, apoi Madeleine, în 1893, şi Marguerite în 1897.

Între doamna Lahovari şi cele patru fiice ale ei (e ciudată predispoziţia pentru nume care încep cu Ma: Martha, Marietta, Madeleine, Marguerite) s-a creat o prăpastie, s-a strecurat un fel de indiferenţă faţă de ele, ca şi cum ar fi fost răspunzătoare de moartea fratelui lor. Mama are un fel de ranchiună tenace şi iraţională împotriva fiicelor ei şi ajunge să le evite şi să le ignore. Smaranda a ieșit doar prin moarte de fantomele ce o bântuiau. S-a sinucis la Lausanne.

Mart

Am putea crede că “Papagalul verde” este o poveste personală fie și numai citind considerațiile legate de dragoste, pentru că această carte este, înainte de toate, o poveste despre tot felul de feluri de dragoste. Mai toate vinovate și mai toate purtând în ele un fel de moarte.

Deoarece nu știu nimic despre forța iubirii, copiii au pentru ea un imens dezinteres. Dar există și alte tipuri de iubire, disecate cu prilejul diverselor intrigi, iubirea rece pentru un soț căruia nici nu-i știai prea bine numele înainte de căsătorie sau cea pentru o soră în care te regăsești cu totul și pe care o poți iubi ca pe tine însăți. Dacă nu se ajunge întotdeauna la acest din urmă grad de iubire, greșeala nu este, oare, a celui apropiat, care seamănă prea puțin cu noi?

papagalul.3dPoate să vi se pară naivă ideea unui copil îndrăgostit cu adevărat de o pasăre, chiar dacă pasiunea asta are un context psihologic bine construit. Mai puțin naivă este iubirea incestuoasă care a dus la o asemenea poveste, un subiect care în Franța anilor 1920 era aproape imposibil de abordat și tocmai de aceea îndrăzneala literară a Marthei Bibescu este remarcabilă.

În timpul unei crize de tifos, zile în care fusese neglijată de mamă, trupul micuței din poveste învinsese virușii, în timp ce sufletul ei ucisese microbul dorinței. Se pare că, o dată ce le-ai făcut pe amândouă, ești imunizat pe viață. Poți pierde însușirea de a spera, așa cum alții, în urma unor accidente, își pot pierde văzul sau auzul.

În absența speranței, mai rar găsești iubire, iar fără iluzia iubirii nu există fericire. Nici frumusețea nu este, de fapt, o promisiune a fericirii, spune Martha Bibescu în cartea ei, lăsând să se ghicească o altă mărturisire personală. Se știe că nenumăratele calități ale prințesei Bibesco au atras admiraţia bărbaţilor vremii, dar tot aceste calități au adus și invidia femeilor din înalta societate. Tocmai de aceea mi s-a părut că recunosc unele gânduri legate de asta și în pasajele referitoare la frumusețe. Primul efect al frumuseții, spune autoarea, este o urmă de mulțumire, singurul în care nu se amestecă tristețea: îi așează pe bărbați la unison și îi face să se înțeleagă pe deplin unii cu alții. Numai după aceea se naște gândul că acest bun, răspândit mai întâi către toată lumea, este dăruit doar unora.

În clipa aceea farmecul se rupe. Ceea ce unea devine motiv de ceartă, ceea ce îți plăcea adineauri te face acum nefericit. Dacă femeia frumoasă ține la liniștea ei, trebuie să dispară rapid din ochii lumii. Exact acea calitate pentru care era iubită va face să fie acum urâtă de toți. Indiferent unde va merge, femeile se vor aduna împotriva ei. Iar bărbații, care ajung întotdeauna să se dea de partea femeilor, vor trece în tabăra dușmancelor.

 

4,408 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *