Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jul 17, 2014 in Books | 0 comments

Pace și iubire? Doar gardurile bune fac vecinii buni!

Pace și iubire? Doar gardurile bune fac vecinii buni!

Associated Press, Palestina, 2012

Associated Press, Palestina, 2012

Din conflictul israeliano-palestinian, cu greu se înţelege ceva, dar oricum trăim într-o lume ciudată. Cine și-ar fi imaginat că secolul XX va fi urmat de secolul al XI-lea? S-au adunat zeci de ani de ură, ori știm deja de la Shakespeare că orice manifestare de extremism, orice cruciadă orbească, orice formă de fanatism sfârşeşte fie în tragedie, fie în comedie. În acest caz se ajunge sistematic la primul scenariu. O Europă plină de intenţii onorabile se întreabă acum “care sunt băieţii buni”, să ţinem cu ei. În alte conflicte a fost ceva mai simplu: vietnamezii erau victimele, iar americanii – ăia răi.

În cazul aperheidului, de asemenea, îţi dădeai seama din prima, mai ales dacă erai un neoliberal sau un intelectual de stânga, că trebuie să te pronunţi împotriva imperialismului şi a colonialismului. În cazul nostru, ambele tabere au dreptate, nu poartă un război religios sau cultural, ci pur şi simplu îşi dispută o bucăţică de pâmânt, singura bucăţică de pământ pe care fiecare dintre părţi (ciudat, ambele alungate din toate locurile lumii) ar putea-o numi “acasă“.

Fiecare a fost alungat din toate colțurile lumii. Dacă ar fi să ne referim doar la evrei, în urmă cu 50 de ani, zidurile Europei erau garnisite cu îndemnul “Evreilor, căraţi-vă în Palestina“. Imperativul s-a păstrat, deşi cu o nunanţă. Pe zidurile europene de acum scrie “Evreilor, căraţi-vă din Palestina!”.

Sigur, eseurile incluse în cartea „Cum să lecuiești un fanatic” au fost prezentate în 2002, sub formă de conferinţe, în timp ce Amos Oz este văzut ca un scriitor naționalist. Scriitoarea sud-africană laureată cu Nobel Nadine Gordimer estima, însă, că vocea lui Amos Oz este cea a bunului simț, care se înalță peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă și isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale. 

De la data prezentării acestor discursuri unele lucruri, oricum, s-au schimbat. Yasser Arafat a murit, un nou lider Palestinian, Abu Mazen, avea să discute circumstanţele mult doritei concilieri, iar Ariel Sharon a decis retragerea armatei din fâşia Gaza. Din păcate nu s-a schimbat esenţa acestei istorii. Rachetele zburau între cele două teritorii și în 2012, când am făcut prima prezentare a acestei cărți, dar și acum, în 2014, când scriu aceste rânduri. Analizele politice se opresc în vârful picioarelor la marginea unei prăpăstii de “riscuri”, prin urmare chiar cei mai puţin dispuşi să cunoască mecanismele politicii internaţionale vor găsi în această carte definiţii utile.

“Ei bine, nu cred într-un acces de iubire reciprocă între Israel şi Palestina. Nu mă aştept ca, după ce se va găsi vreo formulă magică, cei doi antagonişti să se îmbrăţişeze şiroind de lacrimi, într-o scenă dostoievskiană a împăcării între fraţi care au fost multă vreme învrăjbiţi – „Of, frăţioare, mă vei putea ierta vreodată, cum am putut fi atât de crud, ia tot pământul, cui îi pasă de pământ, nu vreau decât să mă iubeşti”. Din păcate, nu mă aştept la nimic de soiul acesta. Nu mă aştept nici la o lună de miere. Mai degrabă mă aştept la un divorţ echitabil între Israel şi Palestina. Şi divorţurile nu sunt niciodată fericite, chiar şi atunci când sunt destul de echitabile. Tot rănesc, tot sfâşie.

Cu atât mai mult acest divorţ anume, care va fi foarte special, pentru că soţii divorţaţi vor trăi pe veci în aceeaşi casă. Niciunul nu se mută. Şi, apartamentul fiind foarte mic, trebuie să decidă care ia dormitorul mare şi care-l ia pe cel mic, şi cum îşi împart sufrageria; apartamentul fiind atât de mic, trebuie să facă nişte aranjamente speciale cu baia şi bucătăria. Foarte incomod. Dar mai bine decât iadul pe pământ în care trăim acum cu toţii, în ţara aceasta pe care o iubim. Iar divorțul echitabil înseamnă crearea a două state împărţite, în mare, conform realităţii demografice – nu mă apuc acuma să desenez harta, dar vă pot spune în două vorbe că aceste hotare trebuie să fie, în esenţă, cele de dinainte de 1967, cu unele modificări făcute de comun acord şi cu unele aranjamente speciale pentru disputatele locuri sfinte din Ierusalim.

Fotografie realizată, pe 6 iulie 2014, de fotoreporterii La Republica

Fotografie realizată, pe 6 iulie 2014, de fotoreporterii La Republica

Israelul trebuie să se retragă pe poziţia iniţială israeliană din 1948 şi chiar dinainte, de la începuturi: recunoaştere în schimbul recunoaşterii, stat deplin în schimbul unui stat deplin, independenţă în schimbul independenţei, securitate în schimbul securităţii. Bună vecinătate în schimbul bunei vecinătăţi, respect în schimbul respectului.

În ceea ce o priveşte, conducerea palestiniană trebuie să se întoarcă spre poporul ei şi să afirme în fine, sus şi tare, ceva ce nu a reuşit niciodată să pronunţe, şi anume că Israelul nu este un accident al istoriei, că Israelul nu este o intruziune, că Israelul chiar este patria evreilor israelieni – indiferent cât de dureros ar fi acest lucru pentru palestinieni. Iar după ce divorţul s-a încheiat şi s-au trasat hotarele, cred că israelienii şi palestinienii nu vor întârzia să treacă peste ele ca să bea o cafea împreună”, scrie Amos Oz. Care menționa printre problemele stringente, chiar mai importantă decât împărțirea țării, situația refugiaților palestinieni din 1948, oameni care și-au pierdut casele, care au pierdut tot în timpul războiului, iar acum nu au locuri de muncă, pașapoarte sau locuințe.

Desigur, nu trebuie uitați nici cei peste un milion de refugiați evrei din țările arabe, Irak, Siria, Yemen, Egipt, Iran sau Liban, care au fost izgoniți, uneori brutal, lăsându-și în urmă toate bunurile. Responsabilitatea pentru toate acestea se împarte, spune el, între conducerea palestiniană din 1947 și guvernele arabe din 1948 (care nu au acceptat rezoluția Națiunilor Unite din ’47 privind împărțirea teritoriului).

Editura Humanitas

Editura Humanitas

„E o viziune diferită de talmeş-balmeşul sentimental larg răspândit, pace şi iubire şi frăţie şi milă şi iertare şi îngăduinţă şi toate celea, care îi face pe oameni să creadă că nu trebuie decât să aruncăm armele şi lumea va deveni imediat un loc încântător, plin de iubire. În ce mă priveşte, cred că iubirea este un lucru rar. Cred – cel puţin aşa îmi spune propria experienţă – că un om poate iubi zece persoane. Dacă este foarte generos, poate iubi douăzeci de persoane.

Dacă e dat naibii de norocos, poate fi iubit de douăzeci de persoane. Dacă cineva îmi spune că iubeşte America Latină, sau Lumea a Treia, afirmaţia e prea superficială ca să fie semnificativă. Și, oricum, nu iubirea rezolvă conflictele internaționale. (…)

„Gata! Asta e! Visele biblice – visaţi-le sănătoşi, vise dinainte de ’47, vise de după ’67, închipuiri de tot soiul, visaţi cât poftiţi, nimeni nu cenzurează închipuirile. Dar realitatea este, în mare, în liniile din 1967”. – Amos Oz

Unul dintre aspectele care îngreunează deosebit de mult lucrurile este faptul că acest conflict dintre israelieni şi palestinieni, dintre israelieni şi arabi opune, în esenţă, două victime. Două victime ale aceluiaşi tiran. Este vorba de Europa, spunea Amos Oz, o Europă care a colonizat lumea arabă, a exploatat-o, a umilit-o, i-a călcat în picioare cultura, a dominat-o şi a folosit-o ca teren de joacă al imperialismului – este aceeaşi Europă care i-a discriminat pe evrei, i-a persecutat, i-a hărţuit şi, în cele din urmă, i-a asasinat în masă, într-un genocid fără precedent. Aţi putea crede că între două victime răsare pe dată solidaritatea, ca în poezia lui Bertolt Brecht? În viaţa reală, unele dintre cele mai grave conflicte sunt tocmai cele dintre două victime ale aceluiaşi tiran. Între doi copii ai unui părinte nemilos nu există obligatoriu iubire.

„Foarte frecvent, arabii – chiar şi unii scriitori arabi sensibili – nu ne văd aşa cum suntem cu adevărat noi, evreii israelieni – o ceată de refugiaţi şi de supravieţuitori pe jumătate isterizaţi, bântuiţi de coşmaruri cumplite, traumatizaţi nu numai de Europa, ci şi de modul în care am fost trataţi în ţările arabe şi islamice. Jumătate din populaţia Israelului o reprezintă oameni izgoniţi din ţări arabe şi islamice. Israelul este, în realitate, o mare tabără de refugiaţi. Ei ne văd ca pe o prelungire a colonialismului. Tot aşa, noi, evreii israelieni, nu-i vedem pe arabi, şi în special pe palestinieni, aşa cum sunt ei de fapt: victime ale unor secole de tiranie, exploatare, colonialism şi umilire. Nu, îi vedem ca pe autori de pogromuri şi nazişti care s-au înfăşurat în kaffiyeh-uri, şi-au lăsat mustăţi şi s-au înnegrit la soare, dar se ţin de aceeaşi veche distracţie, tăierea beregatei evreilor. Pe scurt, sunt bucăţică ruptă din vechii tirani. Din acest punct de vedere, ambele părţi plutesc într-o ignoranţă profundă: nu în privinţa scopurilor politice, ci a fundalului istoric, a traumelor profunde ale celor două victime”.

Amos Oz

Amos Oz

Sigur, veți spune, nu-l putem aduce martor tocmai pe Amos Oz în cazul acestui conflict, în primul rând pentru că lumea arabă îi respinge cărțile (deși unele au mai fost traduse, așa cum avea să spună la ultima lui vizită la București) și, în plus, a avut activități politice asumate, a fost implicat activ în această poveste. În plus, e și cam riscant să te apuci să faci profeții când vii de la Ierusalim! Fără să predice un relativism moral (ca să anticipez o obiecție la îndemână), scriitorul israelian evoca pe larg, în urmă cu câțiva ani, resorturile subtile ale acestui conflict și chiar îndrăznea să-și imagineze o rezolvare.

Amos Oz are viziuni pragmatice și le prezintă fără a pica în păcatul organizaţiilor internaţionale care se concentrează pe câteva concepte din sfera prieteniei şi a iubirii, ignorând aproape total soluţiile reale. Până la urmă, așa cum el însuși spunea, ”Dacă nimeni n-ar fi crezut în război, Hitler ar fi ajuns stăpânul Universului”. Pentru o cât mai bună înțelegere, se cuvine să amintim, deci, că Amos Oz era cândva un puşti din Intifada evreiască, intoxicat – o povestește – de propagandă, mulțumit de sine, șovin, orb și surd la orice e diferit, un băiețandru care dădea cu pietre în patrulele englezeşti şi învăţa să strige “British, go home!”. Apoi, spune el, a devenit expert în fanatism comparat într-un Ierusalim care, în anii copilăriei lui, anii ‘40, era plin de indivizi care se proclamau profeți, mântuitori și Mesia. Roiau prin oraș indivizi loviți de “Sindromul Ierusalim” – adică vii în vizită, tragi aer în piept și brusc te apucă pofta să dai foc unei moschei, unei biserici sau unei sinagogi. Pierduți printre alții care există și astăzi și care au pur și simplu au chef de ceartă și o fac oriunde, la coadă la pâine de pildă, pe orice temă, a politicii, a moralei, a religiei sau pe tema adevăratelor intenții ale lui Dumnezeu. A învățat, treptat, de la vecini şi din propria viaţă, că lucrurile sunt, de fapt, relative, a învăţat să piardă fanatismul şi şovinismul, în favoarea unei viziuni moderate.

Istorii din copilăria petrecută într-un Ierusalim pestriţ, cu cartiere arăbeşti, evreieşti, nemţeşti şi armeneşti – plus o colonie americană şi una grecească, nenumărate etnii având în comun doar ardoarea mesianică secretă, credinţa că ei reprezintă adevărata moştenire a Ierusalimului, ceea ce avea să-l înveţe câteva concepte testate mult mai târziu în Europa, printre care toleranţa şi diversitatea. Mai târziu a găsit şi o manieră proprie de a vorbi despre pace, condamnând fanatismul. S-a înscris, în ‘78, în mişcarea “Pace Acum” (organizaţia pacifistă israeliană “Shalom Achshav”, înfiinţată în 1978), dar s-a declarat sceptic şi faţă de abordarea acesteia, în măsura în care colegii păreau dispuşi oricând “să-i tragă un glonţ în scăfârlie” doar pentru că avea păreri diferite cu privire la modul în care se poate rezolva conflictul israeliano-palestinian. Militase, oricum, pentru pacea în regiune mult înainte de fondarea mişcării.

În 1967, după Războiul de Şase Zile (la care, de altfel, chiar a participat), a fost unul dintre puţinii israelieni care au susţinut ideea de a negocia viitorul teritoriilor Cisiordania şi Gaza nu cu Iordania sau Egiptul, ci cu conducerea palestiniană şi cu un OEP care nici nu dorea să pronunţe măcar cuvântul “Israel”. Cerea o organizare bistatală, ceea ce, la momentul respectiv, nu era considerat numai o trădare, ci şi o tâmpenie crasă. A fost înrolat ofiţer de rang mic într-o unitate din armata israeliană şi a fost pe front de două ori, prima dată ca rezervist, într-o unitate de tancuri pe frontul egiptean, în Sinai, în 1967, şi a doua oară pe frontul sirian, în 1973.

2014, The Telegraph

2014, The Telegraph

“Simt o prăpastie între mine şi pacifistul european obişnuit, care susţine că răul suprem din lume este războiul. În vocabularul meu războiul este îngrozitor, dar cel mai mare rău nu este el, ci agresiunea. Dacă în 1939 întreaga lume, în afară de Germania, ar fi susţinut că războiul este cel mai mare rău de pe lume, Hitler ajungea până acum stăpânul Universului. Aşadar, când identifici o agresiune, trebuie să lupţi cu ea, indiferent de unde vine”, spunea scriitorul, care a inventat formula “faceţi pace, nu dragoste”, pentru a ironiza, printre altele, mesajele edulcorate şi sentimentale ale unei lumi tentate mai degrabă să vehiculeze termeni precum pace, iubire, frăţie, milă sau iertare decât să găsească metode reale de rezolvare a unor probleme. Nu iubirea este virtutea prin care se rezolvă problemele internaţionale, spune Oz.

În asemenea cazuri e nevoie de alte virtuţi, cum ar fi simţul dreptăţii, bunul simţ şi o capacitate oarecare de a te pune în locul celuilalt. O lecţie bună atunci când vii dintr-o regiune care a demonstrat, de-a lungul a zeci de ani, incapacitatea de a înţelege profund situaţia vecinilor.

Gaza 2014 / The Telegraph

Gaza 2014 / The Telegraph

Lupta între Israel şi Palestina este, în esenţă, altceva decât un război civil dintre două segmente ale aceleiaşi populaţii, ale aceluiaşi popor sau ale aceleiaşi culturi. Nu este un conflict intern, spune Amos Oz, ci internaţional. Asta e bine, întrucât conflictele internaţionale sunt mai uşor de rezolvat decât cele interne – confruntări religioase, între clase, între valori. Am spus „mai uşor”, n-am spus „uşor”. În esenţă, lupta dintre evreii israelieni şi arabii palestinieni nu este un război religios, deşi fanaticii din ambele tabere se străduiesc din răsputeri să-l transforme în aşa ceva. In realitate, nu este altceva decât un conflict teritorial, pe problema sfâşietoare „Al cui este pământul?”. Este un conflict între dreptate şi dreptate, între două pretenţii foarte solide şi foarte convingătoare asupra aceleiaşi ţări cât palma.

Nu război religios, nu război între culturi, nu nepotrivirea a două tradiţii, ci pur şi simplu o dispută legată de proprietatea funciară, a cui este casa. Când ajungem la bazele conflictului israeliano-arab, şi mai ales ale celui israeliano-palestinian, lucrurile nu mai sunt simple. Şi tare mă tem că nu se poate da totul mură-n gură, zicând: iată, aceştia sunt îngerii, aceştia sunt diavolii; nu trebuie decât să-i sprijiniţi pe îngeri, şi binele va învinge răul. Conflictul israeliano-palestinian nu e un western. Nu e o luptă între bine şi rău, ci o tragedie în cel mai vechi şi precis sens al cuvântului: o încleştare între dreptate şi dreptate, o încleştare între o revendicare foarte puternică, profundă şi convingătoare, şi alta foarte diferită, dar nu mai puţin convingătoare, nu mai puţin puternică, nu mai puţin umană. (…)

Palestinienii sunt în Palestina pentru că Palestina este patria poporului palestinian, unica lui patrie. Aşa cum Olanda este patria olandezilor, sau Suedia patria suedezilor. Evreii israelieni sunt în Israel pentru că nu există altă ţară din lume pe care evreii, ca popor, să o poată numi patrie. Ca indivizi da, însă nu ca popor, nu ca naţiune. Palestinienii au încercat, călcându-şi pe inimă, să trăiască în alte ţări arabe. Au fost respinşi, uneori chiar umiliţi şi persecutaţi de aşa-zisa familie arabă. Au fost făcuţi să conştientizeze în cel mai dureros mod „palestinianismul” lor; n-au fost acceptaţi de libanezi sau de sirieni, de egipteni sau de irakieni. Au fost siliţi să înveţe pe pielea lor că sunt palestinieni şi că aceasta este singura ţară căreia îi aparţin, într-un fel ciudat, evreii şi palestinienii au avut o experienţă istorică destul de asemănătoare.

Evreii au fost izgoniţi din Europa; părinţii mei au fost izgoniţi din Europa acum vreo şaptezeci de ani. Aşa cum palestinienii au fost întâi izgoniţi din Palestina şi apoi din ţările arabe, sau aproape la fel. Când tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de graffiti: „Evreilor, căraţi-vă în Palestina”, sau chiar mai rău: „Jidani împuţiţi, căraţi-vă în Palestina.” Când tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi graffiti: „Evreilor, căraţi-vă din Palestina.”

Gaza 2014

Gaza 2014

Am trecut cu vederea o descriere curpinzătoare a fanatismului, experimentat global în formule atroce, dar aplicat şi micro, în vieţile celor care se simt suficient de generoşi încât să vrea morţiş să-l schimbe pe celălalt, pe oricare celălat, doar pentru a nu se schimba pe ei înşişi. “Fanaticii simt un imbold altruist cu o asemenea intensitate, încât s-ar sacrifica pe sine cu bucurie pentru a te schimba pe tine, aducându-ţi, totodată, şi o teribilă culpabilitate”, spune Amos Oz.

Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credinţă din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile şi sinagogile din Europa, nu se deosebesc de cele comise de Osama bin Laden decât din punct de vedere al proporţiilor, nu al naturii lor. Fără îndoială, 11 septembrie a stârnit pretutindeni tristeţe, furie, consternare, şoc, melancolie, dezorientare şi, da, unele reacţii rasiste – antiarabe şi antimusulmane.

Fanaticul are o fire foarte sentimentală şi, în acelaşi timp, complet lipsită de imaginaţie. Foarte important, fanaticii nu au simțul umorului. Nicio persoană cu simțul umorului nu devine fanatică, cu excepția cazului în care persoana în cauză și-a pierdut simțul umorului. Fanaticii sunt sarcastici. Unii sunt chiar plini de sarcasm, dar nu au umor. Conformismul şi uniformitatea, nevoia de a-şi avea locul în societate şi dorinţa de a-i face pe toţi ceilalţi să aibă acelaşi loc s-ar putea să fie cele mai răspândite – dacă nu chiar cele mai periculoase – forme de fanatism.

3,049 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *