Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 11, 2014 in Arts | 0 comments

Ochi pentru ochi cu Eugen Vasile Iovan

Ochi pentru ochi cu Eugen Vasile Iovan

Portet cu ochelari / Eugen Vasile Iovan

Portet cu ochelari / Eugen Vasile Iovan

Lucrările lui Eugen Vasile Iovan sunt ceva la care pur și simplu îmi place să mă uit. Cam așa aveam de gând să încep, evocând un răspuns pe care îl dădea cândva, în chip de cronică, scriitoarea de origine americană Gertrude Stein. Sigur, pe lângă meritul de a-i fi fost prietenă lui Picasso și de a-l fi inspirat pe Hemingway, Gertrude Stein a rămas cunoscută și ca un rafinat colecționar de artă, care avea în studioul ei de la Paris o serie de lucrări valoroase semnate de Cezanne, Pierre Bonnard, Renoir sau Matisse. Picturi la care, dincolo de orice teoretizare, pur și simplu îi plăcea să se uite, așa cum avea să o spună cândva, frustrând o asistență care ar fi așteptat, probabil, cuvinte ceva mai alese!

În lipsa acestor definiții personale, însă, probabil că argumentele ar trebui să fie ceva mai elaborate, deși intelectualizarea excesivă pervertește de foarte multe ori sensul unei opere de artă. O spune chiar interlocutorul meu, iar asta-mi amintește de o altă replică celebră, rostită, de data aceasta, de Marcel Duchamp, un tip care avea simțul umorului și înțelegea lucrurile suficient de sănătos încât să-și permită extravaganțe: “Oamenii au început prin a lua foarte în serios arta modernă pentru că și-au imaginat că noi premedităm lucrurile foarte în serios. Dar nu, în mare parte, arta modernă este gândită doar pentru a fi plăcută sau amuzantă”.

Eugen Vasile Iovan, expus la Danaart Gallery - un proiect susținut de Teatrul Odeon din București

Eugen Vasile Iovan, expus la Danaart Gallery – un proiect susținut de Teatrul Odeon din București

Eugen Iovan este un tânăr artist emergent care, dincolo de cuvinte, vorbește prin picturile lui despre om. Despre interior, mai ales, gândind că vede uneori, lucrurile de foarte aproape, ceea ce, tehnic, se numește supradimensionare. Este absovent al Universității de Artă din București, Facultatea de Arte decorative și design, profilul “Arte plastice decorative”. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici, a avut, începând din 1994, nenumărate expoziții personale și de grup, în principalele galerii din România.

Eugen Vasile Iovan este unui dintre artiștii care a acceptat invitația de a se inspira din poveștile care duc faima Conacului Otetelișanu. Îl vom avea alături la rezidența de creație din septembrie,  un eveniment organizat de Fundația “Domeniul Otetelișanu”, în parteneriat cu Galeria Danaart și Arts United. Tabăra de pictură “În câmp electric” este proiect în cadrul unui amplu program de rezidențe pentru lumea artistică și industriile creative, derulat la Conacul Otetelișanu.

Eugen Vasile Iovan

Eugen Vasile Iovan

Rep. Opera tare are forță, o putere pe care o asociez, probabil clișeistic, unei educații tradiționale, eventual în mediul pe care ni-l imaginăm perfect echilibrat al unui sat…

Eugen Iovan: De fapt m-am născut în București și am avut o copilărie destul de coerentă, printre blocuri cu zece etaje, pe asfaltul călduț optzecist, un decor la fel de bun ca oricare altul când vine vorba să capeți gust pentru estetic. Am descoperit lumea așa, cu gânduri pierdute pe o străduță cu blocuri construite prin anii ‘80, pe unde bișnițarii vindeau, la vremea aceea, Kent și alte nimicuri, tot ce puteai lua “pe sub mână”. Aveam un vecin care fuma numai Kent și mie mi se părea mirosul ăla de fum ceva foarte rafinat, deși tentat să-mi aprind eu însumi o țigară  nu am fost niciodată. Oricum, a fost o educație să trăiesc pe străduțele alea, să-mi imaginez lucruri, să mă împrietenesc cu ceilalți sau să fac sport. Am făcut, ani buni, karate, iar asta a fost o altă școală.

Mă trezeam dimineața la șase să merg la antrenamente, apoi mă întorceam seara târziu, de regulă istovit. S-ar putea crede că un artist nu se poate deprinde cu disciplina, deși eu am fost multă vreme în cantonamente cu regulament strict și cu programe pe care alții le-ar putea considera istovitoare. O istorie aparte în acel cartier o reprezintă vecinii.. De la niște vecini poate că a început și acest destin al meu. O prietenă din același bloc, care-mi era și colegă de clasă, s-a înscris, în paralel, la o școala de artă. Ne-a povestit și nouă și ni s-a părut interesant. Am dat la rândul meu la arte, mai întâi la o facultate particulară, pe care am finalizat-o, apoi am intrat la Facultate de Stat și am făcut-o și pe aia. Opt ani de arte în total. S-ar presupune că sunt mai mult decât calificat. Deși, îți mărturisesc, sunt mai puțin interesat de intelectualizarea trăirilor și de categorisirea lor. Probabil că n-am să fiu niciodată un foarte bun teoretician sau un critic. Îți mărturisesc că nici nu sunt foarte interesat să am păreri cu privire la mode, trenduri și curente.

Tablou semnat de Eugen Vasile Iovan, pictor invitat la Conacul Otetelișanu

Tablou semnat de Eugen Vasile Iovan, pictor invitat la Conacul Otetelișanu

Rep. Ce-i cu dunga aia pe perete – aceasta este, probabil, principala glumă din public când vine vorba de arta contemporană. Apropo de categorisiri, remarc o agitație oarecare în căutarea de definiții și un oarecare tip de critică venită din partea artiștilor când vine vorba de felul în care le este receptată sau apreciată opera. În acest discurs, faptul că publicul nu are educație artistică este, probabil, un argument des invocat, cu tot cu una dintre principalele consecințe, anume aceea că publicul nu mai este interesat de artă. Că arta ar fi doar pentru inițiați….

Eugen Iovan. Nu cred că trebuie să luăm lucrurile chiar în ușor. Sunt foarte mulți neinițiați care pur și simplu vibrează la artă și judec asta mai ales după experiențele mele. Sigur, sunt mulți și care mă întreabă ce se întâmplă în tablourile mele, ce-i cu ochii aia, de pildă, sunt mulți cei care nu găsesc niciun sens. Și nici nu sunt așa de sigur că trebuie să-l caute. Eu însămi am descoperit că lucrările mele sunt înțelese în moduri pe care eu le-am premeditat niciodată. Fie din public, fie din zona criticii.

Dacă este să ne referim la cel de-al doilea caz, poate nu sunt eu un foarte bun receptor de critică, dar sunt unele evaluări intelectualiste la care aș fi tentat să cred că artiștii nu s-au gândit niciodată. Dar probabil că nu este foarte prudent să spunem asta. În primul caz, cel al publicului, foarte mulți sunt și cei care vibrează pur și simplu în fața unui tablou și își doresc să-l cumpere. Am un cumpărător din Elveția care mi-a solicitat mai multe lucrări, la prețuri destul de pipărate. Este vorba de o doamnă. Fac precizarea asta pentru că, de regulă, arta mea este considerată mai în forță, mai puternică, mai bărbătească. Doamna despre care vorbesc ține să aibă anumite tablouri pictate de mine, chiar dacă trebuie să liciteze, uneori, pentru asta. S-a întâmplat și așa.

Se vorbește, mai nou, despre ceea ce transmite o lucrare și despre faptul că artiștii ar fi ceva mai tentați de stări apasătoare și de angoase. Posibil ca și aceasta să fie o falsă dezbatere, pentru că publicul nu caută neapărat artă care să transmită bucurie. Dacă vreau să mă bucur, mă uit la o comedie. Uite, eu, de pildă, mă bucur de muzică bună. Și ascult cam tot ce ți-ai putea imagina, de la Rammstein, care altminteri mi se pare, pe alocuri, chiar foarte liric – cel puțin dacă ținem seama de versuri – până la U2, sau muzică ambientală sau clasică…. sau chiar Guess Who uneori.

Eugen Vasile Iovan

Eugen Vasile Iovan

Rep. În legătură cu intelectualizarea trăirilor, din zona criticii vin o mulțime de idei cu privire la artă, începând de la ideea de instituționalizare a acesteia – ceea ce ar presupune că arta a încetat să fie pentru public, că artiștii lucrează doar pentru alții ca ei, până la teoriile cu privire la pervertirea pe care o reprezintă ideea de vânzare, de comercial…

Eugen Iovan. Contrar oricăror opinii în vogă, arta este pentru toată lumea! O logică diferită după care să fie judecată arta? Cred sincer că această idee este tot un fel de ambalaj și nu știu dacă foarte folositor. Prea multă teoretizare, cum spuneam, împiedică trăirea. De regulă artistul face ce gândește în acel moment, rareori se gândește atât de departe. Poate că este vorba de temperamentul meu, nu m-am întrebat cum sunt alții. Deși trec drept un tip retras, se pare că sunt impulsiv de fapt.

În pictură, însă, nu încerc să mă aliniez în vreun curent și nici nu respect rețete. Oricum sunt prea multe curente. Plus cel dintre fereastră și ușă. Nu mă dau în vânt după arta conceptuală, deși pot aprecia un performance de calitate. Îmi plac anumite lucrări din sculptură, de pildă… Aurel Vlad este unul dintre preferații mei. Am început cu portretul, apoi m-am focusat pe detalii, pe partea interioară a unui om. Oricum, sunt genul care-l înșelege pe cel din fața lui după ochi. Pictând aceste detalii, încerc să redau niște stări. Sunt un tip mai introspectiv, mai introvertit. Nici nu prea-mi place să ies ân față. Nu stau acum să fac psihanaliză dar, probabil, ca orice om introvertit, am nemulțumirile mele. Oricum, nici cu privire la acest aspect nu mă mai întreb prea multe.

Eugen Vasile Iovan

Eugen Vasile Iovan

Rep. Chiar așa… cu riscul de a repeta întrebările celor care înțeleg puține, ne-ai putea spune care-i povestea ochilor pe care âi pictezi cu insistență în ultimii ani?

Eugen Iovan. Mi s-a spus că semnăn cu Valeriu Mladin și asta este, probabil, la fel de puțin adevărat ca și comparația cu Van Gogh. Van Gogh, de pildă, este unul dintre preferații mei, îl apreciez, mă fascinează povestea lui de viață tumultoasă. Dar nu mi-a influențat traseul artistic. În cel de-al doilea caz, sigur, și Mladin pictează lucruri supra-dimensionate, dar fiecare dintre noi merge pe drumul lui, fiecare are propriul stil și viziune, provenite din propria structură și simțire.

În cazul meu, se pornește de la portret și apoi, prin supra-dimensionare, descoperim altă poveste. Am pictat, de pildă, ochiul mamei. I-am pictat mai întâi portretul, apoi am văzut în ochii ei alte povești și am considerat că pot spune și mai multe. Aceste povești își capătă oricum sensul mai ales în ochii privitorului. Atunci când un privitor receptează opera, încetează să fie povestea mea, începe povestea lui. Acesta e motivul pentru care mie nici nu prea îmi place să dau titluri lucrărilor mele. Direcționează, de regulă, înțelegerea. Mă simt frustrat uneori când eu însămi, de data asta în calitate de consumator de artă, mă uit la o lucrare și în mintea mea începe o poveste. Apoi îmi cad ochii pe titlul și văd Agonie 3… Păi ce agonie, că eu eram în extaz.

Nu consider că este necesară o cheie de înțelegere prestabilită. Profesorul meu, maestrul Ion Sălișteanu, avea un talent special în a da titluri. Titlul pe care îl imagina i se potrivea perfect și lui ca artist, dar surprindea și esența operei. Nu este cazul meu, majoritatea operelor mele sunt fără titlu. Iar daca intitulez un tablou reprezentând un ochi cu titlul „ochi”, zic ca nu este așa mare nenorocire. Sălișteanu, maestrul meu, s-a prăpădit acum vreo doi ani. Aș vrea să-i fac un portret. Poate că am să fac asta chiar în tabăra de la Conacul Otetelișanu….

Autoportret / Eugen Vasile Iovan

Autoportret / Eugen Vasile Iovan

Rep. Am vorbit până acum despre trăiri și tipuri de înțelegere, pe când sistemul artistic, cel puțin la nivel internațional, este un uriaș business, care merge cu regularitate de ceasornic, respectând cele mai noi principii de marketing și comunicare.

Eugen Iovan. În nomenclatorul meseriilor… sunt țări în care pictura este trecută ca hobby. De aceea sunt și foarte scumpe materialele pe acolo. Să-și faci o ramă în Elveția, de pildă, este absolut costisitor. Atâta vreme cât trăiești din asta, cât faci atâția bani din asta, este clar că este o meserie. Dar, în primul rând, e o afacere. Da, arta este, în acest moment, marketing, produs vandabil și chiar foarte bine vandabil. Cu cât este un curator mai puternic, cu atât produsulrecomandat de el este mai bine vandabil. Iar aceasta este o regulă internațională. Dacă un pictor este remarcat și ales de anumite galerii și curatori, care consideră că ar putea să facă bani tranzacționând arta lui, acesta este poziționat pe piață ca produs exclusivist. I se crează o poveste, rolurile în artă sunt destul de clar stabilite.

Cotele… nici ele nu e foarte clar ce reprezintă. Mă refer la cotele exorbitante, pentru că un prețpentru lucrări pot să-mi stabilesc și eu. Cei care au curatori și sunt artiști promovați, pot îndrăzni să spere la sume uriașe, pentru că participă la licitații și expoziții. Prețul la care colaboratorii lui reușesc să-i vândă lucrările, aceasta e cota. Asta nu înseamnă că o semnătură este o garanție că artistul cu pricina va face lucrări extraordinare pe bandă rulantă. Poți foarte bine, cumpărând după cotă, să te alegi cu lucrări proaste. Dar să sperăm că se cumpără mai ales după bucuria artistică și în funcție de bunul simț. Restul reprezintă o conjunctură.

Eugen Vasile Iovan

Eugen Vasile Iovan

Pentru că acest sistem merge foarte bine, există situații când ți se propun contracte până la o anumită vârstă. Până la 40 de ani, să zicem, o perioadă în care se consideră că reușești să dai tot ce e mai bun. Sigur, poți fi un artist excepțional și la 90 de ani, dar asta depinde de cât de mult dorește să evolueze intelectual și spiritual un artist. Până la 40 de ani este o forță anume, care te poartă după sine.

Iar curatorii Occidentali tratează arta și artistul ca un  produs. Așa se face că apar propuneri pentru astfel de contracte pe termen limitat doar de vârstă. Sunt și cei care cumpără de plăcere, versus cei care doresc să facă investiții în artă. În acest din urmă caz variabilele sunt încă și mai multe, investitorul vine, de regulă, cu un laptop, pe care verifică vânzările sau locurile unde a fost expus un artist.

Eugen Vasile Iovan

Eugen Vasile Iovan

2,596 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *