Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 15, 2014 in Books | 0 comments

O să mori chiar mâine, la ora șase dimineața. Ai idee la ce-ar trebui să te gândești azi? Să vedem ce-ar zice Sartre…

O să mori chiar mâine, la ora șase dimineața. Ai idee la ce-ar trebui să te gândești azi? Să vedem ce-ar zice Sartre…

Alex Howitt

Alex Howitt

Scenariul perfect: dintr-un motiv sau altul mai ai exact patru ore de trăit și, complet debilizat de perspectivă, încerci diverse teme de gândire, în căutarea uneia mai a cătării, ceva cu semnificație, care să cadreze cât de cât cu gravitatea profundă a momentului. Gata, s-a terminat, nu ți-ai fi imaginat dar totuși se întâmplă: o să mori!

Probabil nici nu știi prea bine la ce ar fi potrivit să te gândești acum, dar trebuie să folosești cele patru ore cu majoră chibzuință, așa că cel mai probabil te vei întreba ce să fi avut importanță reală în viața ta de până acum. Să fi fost barul din Sevilla în care obișnuiai să bei manzanilla și să mănânci scrumbiuțe cu măsline? Poate iubirea pentru o femeie, pe care, cu câteva ore în urmă, ți-ai fi tăiat mâna cu toporul numai să o mai vezi o dată cinci minute? Cu câteva ore în urmă pentru că, vezi tu, perspectiva imediată a morții îi răpește acestei iubiri orice posibil sens.

Încerci să găsești acel ceva cu reală importanță, ai permanent impresia că se leagă, că numai puțin mai ai și ai să înțelegi, după care totul alunecă, îți scapă, dispare. Îți trec prin față chipuri și întâmplări, cum ar fi că ai fost șomer între anul x și anul y – ai suferit ca un câine și era să crăpi de foame, ai dormit pe o bancă în parc într-o noapte când nu aveai bani de chirie, erai turbat și probabil ți s-a părut și foarte important, iar acum nici istoria asta nu pare să mai facă două parale și nici suferințele tale cumplite de atunci.

Ceva trebuie să fi avut, însă, o relativă importanță… Ce aprig alergai după fericire, după libertate, poate că ai vrut să eliberezi lumea, poate că simpatizai cu mișcarea anarhistă, poate că ai ținut cuvântări publice, poate că ai luat totul al naibii de în serios, ca și cum ai fi fost nemuritor. Ai vrea să privești lung, admirativ, și să spui: ce viață frumoasă… dar totul s-ar contura schematic acum, așa, ca un fel de schiță, ba chiar mai grav, ca o minciună sfruntată…

“Mă întrebam cum am putut, oare, să mă plimb, să mă hlizesc cu gagicile? Dacă aș fi știut că am să mor, n-aș fi mișcat un deget”, spune muribundul lui Jean Paul Sartre în Zidul, o ediție nouă de la RAO, alta din seria nenumăratelor reeditări pe care le-a văzut vreodată România. Și lumea – gândind că cele cinci nuvele care compun această colecție s-au calificat în seria capodoperelor literaturii universale.

ZidulDacă urmează să mori peste patru ore se pare că ești complet singur, în timp ce moartea se prelinge pe amintiri, pe obiecte, pe oamenii care vorbesc în șoaptă, pentru a se delimita de tine. S-ar putea întâmpla să te prinzi că și propriul corp e un fel de chestie complet exterioară și cam suspectă, sincer vorbind. E drept că aude pentru tine, respiră pentru tine, dar nu poate fi nici el alături de tine într-o asemenea încercare, ci rămâne doar legat de tine, așa, ca un fel de vierme uriaș de care nu te poți lepăda.

Privind în jur, s-ar putea să realizezi pentru prima oară foarte limpede că ceilalți vor muri și ei, e drept că nu așa de repede ca tine, ci ceva mai târziu, și totuși vor muri, sunt doar niște morți în devenire. Așa că ar fi complet de neînțeles pentru tine de ce naiba se ocupă cu comicării pe care le iau și în serios, cum ar fi să caute oameni pe care să-i bage la închisoare, să aibă diverse păreri și viziuni cu privire la viitorul omenirii și alte activități sau analize complet tâmpite, șocante și comice.

Un lung șir de nebuni. De ce și-ar pierde careva vremea cu așa ceva? Viața altora ar părea că n-are mai multă importanță decât a ta și, în general vorbind, nicio viață nu ar mai părea că are vreo importanță. Ei, și abia de la aceste concluzii încolo te-ar putea pocni o stranie veselie, ba chiar ar putea să-ți vină chef să faci ceva farse, cum ar fi să trimiți miliția să caute pe unu’ într-un cavou dintr-un cimitir și să te și distrezi imaginându-ți cum indivizii ăia care se iau în serios, îmbrăcați în costumele lor serioase, s-ar lupta să vandalizeze niște morminte, ridicând pietre și deschizând, rând pe rând, ușile unor cavouri. Un comic irezistibil, nu-i așa?

Și, dacă tot te-a apucat râsul, ce rost are să mai mori? Ai putea să râzi așa de tare încât să-ți dea lacrimile…  Deși nu-i comedie până la capăt, pentru că nici măcar așa, absolvit de toate patimile, n-are rost să te crezi încă stăpânul lumii. Are și viața metodele ei de a complica lucrurile…

Alex Howitt

Alex Howitt

Un exercițiu interesant de imaginație, veți spune… Și încă n-ați citit povestea doamnei Darbedat, căreia îi plăcea rahatul cu gust de trandafiri și visa să trăiască în mijlocul unor persoane fine și sensibile, care s-o înțeleagă întotdeauna, chiar și de la cea mai vagă aluzie. Problema doamnei Darbedat, însă, era ginerele ei, un tip care vedea statui, multe statui care-l îngrozeau, pentru că bâziau și pentru că zburau în jurul lui, ațintindu-l cu ochii lor albi.

Cazul era destul de complicat tocmai pentru că era vorba de nebunie, deci nu era ca un cancer sau ca o tuberculoză, chestii de care poți foarte bine să faci abstracție și care te-ar fi lăsat să judeci omul așa cum este el în sine. Pierre era un rebut uman, pe care, dacă s-ar înâmpla să-l iubești, așa cum pățise Eve, ar trebui să intri în logica lui, să aștepți alături de el statuile să vină, întrebându-te dacă le vede cu adevărat sau nu, dacă-l înspăimântă cu adevărat sau nu și dacă știe că tu ești Eve și nu Agathe, așa cum se încăpățânează să te strige.

Dar toți alienații sunt mincinoși și e greu de departajat ceea ce simt cu adevărat de ceea ce pretind că simt – spusese doctorul. Niște vorbe goale, pentru că, dacă tu te străduiești să-i fii alături nebunului din poveste, atunci te faci efortul să-ți redefinești termenii și să exersezi altă logică, până când, într-o bună zi, te-ai putea trezi că te ferești de statui și că te îngrozește bâzâitul lor tembel în timp ce zboară prin casă.

Alex Howitt

Alex Howitt

Nuvelele lui Sartre sunt bune prilejuri de meditație pentru cei care au darul statului pe gânduri, așa cum pot fi și simple povești creative pentru amatorii de scenarii. Pe oameni trebuie să-i vezi de sus, v-ați gândit vreodată la asta? V-ați întrebat cum ar arăta o pălărie de melon privită de la etajul șase? V-a încercat vreodată ideea că viața ar părea mai altfel dacă într-o bună zi ați decide să vă cumpărați un revolver? (Aici, trebuie să admit, autorul Mihai Radu ar trebui să-mi dea niște explicații. Deși cred, totuși, că o scenă poate să te inspire fără să fii musai și culpabil de la asta…).

Cum ar fi să-ți dorești o femeie frigidă și pioasă care să te suporte în silă? Atunci când dezbraci femeile trecute, nu-i așa că par mai goale decât altele? Cum ar fi să fii complet nehotărât, dar să decizi într-o bună zi să faci totul ca și cum ai fi perfect hotărât? Am citit puține cărți mai pe gustul meu în ultima vreme.

De fapt, ideile din Zidul sunt așa de amuzant contemporane, încât am simțit nevoia să văd figura lui Sartre doar așa, cât să-mi imaginez capul care a rulat asemenea concepte. Un tip cu ochelari, cu un Nobel în ‘64 – pe care l-a refuzat din principiu, dar care i-a fost decernat totuși, în măsura în care Academia Suedeză nu prea avea vreme să-și parcurgă corespondența înaintea marilor anunțuri. Filosof, dramaturg, militant de stânga – dar asta nu-i tocmai neobișnuit la francezi, jurnalist. Îndrăgostit pentru totdeauna de Simone de Beauvoir, adică exact genul cu care ai vorbi lucruri mărunte, la o cafea, pe Lipscani.

Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir

Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir

Chiar, dacă ați reuși să vă obișnuiți cu ideea că veți avea un destin scurt și tragic, nu-i așa că i-ați conferi clipei o forță și o frumusețe considerabile? 🙂 Ei, dar să zicem că acesta ar fi un loc comun, deși poate că propune o viziune ceva mai realistă asupra lucrurilor. Ce-ar fi dacă am schimba perspectiva, dacă le-am privi pe toate mai altfel, fix pe dos să zicem?

“Sunt liber să-mi placă sau nu homarul pregătit după rețeta americană, dar dacă nu-mi plac oamenii, sunt un mizerabil care nu are loc sub soare…”, spune personajul lui Sartre. Și când o spune, plonjează fără scăpare în banal încă de la ustensilele pe care le folosește: „Aș fi vrut să am niște cuvinte numai ale mele, dar nici măcar asta nu am. Cele de care dispun și le folosesc chiar acum au zăcut în cine știe câte conștiințe până la mine”…

4,840 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *