Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 19, 2014 in Books | 0 comments

Nora Iuga. Stele în burta translucidă a unei oglinzi venețiene…

Nora Iuga. Stele în burta translucidă a unei oglinzi venețiene…

Nora Iuga

Nora Iuga / fotografie inclusă în documentarul “Aici Nora Iuga”

Singura libertate adevărată, de care poţi să fii conştient, e ieşirea din cunoaşterea celorlalţi, cât timp ei mai sunt captivi în cunoaşterea ta… spune Nora Iuga, o scriitoare în a cărei cunoaștere sunt captivi așa de mulți alții, unii pe care i-a întâlnit și unii pe care i-a căutat doar cu gândul, găsindu-i, însă, cu tot cu legenda lor, cu micile lor intrigi de viață, cu gânduri bune sau rele, pieptănături, ticuri sau cu mirosurile care le dădeau, cândva, un înțeles anume. Pe fiecare dintre străzile ei aleargă câte un câine scăpat de la ecarisaj, din fiecare apă sare un pește, iar mintea care încearcă să înțeleagă toate aceste istorii rămâne adesea prinsă între povești, ca mreană rătăcită într‑un penar, confuză pe undeva, între ziua de marţi şi cea de miercuri a orarului lipit pe partea interioară a capacului…

Siluete lângă alte siluete,  încadrate, la rândul lor, de locuri, descrise, uneori, frame cu frame, ca într-un documentar hiper-realist. Filmul, care este și nu prea cel pe care îl dorești, te poartă din bezna unor seri ploiase, prin mișcările ample ale unui balerin al cărui corp dansa idei, până în forfota… să zicem în forfota de la BIG, un supermarket avant-la-lettre, inaugurat lângă betoniera din Titan, unde te pierzi printre cei care, într-un du-te-vino continuu, se călcă în picioare să cumpere rom cubanez, Skanderbeg, dulceaţă albaneză de smochine şi ţigări chinezeşti. Ar putea fredona încă până și versurile pe care le cântau soldaţii ruşi care se retrăgeau după război și chiar o face, cu nostalgia celui care evocă acum un lung șir de fantome… “Şiroka strana moia rodnaia”…

Amintirile se amestecă atât de mult cu prezentul povestirii, încât e greu de estimat, pentru o vreme, în care parte a istoriei ne vom opri în cele din urmă. Nici cel care vorbește nici nu știm prea bine cine este: autorul, naratorul, personajul? Probabil, așa cum o spune unul dintre aceștia trei, este doar copilul care vedea cândva o dungă lipind cerul de pământ şi nu-și dorea mai mult decât să pună mâna pe ea, s‑o smulgă de‑acolo şi să înceapă să sară coarda şi s‑audă peştii şi lebedele vorbind după ritmul săriturilor sale.

Poate e doar copilul care vedea, cândva, o dungă ce despărțea cerul de pământ. Nora Iuga

Poate e doar copilul care vedea, cândva, o dungă ce despărțea cerul de pământ. Nora Iuga

Sau poate chiar sunt pretinsele istorii ale altuia, autorul unui misterios caiet de însemnări, în jurul căruia se deapănă șirul poveștii. Nu de alta, dar doar un matur lucid ar fi înțeles cum se cuvine câteva dintre aceste povești, printre care și drama balerinului Stere Popescu, de pildă… “Închipuieşte‑ţi, Le Grand Théâtre de l’Opéra, sub cupola aceea pictată de Chagall, un biet balerin român la sfârşitul spectacolului, la rampă, aplaudat frenetic de o jumătate de sală, huiduit şi călcat în picioare de cealaltă jumătate. Şi, după patru ani, sinuciderea lui la Londra”…

Stere murea în 1968, după un succes artistic răsunător, consemnat de Monica Lovinescu. Iar dispariția lui a fost o dramă rămasă ca atare în mintea unui anume Lenko, așa cum avea să rămână pentru Herta Muller, 30 de ani mai târziu, tragedia lui Rolf Bossert, poet de limba germană, parte din Grupul de Acţiune Banat, care a murit în februarie 1986, la Frankfurt. Scriitorul s-a sinucis la numai şase săptămâni după emigrare, la vârsta de 33 de ani, sărind de la fereastra unui cămin pentru azilanţi.

Stere Popescu în 1966 (Sursă: INA, Paris)

Stere Popescu în 1966 (Sursă: INA, Paris)

Toate sunt văzute de o minte limpede, care a păstrat în culori vii o mulțime de detalii, cum ar fi câteva povești de la revelionul ăla când toţi plecaseră şi a sunat, nu ştiu din ce colţ de lume, unu’ care semăna la voce cu un prieten drag şi care a spus că e singur şi că familia l‑a încuiat în bucătărie unde n‑are decât damigeana cu vişinată şi telefonul mobil… Sau ziua Ninei Cassian din vara aia în care Ceauşescu ţinuse discursul fulminant, opunându‑se Pactului de la Varşovia, şi România nu şi‑a mai trimis tancurile în Praga. De atâta mândrie patriotică, până şi Goma şi Richard Wagner au intrat în partid, amintește, poate că nu tocmai doar în treacăt, Nora Iuga.

E drept că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în cartea “Berlinul meu este un monolog”, unde amintea incidentele care au adus rezerve în relațiile sale cu grupul scriitorilor din Banat emigrați în Germania, în cartea recent apărută la editura Polirom, “Harald și luna verde”, judecățile, fie ele și implicite, pălesc în favoarea unor detalii umane, pitorești, livrești, poetice. De parcă ai fi în burta unui somon, a unei portocale, în burta translucidă a unei oglinzi veneţiene….

Problematica rămâne, însă, exact ce a fost, păstrând traumele acestui grup de intelectuali români în exil, chiar dacă temele sunt lansate mai ales din scrisorile altora, Lonko Zander vorbește despre securitate – o temă grea, profundă, care a marcat conștiințele intelectualilor români în exil. Un istoric german din Sibiu anunță, la rându-i, alte povești, care, de fapt, traversează întregul secol XX, tăindu-l în felii subțiri, încă de pe sub bombele celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a curge mai departe, în vremea în care lumea bună a Bucureştiului avea vederi de stânga, iar carnetul roşu 72 de ilegalist îi salva pe unii din multe belele. De pe vremea în care moartea îşi clocea ouăle în trupurile schilodite, alegându‑şi victimele nu după culoarea pielii sau a ochilor, ci după culoarea cămăşilor, la concurenţă fiind mereu cele roşii şi cele verzi… de pe vremea în care Dina Cocea, Marietta Sadova şi Nora Piacentini zâmbeau fatal de sub borurile imense ale pălăriilor din pai de orez.

... pe vremea în care Dina Cocea  zâmbeau fatal de sub borurile imense ale pălăriilor din pai de orez...

… pe vremea în care Dina Cocea zâmbeau fatal de sub borurile imense ale pălăriilor din pai de orez…

Naziştii sunt spânzuraţi, comuniştii sunt eliberatori, apoi comuniştii sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii, iar legionarii devin brusc eroi… adică istorie. Apoi revin, doar schițate, amintirile de pe Kantstrasse, dar merg mai departe curgând tot lin – le citești și ar putea să-ți vină ideea că în urmă cu vreo patru ani toate acestea păreau a fi acute. “N‑am înţeles niciodată de ce germanii îi răsplătesc cu lauri pe artiştii veniţi din Est, cu precădere pe cei care demască, în creaţiile lor, crimele monstruoase ale comunismului. Dar este vorba de o arithmetică simplă. Victimele dictatorilor răsăriteni au fost mai numeroase decât ale dictatorilor germani, aici nu încape discuție“, spune autorul unei scrisori citate în cartea proaspăt lansată, un fel de ecou al unor declarații care erau, cândva, tranșante. Ce-i drept, sensul era atunci diferit.

“Mă miră interesul crescând al acestor personalităţi marcante născute în Banat – mă refer la Herta Müller, Richard Wagner şi Ernest Wichner– faţă de România, pe care se întrec să o promoveze «cu dragoste» și abjecție, îmi spunea chiar mie, cândva, Nora Iuga, și tot atunci aveam onoarea să o întreb dacă îi mai judecă atât de sever. “Dacă se poate vorbi de o antipatie faţă de români în Europa, ca să folosesc un eufemism, în Germania această antipatie o întâlneşti cel mai adesea la berlinezii proveniţi din România şi stabiliţi aici în anii ‘70-‘80”, mi-a răspuns, atunci, Nora Iuga.

Întâmplarea – spunea chiar Nora Iuga – a făcut să se bucure, până la un moment dat, de prietenia unora dintre ei, mă refer, în special, la Herta Müller şi la Ernest Wichner, poate şi datorită faptului că vorbește din copilărie nemţeşte. În plus, în acea perioadă mutilată, frecventa aceleaşi cercuri, ca jurnalistă la periodicele germane “Neuer Weg” şi “Vilk und Kultur”. Nu în ultimul rând, a tradus aproximativ treizeci de cărţi, printre care opt volume din opera celor emigraţi din România: Rolf Bossert, Herta Muller căreia, prin traducerile sale, i-a anticipat Nobelul, Oskar Pastior, căruia i-a tradus cele “33 de poeme cu Petrarca” sau Ernest Wichner. Acesta din urmă este cel care a transpus în germană două volume semnate de Nora Iuga, “Capricii periculoase” şi “Autobuzul cu cocoşaţi” (căreia, de altfel, Herta Muller i-a scris postfața).

Nora Iuga și Herta Muller

Nora Iuga și Herta Muller

“Ţinta atacului, venit mai ales din partea laureatei Nobel şi a lui Richard Wagner”, spunea Nora Iuga, “sunt, cu precădere, intelectualii români “obedienţi, laşi, oportunişti”, care nu ar fi opus nicio rezistenţă regimului de tristă amintire. Rezistenţă prin cultură, arderea unor cărţi, interzicerea publicării autorilor neagreaţi de regim nu contează în ochii marilor dizidenţi germani din Banat. Acuzaţiile pe care le aduc ei “elitelor” româneşti poate nici nu sunt făcute cu rea intenţie, ci, mai curând, dintr-o necunoaştere a traseului istoric pe care l-a parcurs ţara noastră în ultimii 20-30 de ani, de când ei au părăsit-o”.

Poveștile de acum, însă, n-au doar 20 de ani vechime. Sunt pierdute mult mai departe. Iar încercarea de a le pune laolaltă este la fel de temerară ca aceea de a strange într-un singur loc suferința, atunci când te doare o ureche și un genunchi. Dar, probabil că între toate contrariile există un fir malefic care leagă o ureche de un genunchi. Pe asta se bazează şi teoria sufletelor surori, şi corciturile, şi metastazele, spune Nora Iuga. Depinde, poate, și de tipul contrariilor la care ne gândim… un balerin într-un război, de pildă?

Povestea pare să înceapă… doar pare să înceapă cândva, în mai 1943, un an în care a plouat 31 de zile fără oprire. Vă puteți imagina roţile trăsurilor, care se‑nfundau în noroiul cleios al drumului de ţară, încetinindu-i pe cei care se înghduiau în diligențe, căutând refugiu. Americanii bombardau, vuind cu avioanele pe cerul întunecat, iar din  formaţia aia de avioane aliniate perfect se mai vedea din când în când  câte unul, cam de mărimea unui pui de vulpe argintie, cum se rostogoleşte şi cade, lăsând pe cer o coadă stufoasă de fum. De câte ori se prăbuşea o fortăreaţă zburătoare, lumea se aduna prin pădurile de la marginea cătunului. Avionul era, de regulă, gri, metalizat. Carlinga despicată de trunchi parcă era capul unui peşte uriaş pe care căzuse tăişul unui topor. În carlinga dezvelită, cu măruntaiele la vedere, se împrăștiau butoane colorate. Taste pe care scria ceva de neînţeles. Ferestre intacte, stropite cu sânge. Poate și câte un ceas rămas întreg, atârnând pe vreun antebraț rămas fără braț.

Nora Iuga

Nora Iuga

O simplă (?) descriere de pe vremea în care unii, evreii mai ales, aveau alegeri grele de făcut. Să-ți pui în cumpănă credințele pare o alegerea grea, deși, pe de altă parte, dacă te încăpăţânezi să rămâi fidel toată viaţa unui singur crez, te excluzi din lume. Poate e mai bine să‑ţi ţii neamul şi credinţa în secret, poate că nici nu‑i un păcat să‑ţi schimbi numele, cum a făcut unii, care chiar au reuşit să‑i convingă pe ceilalți că sunt nemţi. Şi s‑ajungi să crezi că poporul şi ţara ta sunt mereu alea în care tocmai te afli. După ce pierzi tot, poate reușești să înveți ceva important. Un neam trăieşte mai mult salvându‑şi viaţa, nu numele. Dar, dacă‑ţi salvezi viaţa fără să‑ţi păstrezi numele e ca şi când n‑ai fi fost!

Cu parfum de amintire, defilând ca niște fantome sub un fel de cer gri și apăsător, se ițesc, pe rând, siluete și siluete, Lina, țărăncuța trimisă cu o valijoară în mână, de la un centru de plasament, grecul Onkel Dumitro, un crai bătrân, cu canotiera din pai de orez şi proverbialul lui monoclu la ochiul alb. Leon Schallmon, un Siegfried cu plete negre, care învingea monstrul din luna verde, fără să bănuiască niciun moment că Siegfried putea fi Monstrul şi cel pe care‑l huleau Izbăvitorul lor. Lonko Zander, care tocmai intrase în baletul de copii al operei și care l-a întâlnit pe Leo în 1930, pe când se jucau de‑a baba‑oarba în curte la Liric… Pe vremea în care teatrele erau interesate de artiști ruși și evrei, Leon avea să se angajeze în Ansamblul Armatei, care avea sediul pe undeva, între Uranus şi Izvor, pe lângă stadionul ANEF, aproape de sala Teatrului „Muncă şi Lumină“, unde sâmbăta, duminica şi de sărbători prezenta spectacole cu intrare liberă sub lozinca Artă pentru patrie, artă pentru popor.

Trece prin cadru, poate, și fotografia Regelui Mihai, atârnată pe vreun perete, într-o casă de la țară, și, mai apoi, o dată cu un șuvoi de timp curgând fără oprire, apar și„Studenţii regelui“ sau „Băieţii lui Maniu“, care mărșăluiesc vanitoși pe străzi, înainte ca – și iar sare acul la acest ciudat gramofon al timpului – să apară vreo cinci camioane cu tineri muncitori comunişti de la Vulcan şi de la Atelierele Griviţa, cu steagurile roşii, cântând „Hai la lupta cea mare!“ și aruncând cu bolovani peste demonstranții din piață. Timpul curge, în hălci uriașe retezate de amintri atât de vii în detalii, încât nici măcar reperele aparent clare nu reușesc să-i țină piept: “abonatul Vodafone nu răspunde” – cam așa ar suna o aparentă ancorare într-un fel de acum, deși doar o clipită mai târziu, doamna Erinia, strângându-și după gât nurcile prețioase, se plânge de dificultățile pe care le întâmpină în a organiza programe culturale între România și Grecia, în ciuda generozității lui Carol al II-lea când vine vorba de scriitori.

Nora Iuga

Nora Iuga

Erinia este o doamnă cu ceva importanță. Pe Arghezi şi pe Ion Barbu îi cunoscuse personal, iar pe Minulescu îl găsea de-a dreptul seducător doar așa, citindu-l. În plus, dacă nu s-ar fi temut să nu cadă ea însăși în logoreea găunoasă a sfertodocților, ar fi spus că problema cu intelectualii români cu oarecare notorietate ar fi aceea că, oricând încerci să abordezi o discuție, constaţi cu tristeţe că n‑a auzit decât de Iliada şi Odiseea lui Homer, de Eschil, Sofocle şi Euripide. Dacă te aventurezi în zona filosofiei, o să‑ţi vorbească precis de ţestoasa lui Platon, de Aristofan şi povestea androginilor sau de Xantipa lui Socrate, pe care o va asocia, satisfăcut de propriul umor, cu celebra cucută. Cu cât interlocutorul e mai patriot, cu atât va insista mai mult să te convingă că nu există popor mai cult decât cel românesc; va pomeni en passant de Plotin, va trece la Anaximandros, va confunda teorema lui Thales cu cea a lui Pitagora, dar nu teorema, ci numele contează, şi‑şi va încheia tirada cu o paralelă „ad‑hoc“ între Aristotel şi Feuerbach, care o să sune ca nuca în perete…

Povestea Norei Iuga atinge doar vag un ipotetic “acum”, poate într-o simplă evocare a vremii în care avea să-l înfrunte pe Dan Sociu, care, la rubrica lui de critică literară, încerca un fel de “asasinat virtual”: „Poeta e o mediocră, o impostoare…“, în timp ce marele critic Al. Cistelecan considera că “Lebăda cu două intrări”, de pildă, e o lectură de divertisment, bună de  consumat în tren când pleci în vacanţă. O fi așa? Dar…

Harald și luna verde a iesit în librării, sub îngrijirea Editurii Polirom

Harald și luna verde a iesit în librării, sub îngrijirea Editurii Polirom

“Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
îşi devoră capsula
cînd ea depăşi sistemul terestru
– Ce-ai să faci de-acuma în cer? –
au întrebat-o
cu gurile şiroind de regrete.
Dar ea era atît de frumoasă
încît a fost la fel de frumoasă
şi-n continuare”. – asta pentru că, pe la final, mi-am amintit, răzleț, o poezie scrisă de Florin Iaru.

2,885 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *