Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Nov 2, 2014 in Povestiri la persoana intai, Story | 0 comments

NICOLAE BREBAN. Un act gratuit

NICOLAE BREBAN. Un act gratuit

Alex Howitt

Alex Howitt

de NICOLAE BREBAN

…Sufăr, pe cuvântul meu, parcă am păduchi. Dar… sufăr de o boală nobilă – am o suferinţă intelectuală, vezi Doamne ! Mi-e teamă, n-ai să crezi, da, mi-e teamă că… mă ratez ! Nu ştiu cine naiba mi-a băgat în cap chestia asta, că… în viaţă, cum ar veni, trebuie să te realizezi ! Ce cuvânt, domnule ! Şi, dacă nu te realizezi, dragă-doamne, ei bine, atunci n-ai decât să te ratezi. Ăsta e, se pare, coşmarul intelectualilor. Ce înseamnă, la drept vorbind, acest cuvânt? A te rata ? Cică, să nu fii în stare să faci ceva mai… acătării, mai special, cum ar veni ! Ceva mai cu moţ, o faptă sau o ispravă care să te ridice deasupra altora, eventual să te prezerve pentru postumitate. Ha, e bună, nu-i aşa ? Doamne, ce le mai dă prin cap oamenilor, dar, ştii, cu moda nu te pui! Şi, mai ales, modele culturale sunt tiranice la culme, impozitele poţi sau nu să ţi le plăteşti, dar Doamne-feri să te abaţi din calea modei intelectuale. Una şi bună.

Şi… tot gândind la chestia asta, mi-am zis că, pentru a avea totuşi conştiinţa împăcată, până la urmă trebuie să mă apuc şi de treaba asta – adică să mă „realizez”! Şcolile mi le-am făcut, sunt arhitect şi am ridicat nu puţine clădiri, ba chiar şi câteva monumente, plus o statuie a unui poet şi publicist, foarte cunoscut în secolul trecut. L-am citit după aceea – nu e rău! Am doi copii, un băiat şi o fată, băiatul e căsătorit şi e la casa lui, fata umblă pe undeva prin America de Sud cu un fel de „revoluţionar”, i-am văzut o poză: înalt, deşirat, cu părul lăţos, care-i cade pe umerii costelivi, cu o privire ageră, inteligentă. Mi-e teamă să n-o tragă pe Fifi la droguri, cum e obiceiul la revoluţionarii ăştia, dar… e treaba lor, a generaţiei lor. De fapt – nişte visători, cum am fost şi noi la rândul nostru, numai că, aşa cum se schimbă vremurile, aşa se schimbă şi visurile : noi, în tinereţe, visam să ne „strecurăm” şi, fără să prindă de veste activistul sau poliţistul de la colţ, să ne terminăm şcolile şi să facem rost de un post ceva mai la centru, undeva, unde se afla o gară, un cinematograf – oho, da, noi eram bătrânii idealişti care am mai prins moda cinematografelor: mergeai să vezi un film cum mergeai la operă sau la teatru, îţi puneai frumos o cravată, intrai în sala cu coloane sau fără, dar, oricum, era o sală cu balcoane şi scaune capitonate, invitai o domnişoară parfumată şi emoţionată, deh, aşa se cădea, şi „vizionai pelicula”, asta era una dintre expresiile la modă. În pauza filmului – da-da, se făcea şi o pauză, se aprindea lumina şi se ieşea în foaier – întâlneai notabilităţi, fumai sau nu o ţigară şi cumpărai caramele.

Şi-apoi, pelicula, Doamne, ce de lume : Marlene Dietrich şi Greta Garbo, Tyron Power sau macistele, tânărul pe vremea aceea, John Wayne, frumosul Charles Boyer sau enigmaticul Frederic March, Douglas Fairbanks, primul cowboy, impulsivul Harry Baur (nemuritorul Jean Valjean, nu-i aşa), sau mai tinereii Henry Fonda şi Gregory Peck. În sfârşit, vremuri !…

Da, nu ştiu cum să spun, dar chestia asta cu „realizarea”, de vreo doi ani buni nu-mi mai iese din minte, e ca un fel de râie invizibilă, un fel de… necurăţenie. Mai grav e că e localizată, cum se zice, undeva în creier, o port zi şi noapte cu mine şi-mi apare în momentele cele mai nepotrivite, stricându-mi bucuria de a trăi. Ca o fantomă, cum, pe vremuri, se vorbea de o „conştiinţă încărcată”, pe franţuzeşte la mauvaise conscience. Un fel de păcat, ceva ce… nu ai făcut şi trebuia neapărat făcut, îndeplinit, realizat ! Ceva pentru care, spun unii, ai fost trimis pe acest pământ, dincolo, nu-i aşa, de obligaţiile zilnice, mărunte sau nu, pe care le fac oricum toţi, cariera, familia etc. Ceva care să te distingă din „masă”, să te individualizeze, deoarece nu e destul că ai un nume, o adresă, prestigiu, orice s-ar zice şi… o conştiinţă curată ! Da-da, curată şi… totuşi încărcată ! Cum să explici acest lucru, se potrivesc, oare, aceluiaşi cuvânt, substantiv, două adjective sau, mă rog, adverbe, absolut opuse ? Hai ?!… Nu-nu, la logică, la logica pură nu mă pricep, dar… parcă ştie cineva ?

Şi, după o matură chibzuinţă, cum se spune şi mai ales pentru că nu aveam încotro, viaţa-mi devenise absolut nesuferită, mă zvârcoleam de colo-colo de parcă dormeam ziua-n amiaza mare pe un pat plin de purici, am pus, în sfârşit, la cale un plan. Un plan magistral, se-nţelege, un arhitect emerit de calibrul meu nu poate „desena” decât o eboşă magistrală, cu o translaţie pe măsură, plus detalii de tot felul, pe foi volante, ca să zic aşa : capiteluri, torsuri, chei de boltă, arcade, ehei, ce arcade! Glumesc, se-nţelege, dar numai eu ştiam ce era în sufleţelul meu… parol!

Trebuia, nu-i aşa, să fac o faptă aparte, o operă, o „lovitură de palat”, o „aventură din cale-afară”, o răpire sau în cel mai rău caz… da-da, o efracţie ! Un plan „anti-burghez”, ceva foarte „revoluţionar” sau foarte „nebunesc”, oricum, ceva care să-ţi gâdile straşnic instinctul de conservare, să-ţi ridice adrenalina şi să-ţi pună în pericol ceva, ceva cât de cât credibil – viaţa, cariera, prestigiul… mă rog !

Howitt1

Bon, de acord, o efracţiune ! Adică să năvăleşti, noaptea de preferinţă, în casa unor oameni cumsecade şi să le furi ceva. Ce găseşti pe-acolo, argintărie, monezi sau bibelouri, în cel mai rău caz. Bani, nu, deoarece e vulgar şi apoi, în zilele noastre, oamenii cuminţi îşi ţin banii, banii cei mulţi, se-nţelege, la vreo bancă. Dar… nu contează, trebuie să şterpeleşti ceva, importantă e, cum spuneam, propria-ţi emoţie, ca şi conştiinţa, da-da, am zis bine, conştiinţa că ai îndeplinit ceva ce nu face oricine. Să fii singur în această acţiune, deoarece e o acţiune, nu-i aşa, să păstrezi misterul total şi apoi să înduri urmările faptei tale extraordinare, lucru nu de dispreţuit. Nu, prada ca atare nu e aşa de importantă, am citit în tinereţe romanul lui Dostoievski Crimă şi pedeapsă, după care s-au făcut nenumărate ecranizări şi, ţin minte, cerceii sau monezile pe care le-a găsit tânărul criminal la acea bătrână le-a îngropat undeva sub o piatră. Ba, mi se pare că a şi uitat locul, dar… da-da, urmările faptei, povara ei, ca să zic aşa, ei bine, pe asta n-a mai putut s-o ducă. A fost, se pare, în cazul lui, mai apăsătoare decât fapta în sine, nu de dispreţuit : să omori cu satârul două femei, mai ales că pe a doua victimă nici n-o calculase. Ei bine, ia să văd – eu am să-mi pot purta povara, vorbesc de „acea” povară, cu atât mai mult cu cât în „calculele” mele nu intră crima, omorul. Nu, doar efracţia, cum am zis, pătrunderea neavertizată într-un spaţiu străin cu scopul de a deturna o proprietate străină, cercei, brelocuri, mă rog, ce se află pe acolo şi… păstrarea secretului. A libertăţii, da-da, am zis bine, a libertăţii, deoarece am citit undeva că o faptă de acest tip, care include pericolul, îţi conferă o anume libertate pe care nu e capabilă să ţi-o ofere societatea, oricât de permisivă.

Un alt autor, francez de astă dată, André Gide, face elogiul, cum se zice, al „actului gratuit”. O crimă, cum ar veni, zice acest literat de scăpărătoare inteligenţă, nu este altceva decât un act gratuit ! Or, în mintea lui, se pare şi a colegilor săi de generaţie şi de modă, nimic nu poate fi mai anti-burghez, anti-filistin, decât un act „ruşinos” în opinia publică şi care nu foloseşte la nimic. Să faci ceva fără rost,  spuneau tinerii acelor vremi, iată o formă de revoltă : contra banului, a bunului-simţ, a ordinii burgheze, a ordinii tout court. Cine are curajul unei asemenea fapte?  Deoarece, în acest fel – şi numai astfel ! – devii nu numai anarhist, revoluţionar, suprarealist sau mai ştiu eu ce, dar… te arăţi, pentru o dată şi categoric – liber ! Or, într-adevăr, cine n-ar dori să fie liber ? Şi astfel, după o viaţă închinată muncii, respectului familiei şi societăţii, afli că de fapt nu ai fost o clipă liber ; nu, libertatea începe abia când ai cutezanţa unei asemenea fapte : gratuite, nebune, ceva care ţinteşte să dărâme toate normele stupide ale societăţii, burgheziei, adulţilor, primarilor, părinţilor retrograzi sau a şefilor de state !… Haram.

Şi-atunci, pentru a mă arăta hotărât şi practic totodată, am purces la acţiune, cum se spune. Mi-am făcut un plan – nu sunt eu arhitect ? Şi, nu se spune că Dumnezeu însuşi este arhitectul Universului… cel puţin în optica luminaţilor francmasoni ?… Am schiţat deci planul acţiunii, în mare, trebuia să „dau lovitura” sau „gaura” sau „ţeapa” cum se zice în jargonul hoţilor, undeva, la periferia Bucureştiului, într-un loc liniştit şi calm. La periferie sau poate nu, totuşi la margine, şi, înclinat spre visare cum am fost dintotdeauna, am ales un cartier unde avusesem o iubită, pe vremuri: Filantropia, Piaţa Domenii, pe unde întorcea tramvaiul 20. Trebuia deci găsită o casă mai acătării, o vilă dacă era posibil, şi aşteptat momentul potrivit. Or, cum eu eram un novice în această, se zice, respectabilă meserie – oricum foarte veche, ca şi cea a femeilor zis-uşoare, femeile-plăcerii ! –, m-am gândit că ar fi bine să aştept cu adevărat un moment de calm desăvârşit : vara, lunile verii, când stăpânii frumosului imobil vor fi plecaţi din urbe, la munte sau la mare. Sau chiar, cum e acum obiceiul, pe undeva prin Europa. În fine.

Nu a trecut mult şi am găsit-o: într-adevăr o vilă, cu gard de fier la stradă, înconjurată de pomi şi chiar de un mic părculeţ. Ce mai, vanitatea mea era satisfăcută, nu mă îmbrobodeam în vreo speluncă, pe capul unor bieţi nevoiaşi, ci… da-da, mă încumetam drept în cuibul burgheziei triumfătoare, deoarece, observasem, printre altele, staţionând în curtea respectivului imobil o limuzină de marcă arogantă germană. Mi-au trebuit, pentru acestea şi altele multe, zile şi mai ales multe ore de observaţie şi studiu. Se ştie, un bun tâlhar, un vrednic hoţ, nu se repede ca prostul, ci observă calm locul, împrejurările şi oamenii. Asta ţine de arta pregătirii şi aici am găsit multe similitudini cu propria mea artă, aceea de a proiecta faţade, coloane, intrânduri sau marchize, cornişe şi… ha, ha, era să scriu arhitrave ! Dar… de ce nu ?! Nu ne învaţă sublimul Palladio că o casă venerabilă poate fi “faţadată” cu peretele unui templu grec, sprijinit în coloane?

Trebuia, însă, în timpul acestui studiu pe teren, să nu uit că eram un străin al locului şi că persoana mea putea da loc la bănuieli. Am ales atunci, ca un subtil subterfugiu, un „loc de supraveghere” care să-mi permită să fiu prezent, dar amestecat în mulţime. Pe scurt, un birt, o locantă, un restaurant. Mi-ar fi convenit o cofetărie, dar nu se afla prin preajmă, aşa că m-am instalat, cum se spune, la „Patima roşie”. Un fel de birt cu pretenţii, grădină de vară, vitrine mari, reclamă fluorescentă etc. Nu ştiu ce a vrut proprietarul să spună cu această sintagmă „Patima roşie”. Patima sexuală, gelozia care se termină cu sânge în crima pasională ? Sau, mai ştii, cu un umor ascuns, s-o fi gândit la… comunism ?

Nu era sistemul acesta o „patimă” din mai multe puncte de vedere şi care s-a terminat, cum o ştim, în roşu, în sânge, adică?! Nu contează şi, pentru a nu atrage atenţia, m-am ferit să pun vreo întrebare în această chestiune. Trebuia, cum am spus, să trec neobservat pe cât cu putinţă, deja conştient că prin statura, îmbrăcămintea şi chiar figura mea puteam să produc o notă discordantă faţă de mediul ambiant. Apropo, eu sunt de felul meu înalt, unii zic costeliv, cu fruntea înaltă, mâncată bine de o distinsă calviţie, vanitatea mea e de a purta cămăşi albe şi, mai ales, pantofi scumpi, englezeşti. Ştiam că ar fi trebuit să mă travestesc cât de cât pentru ceea ce aveam de gând, dar nu am fost în stare s-o fac. Deşi, zile în şir mi-am desenat noul profil cu care trebuia să apar acolo, în Piaţa Domenii, şi, mai ales, m-am lăsat ghidat de o ediţie ilustrată, în franceză a Mizerabililor lui Victor Hugo: pantaloni largi, ghete cu talpa groasă, un surtuc gros şi un fel de cămaşă-fular care se putea lega la gât într-un fel de nod sau cravată. Chiar şi o pălărie cu boruri, deşi mi-am dat seama că, la ora când ne aflăm, aş fi fost unicul purtător de pălărie al Bucureştilor.

howitt

Doamne, cum se schimbă vremurile, în tinereţea mea încă, a purta o pălărie era un act convenabil, aproape stimabil. Am mai prins unii bătrâni care purtau melon ! Am cumpărat aceste veşminte, le-am probat, dar mi-am dat seama că riscam să par şi mai original decât eram de fapt în vestimentaţia mea zilnică. Fie, mi-am zis, voi apărea eu însumi la locul faptei, prinţul de Gerolstein din Misterele Parisului în carne şi oase printre precupeţi, funcţionari, elevi şi gospodine, borfaşi autentici, popi şi soldaţi. Scurt.

Iată-mă deci instalat la postul meu de observaţie şi, nu ştiu cum să vă spun, dar era aproape să uit de adevăratul meu scop: efracţia, gaura, spargerea. Într-atât de bine m-am acomodat, nu zilnic, dar oricum, de două-trei ori pe săptămână la faimosul birt sau şantan, cum se spunea odată, locantă sau locandă, restaurant dichisit, unde deja eram recunoscut, salutat, ba, iute mi se elibera o masă dacă se afla mai multă lume. Devenisem, încet-încet, o figură a locului, un „familiar”. Sigur, unii adevăraţi specialişti ai noii şi ciudatei mele „meserii” ar fi putut obiecta că tocmai prin aceasta comiteam o greşeală: nu e voie să te faci cunoscut la faţa locului. Ei bine, eu am mers pe principiul contrariu – cu cât mai familiar, mai cunoscut, cu atât mai puţin suspect ! O altă şcoală de gândire !

Bineînţeles că i-am cunoscut şi am început să am scurte schimburi de vorbe, de apostrofe vesele cu cei doi barmani, dintre care unul era o femeie, Ghiţa, de fapt, deşi purta fustă şi era plină de nuri, o chema Gheorghe, e de necrezut ce fantezie au unii părinţi în alegerea pronumelor la botez ! Se ştia deja ce urma să comand, un pahar de vin roşu, din cel mai „fin”, şi o cafea, un şvarţ, cum se spunea odată, şi nu pe rând, ci, contrar uzanţelor, deodată. Apoi, o să râdeţi, m-am apucat de fumat, acolo, în bojdeuca asta cu nume ciudat şi toţi cei care mă cunoşteau, cei care serveau, dar şi clienţii stabili ai localului ar fi putut jura că sunt un calm şi asiduu fumător, eu care în viaţa mea n-am aprins o ţigară. A fost, ca să zic aşa, singura mea costumaţie. Dar nu pot să afirm, acum, la reflexie, că nu am deprins acolo şi alte obiceiuri şi reflexe, ticuri şi mici patimi pe care, altfel, domnul Robert, care eram eu însumi, nu le avusese, nu le arătase „înainte”. Da, deşi eram un neofit în „noua profesie”, un hoţ începător, diletant până în vârful unghiilor, ca actor, se pare, nu eram prea rău. Deoarece, mi se pare cu totului la îndemâna oricui observaţia că fiecare meserie trebuie practicată, „jucată” cu o altă, distinctă, mască. Dacă vrei s-o faci serios, cu gravitate şi… până la capăt. Dar despre acestea, profesiuni, mască, actorie, va veni vorba în curând şi încă cu multe detalii.

Evident, pentru a-mi putea oferi două sau chiar trei după-amiezi la locanta cu pricina, a trebuit să fac unele „reducţii” în viaţa mea „adevărată”, veche. Nu, eu la epoca respectivă nu eram căsătorit, dar aveam o prietenă, o iubită, o companioană de viaţă de vreo două decenii, cu care mă potriveam foarte bine şi de care, la drept vorbind, aveam nevoie. Nu rareori mi-am pus întrebarea : Ce m-aş face fără Poldi sau Grigri sau Nana-nana etc. ? Ei bine, doamna aceasta a trebuit să se mulţumească cu un orar redus, cum se spune. Şi, ciudat, în faţa întrebărilor şi a mutriţei ei nedumerite, ba chiar îmbufnate, eu am descoperit un Robert sec, aproape glacial, care nu se ştie de unde lua rezerve de decizie inebranlabilă. Demne de o altă cauză, poate. Cine ştie… Apoi, alt fapt ciudat : depresia, o boală, o stare, o lingăveală pe care o purtam după mine aproape din tinereţe, pur şi simplu – dar, ştii, pur şi simplu ! – s-a şters de parcă ni vu, ni connu !

Afară cu toate comprimatele, of-urile şi aerele mele insipide de intelectual deprimat, ofuscat că universul nu se sesizează de cefaleele, migrenele şi, mai ales, de stenahoriile sale, care mi se cuibăriseră în fiinţa mea, ca să zic aşa, ca nişte câini păduchioşi şi fideli, în felul lor. Ce mai, depresia mea veche îmi devenise atât de organică, ca să zic aşa, încât, printr-o vanitate tipic şi scârbos intelectuală, mi se părea chiar că-mi dă un fel de distincţie, de „ceva aparte”, de parcă mă născusem „pentru asta”, pentru această scârboasă boală. Nemaivorbind de farmacistele a trei astfel de oficine care mă cunoşteau, eram cumva abonatul lor, ba, una, care într-un moment de neatenţie (cu siguranţă), mi s-a strecurat chiar şi în pat, mă numea „protejatul” ei. La întrebarea mea, care se voia plină de umor, de detaşare, că „ce caută acolo”, adică între aşternuturile mele, mi-a răspuns, cochetă şi obraznică totodată, că „voia să-mi restabilească prestigiul”. Ştiam eu, oare, că în anumite medii treceam drept homo ? Eram oare conştient ?

Şi… ce-i cu asta ? am replicat eu, mai mult uimit decât indignat. Şi dacă aş fi, cum zici mata, homo, ce-ar fi ? Ce, e o ruşine ?…

În sfârşit, aventuri, tipa, cum se zice, nu era total ne-apetisantă, dar bineînţeles că după vreo câteva luni i-am făcut vânt. „Odată restabilită faima mea de heterosexual, nu-i aşa, i-am spus, o… invitam să caute a restabili şi prin alte cartiere prestigiul unor bărbaţi singurateci !” Ah, femeile au o candoare !…

Pe scurt, mi-au trebuit totuşi câteva săptămâni bune pentru a pune la punct „acoperirea” mea sau „camuflajul”, cum se spune. Şi, ca prin farmec, aceste pregătiri şi aranjamente, chiar şi locanta de care vorbesc, au devenit oarecum centrul vieţii mele, în afara biroului de arhitectură pe care-l conduceam şi de unele deplasări pe teren. Deşi, cum spuneam, am devenit unul din familiarii locului, nu am făcut totuşi eroarea de a mă apropia prea tare de personalul birtului sau de clienţii ei stabili, din cartier. Semi-distanţa a fost dintotdeauna principiul meu de acţiune şi nu rareori m-am felicitat că am evitat astfel nu puţin caraghioase încurcături prin care se împleticeau unii dintre amicii sau rudele mele, cei care îşi băgau nasul prin farfuriile altora. Mi se spunea „distinsul” sau, nu ştiu de ce, „contabilul” sau „commendatore”. Sau, pe scurt, cu un zâmbet amabil şi cald: domnul Robert. Mai era câte vreun beţiv care, de cum intra pe uşă, mă striga – Roberto, che fai ? dar asta mai rar. Era repede tras la o parte de cei care, ca să zic aşa, mă protejau. Sau aveau grijă de bunul renume al localului.

howitt

Apoi, nu ştiu cum se făcu, dar am început să dau pe acolo şi în unele seri. Şi abia cu această ocazie am surprins adevărata viaţa a localului. Chiar şi clienţii erau, în bună majoritate, alţii. Se făceau mese, nu mai vorbesc de nunţi sau botezuri, care aveau loc în încăperile de sus. Am fost de câteva ori invitat să iau parte la una sau la alta dintre veselele petreceri, dar, după ce beam câte un pahar sau două, mă retrăgeam la masa mea. Neuitând, bineînţeles, să trimit o sticlă de vin scump sau o şampanie petrecăreţilor. Cu timpul au început să-mi spună „filozoful” sau „contele”. Nu, nu mă supăra, deoarece aceste epitete sau porecle sau cognomene nu mi se potriveau. Îmi găsisem cumva locul, eu care, deşi nimeni nu bănuia nimic, nu eram decât în trecere. Un fel de pauză în viaţa mea plină de tensiune şi de precepte, un fel de diversiune. De la A la B şi de la B la B-prim. Fusese una din formulele tinereţii mele, în care tocmai acest B’ era semnul diversiunii, al abaterii de la logica formală. Poate începutul unei istorii extravagante. Al mitului, cine poate şti ?

Apoi, spre începutul verii – şi a momentului acţiunii mele care se apropia fulgerător şi nu depindea decât de momentul în care „proprietarii” urmau să plece, la Sinaia, după cum aflasem şi apoi la mare – dar despre acest lucru nimeni nu avea habar, se-nţelege ! – se formă acolo, chiar sub nasul meu şi aproape fără ca eu însumi să bag de seamă, un adevărat eveniment. Mă rog, cât poate fi un eveniment în sfera limitat-trivială a unui restaurant de cartier. Şi totuşi… De altfel, chiar doamna Mona, barmana-şefă m-a pus la curent; şi apoi a apărut însuşi proprietarul, domnul Mănuţă, industriaş, care-şi arăta foarte rar trupul şi faţa grăsuţă, cu mersu-i ridicol: era atât de gras încât umbla uşor răscrăcărat, gâfâind ca o muiere, dar cu ochii lucind vesel de o mirare internă, pe care probabil nu putea s-o comunice nimănui pe deplin. Deşi nu mă cunoştea, dar fusese probabil avertizat, a trecut şi pe la masa mea, prezentându-se şi întrebându-mă, afabil, dacă „totul e în ordine”. „Absolut”, i-am răspuns, încercând să mă potrivesc tonului său vesel şi comunicativ, iar în gând am continuat „cu condiţia ca proprietarii s-o uşchească, iar eu să-mi urmez destinul”.

Nu ştiu de ce am folosit, mental, mereu acest cuvânt pretenţios, destinul, dar uneori creierul nostru, ca şi în vise, îşi urmează logica sa. Care, se spune, e lipsită de orice fel de logică, dar… cine va pune o limită unei logici sau alteia ? Nu, nu poeţii, în nici un caz. Şi nici unii băieţi veseli sau trişti, locuind în unele stabilimente retrase şi prost îngrijite, pe care le cunoşteam prea bine, avusesem un unchi într-unul din ele. Care, ca să vezi, mi-a lăsat moştenire o casă cu două etaje, pe o stradă foarte circulată. Şi cu un adevărat parc în spate, unde, într-una din ultimele conversaţii pe care le-am avut cu el, mi-a recomandat să cresc păuni. „Era visul meu, mi-a mărturisit trist, mi s-a părut mereu, în tinereţea mea vânturată prin străinătăţi, că aceste păsări proaste şi înfoiate, sunt singurul semn al regalităţii. Noaptea, în parcuri, le auzi strigătele răguşite şi iritate, nimic mai regal ! Nimic mai impetuos, mai departe de socialul scârbos în care suntem blestemaţi să ne zvârcolim cu toţii! Creşte, adaptează acolo păuni şi păuniţe, îţi vor ciuguli din palmă şi vor alerga pe pietrişul aleilor şi te vei simţi liber. Da, liber, dacă ai acest vis, această necesitate ! Mai sunt şi alte necesităţi decât cele vizibile şi… opresive!”

Da, cum spuneam, grăsuţul proprietar, domnul Mănuţă nu-ştiu-cum, m-a anunţat de fapt evenimentul: odată pe săptămână, miercuri seara, în fiecare miercuri, în sala rotundă care se afla în spatele clădirii, aproape în grădină, urma să se adune o societate interesantă. I se spunea „Palma” şi era constituită din membrii unor profesiuni diferite, dar, atenţie : erau nu aşa, orice fel de meserii sau profesiuni, ci erau chiar profesiunile umanităţii… mă înţelegeţi ce spun, domnule Robert ?…

− …Cum aşa, m-am prefăcut eu mirat, deşi îmi venea să zâmbesc dacă nu să izbucnesc în râs de-a dreptul. Cum aşa… profesiunile umanităţii ?

−  Foarte bine, mi-a răspuns grăsuţul frecându-şi mâinile radios, ca un veritabil birtaş „sub acoperire” cum era – mai apoi am aflat că acest Mănuţă „visase” în tinereţea sa pe brânci, să aibă să conducă, o speluncă, un restaurant sau, nu se ştie de ce, un centru de băi. Şi, cum făcuse bani după revoluţie, „deocamdată”, cum o spunea el însuşi, deocamdată se mulţumea cu „Patima roşie”. „ Foarte bine, a graseiat micuţul om – graseia într-un mod înfricoşător – mi-a explicat acest lucru însăşi doamna Procopie, care este se pare mentorul întregii colectivităţi. Numai că, te rog prietene, acest lucru rămâne strict între noi. Ei, amicii noştri, vin, pur şi simplu, să… fie împreună, să aibe un moment de relaxare în mijlocul unei săptămâni îmbâcsite. E clar?

Am dat din cap şi era cât p-aci să-mi frec şi eu mâinile. „E clar, prietene!” i-am răspuns în gând şi am fost bucuros când l-am văzut pe impozantul director dându-se de-a dura la alte mese, deoarece asta era impresia pe care o făcea: un mărunt elefant pe rotile mici. Şi, cu adevărat, membrii acelui cerc numit pompos „Palma” s-au înfiinţat în fiecare miercuri la orele şapte treizeci punct. Uşile au fost închise şi numai un singur chelner, bătrânul nea Ghiţă, era acceptat să-i servească. De altfel, li se permitea ca unele băuturi să şi le aducă singuri, dar numai „unele”. Apoi, nu ştiu cum am aflat deoarece nu puneam niciodată întrebări că acolo se ţineau adevărate discursuri. Şi nu simple libaţiuni sau ditirambi care se aduc unuia sau altuia dintre meseni, cum se obişnuieşte, ci adevărate luări de cuvânt, se pare chiar pe anumite, foarte precise, teme. Asta m-a incitat într-o oarecare măsură, mai ales când i-am studiat mai cu atenţie pe participanţii acestui cerc, siluete şi indivizi care nu semănau în nici un fel cu clienţii localului şi nici cu indivizii pe care-i zărisem prin cartier. De altfel, cum se şoptea, veneau cu toţii în maşini scumpe, iar unii aveau chiar şofer, care moţăia ore întregi pe perna lui sau fuma stând pe o treaptă, în timp ce şeful lui petrecea în felul său.

How

Salonul rotund, aşa i se spunea, în care aveau loc aceste întâlniri de miercuri seara, era lipit de un mic apartament de două camere, nelocuit, a cărui uşă ferestruită, dădea direct spre un mic havuz, care altădată fusese plin de apă. Plimbându-mă prin grădina mare şi părăsită din spatele restaurantului, am studiat locul (oare nu mă aflam acolo ca să studiez locurile viitoarei acţiuni, indiferent care erau ele, m-am întrebat eu plin de humor), am cerut cheile apartamentului şi am observat că avea o uşă, înţepenită, care dădea spre acel salon rotund unde se ţineau şedinţele „Palmei”. Asta mi-a dat o idee şi, declarându-mi calitatea de arhitect, i-am propus barmaniţei-şefe, care i-a telefonat apoi unicului proprietar, să mă ocup cu „studierea” şi „remanierea” spaţiului. Absolut gratuit, am adăugat şi, cum nimeni azi nu refuză ceva care este pe de-a moaca cum se spune, o vedem asta pe toate reclamele care, la televizor sau nu, îţi vând ceva, orice, „gratuit”, mi-a fost acceptată propunerea şi mi s-au înmânat cheile.

Micul apartament, nelocuit de multă vreme, era de fapt un duplex, şi, urcându-mă pe o scară en colimasson, cum se zice, am descoperit ceva extrem de interesant; : printr-un horn de şemineu părăsit puteai auzi la perfecţiune ceea ce se întâmpla şi se discuta în salonul rotund. Audiţia era atât de perfectă încât puteai surprinde chiar şi respiraţia cuiva, dacă suferea de astm sau era înfierbântat de băutură. Sau de-o idee.

Apoi, prevăzător din fire şi ticăit cum sunt, mi-am adus sus cafea, zahăr şi instrumentele necesare pregătirii băuturii cu pricina, ba, cu timpul, şi o sticlă de Bitter-Campari, băutura mea preferată, deoarece bănuiam că aveam de stat şi ascultat ore bune în şir. Ceea ce s-a şi întâmplat. Viaţa ne rezervă uneori surprize care nu sunt, de astă dată, nici pozitive şi nici negative – pur şi simplu, surprize! Terţul inclus, cum se spune mai nou, apropo de tipurile de logică. O negare a logicii binare, aristotelice, când un lucru nu putea fi decât în două poziţii : în repaus sau în mişcare. Ei bine, şi bătrânul Kant o ştia, îmi iertaţi pedanteria, da, bătrânul Kant ştia că există şi o a treia poziţie. Şi, cum e firesc din mecanică, din fizică, acest „terţ inclus” s-a revărsat, ca să zic aşa, şi în mintea noastră, în psihologie.

Am ajuns atât de dibaci sau de perverşi, cum vreţi, încât putem afirma şi nega acelaşi lucru în acelaşi timp. Cam ca vechii sofişti, numai că ei o făceau alternativ, ca o demonstraţie a incapacităţii umane de a şti şi de a funda ştiinţa. Ei bine, noi o facem, cum spuneam, în acelaşi timp. Aşa-zisul oximoron, dar… şi alte combinaţii şi farafastâcuri, care de care mai şugubeţe. Mai năzdrăvane. Dar… să trecem. Să ne aşezăm cât de cât confortabil pe acest scaun care scârţâie înfiorător – te pomeneşti că se aude jos ?! –, să sorbim din cafea, să fumăm, da, să fumăm, de ce nu, şi să ascultăm. Cum zice poetul : „Privitor ca la teatru – tu în lume să te-nchipui…

 

(Fragment din volumul inedit de nuvele “Act gratuit”.)

Nicolae Breban

Nicolae Breban

Nicolae BREBAN (n.1934) este considerat unul dintre liderii prozei şaizeciste şi unul dintre cei mai însemnați prozatori contemporani.

Pe Breban l-a prins comunismul la vremea adolescenței și-a fost dat afară din liceu. S-a chinuit să reintre înșcoală. A fost din nou exclus. A trecut prin tot felul de munci, a cunoscut scriitorimea momentului, a scris literatură, a urcat în ierarhia socială, a ajuns în Marea Adunare Națională. A dat interviuri în presa străină atacând comunismul. A fost primul mare scriitor care a luat poziție publică împotriva lui Ceaușescu. Dar nu ca sa rămână în străinătate. Breban s-a întors în țară, unde a suportat toate consecințele dizidenței sale. Securitatea l-a compromis în ochii occidentalilor, iar dosarele numeroase, astăzi publicate, dovedesc că imaginea proastă pe care o are Breban se datorează unei munci disciplinate și tenace a câtorva plutoane de securiști. Respins și de comuniști și de diaspora odihnită, Breban e un fel de cal de cursă lungă, un om singur  și liber, în asemenea măsură liber, încât îl urăște toată lumea..

A debutat în 1961 cu schiţe în Gazeta literară, iar în 1965 i-a apărut primul roman (Francesca), premiat de Academie. Romanul În absenţa stăpânilor (1966) mi se pare cel mai bun roman românesc contemporan. Dar  și Animale bolnave (1968) se ridică la același nivel. La apariție, acesta a fost un bestseller, o carte pe care intelectualitatea o considera subversivă și care s-a bucurat de un uriaș succes de public. E un thriller care te ține într-o tensiune înfiorătoare, un roman clasic, o carte despre cea mai crudă parte a umanității.  După el s-a făcut filmul Printre colinele verzi, pe care l-a și regizat și care a participat la festivalul de la Cannes (1971).  Aceasta îi dă posibilitatea să călătorească în străinătate, unde dă interviuri în presa occidentală, ia poziţie împotriva dictaturii comuniste, făcând publice metodele represive ale totalitarismului. La întoarcerea în ţară (1972) este dat afară din toate funcţiile pe care le deţinea, şi chiar din Uniunea Scriitorilor. Obţine cetăţenia germană, dar continuă să locuiască în România, să scrie şi să publice, în special romane, între care şi Bunavestire (1977), considerat capodopera creaţiei sale.

Unele dintre romanele sale sunt traduse în franceză (În absenţa stăpânilor, Bunavestire), la prestigioasa editură Flammarion, iar treptat în germană, suedeză, italiană, rusă, lituaniană etc.

Din 1990 devine directorul revistei Contemporanul, iar din 1997 membru al Academiei Române.

Romane: Francisca, 1965, În absenţa stăpânilor, 1966, Animale bolnave, 1968, Don Juan, 1981, Drumul la zid, 1984, Pândă şi seducţie, 1991, Amfitrion, 1994, Ziua şi noaptea, 1998; Voinţa de putere (2001), Puterea nevăzută (2004), Jiquidi (2007).

Nuvelă: Orfeu în Infern (2008) (Doina Ruști)

10,880 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *