Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 14, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

MIRCEA PRICĂJAN. Costas

MIRCEA PRICĂJAN. Costas

Foto Dan Cristian Mihailescu

Foto Dan Cristian Mihailescu

DE MIRCEA PRICĂJAN

Neamţul stătea cu faţa către mare, pe nisip. Lângă el, un câine de talie mică se tolănise pe un colţ de prosop. M-am oprit din alergare şi i-am privit câteva clipe. În acea porţiune de plajă – pustie, departe de agitaţia din staţiune – erau o imagine neobişnuită.

Veniseră cu maşina (un VW cu număr nemţesc) chiar pe drumul pe care veneam eu. Dincolo de ei, apa se întindea până în zare. Erau ca un grup statuar. Om şi căţel la malul mării. Ulei pe pânză. Sau poate acuarelă. Da, imaginea avea ceva din consistenţa aceea de pastă din care s-a evaporat apa. Cerul albastru uniform, soarele abia răsărit, perfect rotund şi alb, valurile calme care îi reflectau capricios lumina. Nisipul arămiu, fin ca făina de oase pisate cu simţ de răspundere. Totul gata-gata să plesnească.

Şi în direcţia opusă, în afara peisajului care ar fi încăput pe pânză, muntele Olimp. Nelalocul lui ca neamţul în poziţie de yoga şi câinele lui credincios.

Muntele acela mă convinsese, de fapt, să fac drumul. Poate că şi marea, aşa, cât de cât. Cu siguranţă, marea îl atrăsese pe Costas. Pentru el, marea era casa, zgomotul ei continuu şi vibraţiile pe care le trimitea prin pământ la mulţi kilometri – şi la multe generaţii – distanţă îi alimentau dorul. Asta e, pe unii îi vrăjesc adâncurile, pe alţii – înalturile. Olimpul. Înalt şi învăluit în mit. Marea lui Costas îmi fusese bun pretext.

Asta la început. Apoi, apa şi uscatul s-au îngemănat şi n-a mai contat decât Costas.

Pe Costas îl adusesem cu mine chiar dacă tânărul grec părăsise lumea celor văzute cu doar patru zile înainte de data plecării. Îl adusesem în gând, nu aveam cum altfel, dar adusesem şi o parte din el. O parte mică, o purtam în buzunar. Era datoria mea. Cel mai bun prieten. Toate planurile noastre nu se puteau sfârşi aşa stupid. Grecul care se născuse departe de ţara lui trebuia să se întoarcă acasă. Acasă la marea al cărei freamăt îl simţea în fiinţa lui de câte ori se trezea noaptea în camera de cămin pe care o împărţeam. Marea al cărei nume (Thalassa!) auzeam uneori că îl şopteşte ca pe-o vorbă de îmbărbătare. Era de datoria mea.

Muntele purta şi acum un moţ de nori. De când venisem nu-i văzusem niciodată vârful. Spre deosebire de întinderea de apă, care se dezvăluia cu neruşinare cât vedeai cu ochii.

Neamţul însă n-o privea. În poziţie lotus, cu degetele împreunate şi ţuguiate întoarse-n sus, ţinea ochii închişi. Nu-mi dădeam seama, dar era posibil să şi murmure ceva. Vreo incantaţie, cine ştie?

L-am lăsat în pace şi, cu pletele răvăşite de vântul venit de peste sute de leghe, am pornit mai departe către munte.

***

3

Foto Dan Cristian Mihăilescu

Noaptea următoare am dormit pe plajă. Nu mai voiam să văd camera insalubră a pensiunii din staţiune. Celălalt pat gol. Liniştea dinăuntru, gălăgia de afară. Scutere, ATV-uri, copii, limbi strigate. Niciuna grecească.

Am umblat toată ziua prin nisip. Soarele mi-a coborât ochii în pământ. Valurile mi-au astupat urechile. La un moment dat cred că am ameţit şi am căzut. M-am trezit cu picioarele în apă. Mă lingea ca un câine însetat. Se înserase. Am mai mers puţin şi m-am oprit. Oricum, muntele era la fel de departe.

Noaptea îţi dai seama că marea nu tace niciodată. Aştepţi o clipă de linişte şi ea nu vine. Cel mai cumplit chin. Eram însă obosit şi până la urmă m-a furat somnul. Cu capul pe un ghemotoc de alge uscate, am dormit.

***

„Unde mă duci?”

Vocea lui Costas.

— Unde trebuie, i-am răspuns.

Eram treaz. Costas s-a ridicat de lângă mine şi a intrat în mare.

Thalassa.”

M-am frecat la ochi. Prietenul meu grec nu era nicăieri. Parcă îl înghiţise marea. Auzindu-i în continuare acea vorbă de îmbărbătare, mi-am pipăit buzunarul. Era acolo încă. Nu-l luase apa, totuşi.

Thalassa, cum zici tu Costas.

Am pornit mai departe, pe lângă apă, către munte.

***

Mi s-a părut că aud un lătrat în depărtare.

Era cale lungă de când nu mai păşeam pe drum. Plaja o lăsasem oricum în urmă. Nu foarte în urmă, nu puteam încă, dar ajunsesem la concluzia că e mai bine să-mi continui drumul cu mai multă precauţie. Şoapta neîncetată a apei şi vântul care aducea veşti de prea departe mă nelinişteau.

Mă călăuzeam după Olimp ca navigatorii antici după Steaua Polară. Şi tot ca ei teamă-mi era că nu aveam să ajung vreodată la destinaţie…

Când am auzit lătratul, era pe înserate. A doua zi de când părăsisem staţiunea, neştiind prea bine de ce, dar ştiind foarte bine că alegerea nu-mi aparţinea. Lătratul m-a dus cu gândul înapoi la neamţul în poziţia lotus. Era posibil să fi urcat în Volkswagen-ul lui şi să mi-o fi luat înainte pe alt drum?

Am ridicat privirea către munte (nici acum nu se vedea de nori) şi am pornit în pas alergător.

Pe Costas l-au scos din maşină pe bucăţi. Întâi braţul drept; era deja desprins de trunchi, secţionat cu precizie de o fâşie de tablă desprinsă de pe stâlpul portierei. Apoi, încercând să-l tragă din epavă, cei de la descarcerări au constatat că nu vor putea scoate decât trunchiul şi braţul stâng. De la brâu în jos tânărul grec a rămas în maşina aceea blestemată până spre seară. Pentru a feri oamenii adunaţi pe trotuar de un spectacol hidos, s-a decis ca restul operaţiunii de extragere să fie desfăşurat în curtea din spate a secţiei de poliţie. Acolo a fost dusă epava pe-o platformă, iar în spatele platformei am mers eu, la volanul maşinii mele.

Înainte de-a porni la drum după acea jumătate prizonieră a lui Costas, am zărit ceva cunoscut într-o rigolă. Un inel gros de argint cu spirala grecească. Şi degetul care îl purta.

Nimeni nu i-a remarcat lipsa. Norocul lui Costas.

***

 Dan Cristian Mihailescu

Dan Cristian Mihailescu

Neamţul stătea cu faţa către munte. Ochii larg deschişi nu vedeau nimic. Erau plini de nisip. Dacă n-ar fi fost maşina de care să se sprijine, de mult ar fi căzut pe-o rână.

Lângă el, câinele (un Schnauzer) scheuna fără putere. Nu-mi dădeam seama dacă pentru pierderea stăpânului sau fiindcă el însuşi trăgea să moară.

Mi-am umflat plămânii cu aer – sărat şi stătut – şi m-am aplecat. L-am luat pe neamţ de mâini şi l-am tras după mine. Schnauzer-ul nu ne-a urmat.

Anevoie, transpirat şi gâfâind, aproape sfârşit, am ajuns la un fel de golf. Acolo, marea îşi împingea apele spre uscat. Încerca să revendice, poate, ceea ce-i aparţinuse în vremuri neştiute. În acel ochi de apă i-am dat brânci neamţului.

Privindu-l cum se scufundă, am luat din buzunar degetul lui Costas şi am scos inelul de pe el.

Thalassa, prietene! Avtio!

Am aruncat degetul în apa care-l înghiţise pe neamţ. Cu puţin noroc, valurile acelea cuceritoare aveau să priceapă că încercarea lor e zadarnică şi aveau să bată în retragere. Şi, făcând asta, aveau să-l ia cu ele pe neamţ, dar mai ales pe Costas. Atât cât putusem aduce din el acolo unde simţise mereu că-i era locul.

***

Muntele e mai aproape. Văd acum albul aşezărilor de la poalele lui. Îi disting pantele golaşe, pâlcurile de tufişuri ţepoase. Norii care îi îmbracă piscurile sunt parcă mai străvezii.

Schnauzer vine după mine. Scânceşte uneori, nimic deranjant. Sunt sigur însă că nu va face drumul până la capăt. E mult de mers până în Olimp. Acolo nu ajunge oricine. Costas ar fi înţeles.

 

22 iulie 2014

Paleu

MIRCEA PRICĂJAN

MIRCEA PRICĂJAN

MIRCEA PRICĂJAN (n. 2 septembrie 1980, Oradea) este universitar (filolog) şi redactor al istoricei reviste Familia dar este şi editorul sef al Revistei  de suspans. Principala sa pasiune este fantasticul de construcţie solidă şi indubitabilă. Chiar şi teza de licenţă s-a opri asupra unui maestru al genului – Stephen King.

Mircea Pricăjan a scris romanul În umbra deasă a realităţii (Editura Universităţii Oradea, 2002), pentru care a şi primit un premiu important: Premiul Special pentru debut al Salonului Internaţional de Carte de la Oradea.

În afară de proză, scrie şi publicistică, având la activ o colaborare prodigioasă cu numeroase reviste între care Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.).

Şi asta nu-i tot. A tradus peste 50 de cărţi din limba engleză,  a editat antologiile „Zombii. Cartea morţilor vii”, Editura Millennium Books, 2013, şi „Best of Mystery & Horror #1 – Revista de suspans”, Editura Herg Benet, 2014.

Bineînţeles, cu asemenea activităţi la activ, Mircea Pricăjan este un maestru al suspansului,  un scriitor de observaţie şi un portretist excelent. (Doina Ruști)

 

Site: mirceapricajan.ro

1,798 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *