Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Books, Trends | 0 comments

Minune! Stânga culturală anunță că ateismul a murit sub turnurile gemene!

Minune! Stânga culturală anunță că ateismul a murit sub turnurile gemene!

Terry Eagleton

Terry Eagleton

Ateismul este în pericol de moarte, spune scriitorul și criticul britanic Terry Eagleton, autorul studiului “Culture and the Death of God” (“Cultură și moartea lui Dumnezeu”), recent apărută în Marea Britanie. De-a lungul secolului XX, ateismul și-a făcut numărul, a trecut de la a avea putere, la o și mai mare putere, asta pe măsură ce bisericile își pierdeau congregațiile, iar teologia părea să piardă bătălia, înfrântă de forțele covârșitoare ale științelor naturii.

O singură zi a fost suficientă pentru a întoarce pe dos rezultatul acestui război. Este vorba de 9/11, spune Eagleton, o zi care a schimbat gânduri și percepții și care a aruncat în derizoriu o sută de ani de strădanie raționalistă. Poate că sentimentul religios tradițional și-ar fi continuat lungul declin, în timp ce scepticismul strident al unora ca Richard Dawkins și Christopher Hitchens ar fi dat lovitură după lovitură, dar religia pare să se fi trezit revigorată dintr-un somn lung și își recuperează pozițiile.

Forme sălbatice de cult – creștin , islamic sau altele – i-au luat din nou în brațe pe cei săraci și oprimați. Sentimentul religios a devenit viral, scrie The Guardian. Sau cel puțin așa pare să creadă Eagleton, care spune că ar trebui să-am începem să ne prindem deja că se apropie. Eagleton, un celebru practician al comentariilor intelectuale de anvergură, are în palmares o serie de best-selleruri și câteva mostre memorabile de jurnalism polemic.

Karl Marx

Karl Marx

Pare să-i fi citit pe toți filozofii și teoreticienii pe care noi, ceilalți, îi găsim înspăimântători, și, în plus, are un talent special să le intregreze perfect ideile într-un soi de epigrame bine articulate sau în întorsături de frază pline de înțeles. Proza lui se ține în viață hrănindu-se cu dihotomii, insulte și glume de genul celor la care se râde cu voce tare, deși la final suntem invitați invariabil să servim și ceva ironie, ca în cazul oricărui alt geniu care-și pierde cheful, lăsând adevărul să-i alunece din strânsoare.

În “Cultură și moartea lui Dumnezeu”, scrie The Independent, Eagleton face paradă de toate aceste abilități formidabile pentru a explica modul în care marile speranțe ale multor generații de materialiști s-au prăbușit împreună cu turnurile gemene.

Eagleton a devenit faimos în anii ’70 ca doctorand Oxford auto-declarat revoluționar socialist, sau, dacă vă place mai mult așa, ca socialist revoluționar care și-a luat doctoratul la Oxford. A reușit să devină un simbol de corectitudine teoretică și stângism, pe măsura ascensiunii sale profesionale. După o vreme s-a înregistrat o adevărată epidemie de Eagleton, ideile lui fiind transmise viral chiar dacă era vorba de subiecte aparent indigeste, cum ar fi literatura ca obiect de studiu academic.

În ultimii ani, comentează amuzat editorialistul de la The Independent, tovarășii oricum începuseră să adulmece ceva vânt de apostazie: poate că Eagleton este încă foarte loial stângismului său, dar, dacă-i judecăm comentariile recente împotriva ateilor din Noul Val, pe care îi acuză de interpretare greșită a adevăratului creștinism, ne-am putea imagina că materialismul ar fi putut să-i creeze confuzii.

Culture-and-the-Death-of-God-688x1024Cartea “Cultură și moartea lui Dumnezeu” nu dă prea multe asigurări vechilor Eagletonieni. Cartea face un tur rapid al marilor câmpuri de luptă intelectuale deschise în Europa ultimilor 300 ani, locuri în care, potrivit diverselor versiuni păstrate de istorie, soldați curajoși ai progresului și raționalului au triumfat de nenumărate ori peste o gloată de bigoți reacționari. Dar aceste victorii, spune Eagleton, au fost echivoce și nu va mai dura mult până când, printr-o viclenie a istoriei, sensul lor va fi inversat.

Mai întâi, filosofii iluminismului au fost cei care care s-au angajat să conducă lupta împotriva infamei armate teologice, formată din preoți și îngeri, dar nici unul dintre ei n-ar fi putut imagina o lume fără Dumnezeu, chiar dacă au preferat cu toții să I se închine mascând asta cu motive științifice. Orice prejudiciu i-ar fi putut aduce aceștia religiei a fost rapid reparat de idealiștii germani, cu noțiunea lor pufoasă de spirit, și apoi de urmașii lor, romanticii, care L-au reinventat pe Dumnezeu, în ambivalență ca natură sau cultură.

Ai putea crede că Marx a făcut o treabă mai bună, dar, la o examinare mai atentă, ipoteza comunistă se dovedește a fi fost mai degrabă un fel de surogat pentru Cetatea Cerească. Chiar și bietul Nietzsche, după toată fanfaronada și după marea cutezanță, a ajuns să-L reînvie pe Hristos, de data aceasta sub forma de “Ubermensch”. Moderniștii secolului XX au căzut în aceeași capcană. În zadar au încercat să se conecteze cu arta la locul “în care a fost o dată pe Dumnezeu”.

În cazul în care câteva dintre postmoderniștii ciudați au reușit să se rupă de religie în ultimii ani, au făcut-o cu prețul negării complete a speranței și a sensului, o factură pe care nimeni în afară de ei nu este, de fapt, prea dispus să o plătească. “Cel Atotputernic”, conchide Eagleton, “s-a dovedit a fi extrem de dificil de manipulat. Zvonurile despre moartea Lui au fost mult exagerate. Mai mult, El s-a pus acum “din nou pe ordinea de zi” și aceasta este o “ironie greu de estimat”.

Verva și forța caracteristice lui Eagleton sunt bine expuse în cartea “Cultură și moartea lui Dumnezeu”, deși lucrarea are, spun cronicarii britanici, și anumite vicii evidente. Eagleton pare să se fi transformat într-un fel de Jeremy Clarkson al filozofiei, oferind rapid câteva dintre cele mai de înaltă performanță idei ale sale, dar o face în așa manieră încât aproape că nu poți lua nimic din ce spune în serios. Sigur, spun criticii, autorul nu a fost niciodată un mare erou în lupta împotriva clișeelor, așa că este consecvent cu sine însuși și repetă fără rușine idei, ba chiar și reciclează paragrafe întregi.

În loc să-i considere pe gânditorii la care face referire ca pe niște indivizi care se străduiesc să aducă ceva claritate cu privire la problemele conceptuale care-i frământau, el îi transformă în personaje ale unei povești despre idealismul iluminismului care a născut romantismul, care a născut modernismul, care a născut postmodernismul.

Când începe huiduielile la adresa idealiștilor plini de “dispreț pentru obiceiurile de zi cu zi”, sau cu mintea “plină de un vid nobil” și de “un uriaș fatalism” ai lui Matthew Arnold, sau la idealiștii cu mintea plină de “platitudini liberale nobile” ai lui Salman Rushdie, Eagelton pare mai mai degrabă un copil răzgâiat decât un gânditor subversiv de luat în serios.

Iar când alege să-i laude pe unii, cum ar fi Kant, Burke, Condorcet, Schiller, Marx, Nietzsche sau Freud, pentru cărțile lor “uriașe”, sau când îl ridică pe Alain Badiou la rangul de “probabil filosoful cel mai eminent al timpului nostru” (LOL), autorul pare să vorbească mai degrabă cu o voce de auto-asigurare transcendentală, și mai puțin cu recunoștința că ar fi găsit un răspuns mai adecvat la întrebările legate măreție.

Eragleton

Eagleton a fost uneori acuzat de egoism vanitos, dar probabil că puține ar putea fi mai departe de adevăr. Este, mai degrabă, ca un păpușar care articulează un spectacol foarte bun, dar refuză să se prezinte în fața publicului său în persoană pentru a primi aplauze. Cărțile lui ar fi foarte diferite în cazul în care ar fi pregătit să ne spună ce întrebări îl țin într-adevăr treaz noaptea sau dacă măcar lui i-ar fi ceva mai clar acest subiect pe măsură ce trece timpul.

Probabil că a realizat că  publicarea studiului “Cultura și moartea lui Dumnezeu” marchează împlinirea a 50 de ani de la debutul său ca intelectual în spațiul public. Terence Eagleton a fost un membru de frunte al unui grup de radicali romano-catolici, care a lansat revista Slant, în primăvara anului 1964. A fost o publicație foarte energică, dar cu viața destul de scurtă. Într-o serie de articole vibrante, Eagleton a încercat să demontreze că niciun creștin nu ar putea fi veritabil în credință atâta vreme cât nu este angajat în socialismul revoluționar. Și invers, că materialismul marxist a fost epuizat, și că numai creștinismul l-ar putea salva.

“Creștinismul”, explica el în aceste articole, este “o credință extremistă, extremă și fără compromisuri în toleranța și dragostea ei”. Creștinii trebuie să fie angajați social pentru a “trăi ca potențiali martiri”, luptându-se cu “capitalismul filistin” de dragul unei “culturi adevărate” – pentru o “întreagă societate”, în care “Trupul Mistic se poate realiza la supermarket” și “Hristos poate trăi, de fapt, mai degrabă în ​​cuvinte”.

Analiza lui Eagleton ar putea să pară puțin nervoasă, dar acesta a fost prezentată pe atunci cu o onestitate sinceră, care s-a pierdut rapid într-o rafală de neseriozitate evazivă. Poate că Eagleton ar trebui să încerce să reintre în contact cu sinele său sincer și vulnerabil, acum în vârstă de 50 de ani. Vă rugăm, ar putea adevăratul Terry Eagleton să se ridice în picioare ?

1,682 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *