Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Books, Film | 0 comments

Mărturie din gulagul stalinist: 20 de ani în Siberia

Mărturie din gulagul stalinist: 20 de ani în Siberia

Aniţa Nandriş Culda, personaj în Memorialul durerii

Aniţa Nandriş Culda, personaj în Memorialul durerii

O iubire patologică în decorul îmbolnăvit și contagios al Estoniei anilor ’45 se dezvoltă putred, alimentându-și propriile proceduri obscure din generoasa mlaștină morală a unui sistem. Am văzut zilele trecute, complet întâmplător, filmul Renașterea, o producție semi-comercială fino-estoniană din 2012, care spune, într-o manieră contemporană, urmărind mai degrabă tema condiției umane decât pe cea politică, povestea unei familii nevoite să se adapteze, pe alocuri acceptând compromisuri cutremurătoare, în anii stalinizării Estoniei.

Văzusem cândva, pe Arte, un film despre convertirea “stan”-urilor nomade, cu activiștii de partid care alergau prin pustie pentru a propovădui sovietizarea pe lângă corturile abia montate de niște indivizi care-i priveau prin ochii oblici aproape cu stupoare, măcar și numai pentru că nu vorbeau aproape deloc rusă.

Încercând să găsesc online titlul acestui din urmă film, m-am pierdut într-o zi de iunie din 1941, într-o Bucovină înfrântă, răscolită de valuri de deportări, umilită de foamete și brăzdată de trenuri încărcate cu muncitorii români trimiși spre nicăieri, sute de mii de victime ale unui regim care-și etala, cinic și mincinos, victoria. Oamenii, zicea regimul de atunci, fug de sub jugul boieresc din România, pentru a-și găsi demnitatea în raiul sovietic.

Ocupația schimba conștiințe, reclădind totul după propriu-i chip, în teroare. Lumea era așa de plină de frică pe atunci, că se temea până și de umbra ei. Se născuse o lume a delațiunilor, în care trebuia să te ferești de vecini și de prieteni, o lume în care „nu mai puteai să deschizi gura să spui un cuvânt, să spui că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă voia cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, că n-are ce mânca, n-are cu ce să se îmbrace, că a vorbit de mizeria în care se afla. Iar acela era contra statului”.

În 1941, cei care erau contra statului se trezeau în Kazahstan sau în Siberia, poate undeva dincolo de Cercul Polar, în timp ce în urma lor veneau hoții, care le jefuiau casele de toată agoniseala, ștergând amintirea lor de pe Pământ.

 39400_71919Volumul “Amintiri de viață. 20 de ani în Siberia“, editat de Humanitas, este o mărturie cutremurătoare din Gulagul lui Stalin, scrisă de o bucovineancă abia știutoare de carte, care a răbdat 20 de ani de surghiun dincolo de Cercul Polar, în străfundurile Siberiei. Deportată cu tot cu cei trei copii, Anița, o femeie născută într-un sat de pe lângă Cernăuți, și-a învins cu demnitate destinul și a trăit cât să-și revadă, după două decenii de martiriu, casa părintească și mormintele strămoșilor.

A avut curajul și îndârjirea să-și caute dreptatea prin tribunalele din Moscova lui Hrușciov, unde a aflat că a fost deportată „din greșeală“, dar și-a găsit liniștea abia după ce a scris această teribilă mărturie cu privire la crimele comunismului. Anița avea doar trei clase, dar și un har ales al povestirii, astfel încât scriitura ei, de o simplitate aproape poetică și cu profunzimi dramatice, ar putea figura în orice antologie literară. În anul 1982, la Cernăuți, Anița i-a încredinţat manuscrisul scriitorului basarabean Gheorghe Nandriș, rugîndu-l să-l treacă granița, în România, şi să promită că-l va face cunoscut oamenilor, cum va putea. Apoi Anița a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii și cu sentimentul datoriei împlinite.

În ziua aceea zi de vară din 1941, la ușa Aniței Nandriș, o femeie de la țară de prin părțile Cernăuților, au apărut călăii, corbi negri vestitori de moarte, care au despărțit-o de bărbat, au luat-o pe sus, cu tot cu cei trei copii, și au înghesuit-o în vagonetul murdar în care ticseau sute de românii trimiși spre sovhozurile și cooperativele din Siberia. Era trimisă cu adevărat spre nicăieri, într-o tundră de dincolo de Cercul Polar.

Dintr-o familie cu șase băieți și o singură fata, sorții au decis ca fata, Anița, să fie jertfită suferinței. Prin câte poate trece o ființă omenească fără să-și dea seama… avea să spună Anița cândva, după 20 de ani de surghiun în chinuri și umilințe inumane, după ce îndurase foamea, acea foamete care aduce slăbiciunea morții, după ce torsese fire din blană de câine pentru a țese încălțări pentru copiii pe care-i avea în grijă și după zeci de ani de muncă istovitoare și umilă în folosul unui regim al cărui unic scop era să o ucidă.

anita-nandris-cudla-4Și-a ocrotit cu o disperare încrâncenată copiii, chiar dacă a renunţat la propria hrană în favoarea lor, chiar dacă a străbătut zeci de kilometri prin tundră, cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-i scape de scorbut sau a muncit noaptea, la minus 40 de grade.  A intrat de două ori în comă şi de două ori a revenit la viaţă, deși singurul tratament pe care l-a încercat a fost iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu.

Când nu a mai putut munci, a fost condamnată la închisoare, iar spre locul de osândă a dus-o un eschimos, a cărui limbă nu o pricepea. A fost transportată cu sania, printre gheţuri, o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi. Oare nu am înţeles nimic din Noul Testament, din Cuvântul Domnului Nostru Iisus Hristos?!, Este, poate, singura întrebare a Aniței după 20 de ani de martiriu.

Mare trebuie să fi fost izvorul iubirii acestei femei, dacă nu a secat în anii ăștia de permanentă agresiune. În anul 1959, după multe alergături pe la dregătorii, Aniţa şi copiii ei şi-au dovedit nevinovăţia şi au fost reabilitaţi, ceea ce însemna că aveau dreptul să se întoarcă în satul lor şi să intre în casa lor.

Dar casa era de aproape 20 de ani ocupată de oameni care au uitat demult că stau în casă străină. Se reîntorceau în satul copilăriei lor, a viselor lor din Siberia, dar pentru sătenii de vârstă mijlocie erau nişte străini, veniţi din “lumea cealaltă”, care nu aveau nimic de oferit, dimpotrivă, cereau nişte drepturi care deranjau.

De aceea, când a sosit ziua plecării definitive din Siberia, adică ziua în care se împlinea cea mai mare dorinţă a lor, paradoxal, sufletul nu li s-a umplut de bucurie…

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *