Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 22, 2017 in Story | 0 comments

Marina Sturdza: “Libertatea este mai importantă decât orice titlu nobiliar”

Marina Sturdza: “Libertatea este mai importantă decât orice titlu nobiliar”

“Ai mei se întreabă mereu cum ar fi fost viața noastră dacă nu veneau comuniștii și dacă nu am fi fost dezrădăcinați complet. Eu nu mă întreb. Sunt mulțumită de tot ce a fost până acum, de oamenii pe care i-am cunoscut, de toate cele care mi-au antrenat, de-a lungul timpului, tenacitatea și voința. Nu m-am lăsat și nici nu am fost vreodată cu adevărat înfrântă. Eșecurile mi s-au părut întotdeauna chestiuni de moment. N-a ieșit ceva, nu-i nimic, îl facem mai bine data viitoare…”, spune Marina Sturdza, prințesa îngerilor, așa cum a descris-o presa, evocându-i eleganța și blândețea, dar și prestigioasa ei activitate în zona caritabilă.

În ultimii ani, Marina Sturdza a susținut zeci de instituții de caritate, probabil este ceva mai mai apropiată de « Hospice, Casa Speranței », cu care lucrează în Marea Britanie, Republica Moldova, Serbia, Scoția și România, dar are o colaborare permanentă și cu Fundația « Hope and Homes for Children », este gazda unui faimos bal care se ține la Chișinău, organizat de Fundația « Angelus », colaborează cu Leslie Hawke pentru Fundația « OvidiuRo » sau cu The Mara Society din New York, dar face parte și din conducerea mai multor fundații și asociații mai mici, cărora le asigură, astfel, eficiența în zona colectei de fonduri.

“Noi suntem, până la urmă, cei care au fost șterși din cărțile de istorie. Eu, însă, am fost atât de bine primită de generațiile tinere, cu atâta delicatețe și cu atâta generozitate, încât cred că există speranță. Nu sunt genul care să facă precizări cu privire la titlurile nobiliare, am vorbit rar despre acest lucru de-a lungul timpului. În primii ani de viață nici măcar nu l-am menționat vreodată. Cine știe, știe, iar cine nu, poate că nici nu trebuie să știe », spune prințesa Sturdza. Îmi amintesc, după ‘90, că nu exista niciun hotel suficient de elegant la București în care să putem organiza primul summit de anvergură al mediului internațional de afaceri, așa că am sprijinit finalizarea lucrărilor pentru renovarea Hotelului Hilton, spune ea, evocând câteva povești dintr-o viață cu schimbări permanente, o viață împărțită între drumuri, în care a îmbinat managementul cu televiziunea, artele plastice cu moda și jurnalismul cu relațiile internaționale.

A lucrat pentru UNICEF, pentru Guvernul Canadei, a urmat o carieră în zona diplomației și a colaborat cu marii creatori de modă ai lumii, de la Oscar de la Renta și Karl Lagerfeld, la Giorgio Armani sau Ralph Lauren. “Am avut o viața în care am fost mai mereu pe drumuri și trebuie să admit că uneori mă plictisesc dacă rămân în același loc», spune principesa Marina Sturdza, care acum își împarte viața între București, Londra și New York, cu la fel de mult entuziasm și tot cu atâta energie, chiar dacă ultimii ani i-au adus încercâri, câteva diagnostice crunte, peste care a trecut, așa cum a învățat într-o viață zbuciumată, cu un zâmbet discret și multă liniște.

Este descendentă a câtorva dintre marile familii istorice, printre care cosmopolita familie Șuțu, care a dat Principatelor Române trei domnitori, a familiei Sturdza și a familiei Bragadiru, care era, între războaie, cea mai bogătă familie a României, după cea a prinţului Cantacuzino Nababul. Un simplu accident al vieții, spune Marina Sturdza, adăugând că titlurile nobiliare se pot dovedi complet inutile uneori, mai importante decât toate acestea fiind, de fapt, libertatea.

Marina Sturdza
Marina Sturdza
Rep: Mai toate poveștile descendenților marilor familii românești, cei care s-au întors după ‘90 în România, încep cu amintiri legate de o fugă, fuga din fața unui regim opresiv, care dorea să anihileze vechile simboluri. Momentele în care fiecare a reușit să părăsească o țară în care nu mai aveau mai nimic sunt diferite, unii au făcut-o prin anii ‘70, alții puțin mai devreme. Din punctul acesta de vedere, povestea familiei dvs este puțin diferită, pentru că ați ales alt drum aproape imediat după război, în 1948. Cel mai probabil nu aveți amintiri legate de România natală…

Marina Sturdza: Da, am căpătat statutul de exilat destul de devreme, încă de la vârsta de trei ani, moment în care am fost obligată să părăsesc țara, desigur, urmând destinul familiei mele, care purta nume nu tocmai pe gustul autorităților de atunci. Mama mea, Ioana, născută Șuțu, s-a căsătorit cu Ion Sturdza, un mariaj mai degrabă formal, care a durat doar doi-trei ani, după care s-a recăsătorit cu Dumitru Bragadiru. Niciunul dintre cele trei nume nu era tocmai o bună carte de vizită pe vremea aceea, de altfel toată lumea a trecut prin închisoare, și tatăl meu, și tatăl meu vitreg.

Când tatăl meu vitreg a fost eliberat, ne-am grăbit să părăsim țara, mai ales că vremurile deveneau deosebit de vitrege pentru noi în anii aceia. Era în 1948. În încercarea de a ne salva familia, am fost sprijiniți de Legația Elveției la București, al cărei personal le-a fost întotdeauna foarte apropiat părinților mei și prin intermediul cărora speram să putem merge până la graniță. Părinții mei au considerat, însă, că este prea riscant să plecăm cu toții, așa că pe mine m-au lăsat acasă, în grija bunicii. O experiență care avea să-mi marcheze primii ani de viața, deși bunica mea, Nadej Șuțu, mama mamei mele, era o femeie extraordinară, fostă infirmieră în timpul războiului, care a fost decorată în Serbia, apoi a făcut tot frontul rusesc și a fost recompensată cu titluri și medalii de onoare pentru abnegație și dăruire.

Planul a funcționat, la graniță, ai mei au primit, de la undergroundul evreiesc, pașapoarte noi, potrivit cărora au devenit David și Annie Blumenthal, și sub aceste identități au mers mai departe. Potrivit planului de acasă, urma să ne reunim cu toții la Zurich. Eu aveam doar trei ani, era mai greu să mi se explice lucrurile, era mai greu să fiu ținută sub control, așa că cei care m-au însoțit la Zurich, respectiv consilierul comercial al Legației Elvețiene, au preferat să mă sedeze și m-a scos din România ca și cum aș fi fost unul dintre copii lui. Din păcate, însă, părinții mei dispăruseră și nu s-a știut de ei vreme de mai multe luni, răstimp în care ei au stat ascunși undeva, pe granița poloneză.

Am petrecut acest timp în familia celor care mă aduseseră în Elveția, însă, în cele din urmă, au considerat și ei că ar fi un calvar inutil pentru mine să mai rămân, mai ales că deznodământul nu era foarte cert, așa că au decis să mă aducă înapoi în țară, pentru a fi lăsată în grija bunicii mele.

M-au drogat încă o dată pentru călătoria spre București, experiment pe care aveam să-l mai trec și pentru a treia oară, în momentul în care părinții mei au reușit să ajungă în Zurich.

Țin minte că, la această ultimă plecare, bunica m-a dus la frontieră, unde avea o casă soția directorului Legației Elvețiene. Mi-o amintesc pe bunica plângând pe un peron de gară… plângea, plângea, plângea… nu prea înțelegeam atunci de ce plânge, dar mai târziu aveam să-mi dau seama că își asumase riscul uriaș de a mă urca într-un tren fără să știe cu precizie dacă cel care avea să mă preia era sau nu acolo. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile, nu puteai suna pentru verificări.

ASTA A FOST, PENTRU MULTĂ VREME, ULTIMA MEA AMINTIRE LEGATĂ DE BUNICA. O FEMEIE CARE PLÂNGEA PE PERONUL UNEI GĂRI. AVEAM SĂ O REVĂD ABIA CU 12-13 ANI MAI TÂRZIU, ÎN 1961, CÂND A PRIMIT ȘI EA PERMISIUNEA DE A PĂRĂSI ROMÂNIA.

În tot acest timp am încercat să o scoatem din țară, dar ne-a fost imposibil. Revenind la acea amintire din copilărie, din fericire cel care urma să mă preia era acolo, m-a recuperat… mai țin minte doar că mă tot întreba dacă mi-e foame, mă îndemna să stau comod, probabil că în cele din urmă am adormit. Nu simțeam teamă și nici agitație, în parte pentru că fusesem sedată, în parte pentru că, până atunci, în viața mea fusese oricum o perpetuă agitație, locuisem pe la prieteni și rude, făcusem deja drumuri în străinătate, deja mă obișnuisem cu asta. Deznodământul a fost ca în filme. Părinții mei au primit un telefon prin care li s-a spus că aveau un pachet la gară, iar acolo m-au găsit pe mine, așezată pe un geamantan. Sunt sigură că mai era cineva în spatele stâlpului, veghind să ajung cu bine. Eram doar eu, obosită și cuminte, așezată și așteptând.

Marina Sturdza
Marina Sturdza
Rep: Îmi amintesc acum, dintr-o minunată conversație cu principele Grigore Ghyka, o poveste teribilă despre saga propriei sale familii, adăpostită prin căsuțe minuscule din diverse orașe americane, dar și poveștile altor nobili plecați din România, cum ar fi domnița Ileana, care a trăit extrem de modest, într-o rulotă mai mare, dar care păstra pe televizor, foarte frumos și cu grijă așezate, felicitări de la Regina Angliei, de la Regele Spaniei, căruia, de altfel, îi și vorbea extrem de familiar. Cât de ușor pot fi asimilate asemenea discrepanțe?

Marina Sturdza: Domnița Ileana a fost nașa mea. Probabil că mai toți au asemenea povești. Noi nu facem excepție. Autoritățile elvețiene nu ne-au dat permis de lucru, așa că am stat doi ani acolo, încercând tot felul de improvizații pentru a supraviețui. Maică-mea a fost în situația de a munci pentru diverse familii, a spălat vase, a făcut curat, a cusut, a acceptat orice mică ocazie i s-ar fi ivit să câștige banii care ne erau atât de necesari. Cam asta făceau, oricum, toți refugiații pe vremea aceea. Tatăl meu vitreg nu era tocmai un adaptat, el nu a reușit să facă prea multe. Oricum, el era de o desăvârșită eleganță personală și de extraordinară curtoazie… nu era deloc genul care să se zbată. Rangul și istoria familiei noastre nu au avut prea mare importanță la momentul acela, oricum, autoritățile elvețiene doreau, poate, să se lămurească la rândul lor, cu privire la circumstanțele care ne-au adus în respectiva situație și păstrau oricum rezerve față de refugiații care aveau contexte politice.

Am rămas la Zurich doar doi ani, după care familia mea s-a mutat în Franța și situația părea să se amelioreze, prin intervenția celor de la Crucea Roșie, care îi recunoșteau meritele bunicii mele. Ei ne-au încurajat și ne-au îndrumat spre orașul italian Genoa, unde ne-am oprit o vreme pentru a aștepta vești. Intr-adevăr, Canada avea o politică a emigrației foarte deschisă, te primeau, desigur, cu condiția să accepți să trăiești un an fără prea mult confort, cel mai adesea cu munci nu tocmai ușoare.

Noi, de pildă, am nimerit la o fermă de porci în Alberta. Am amintiri vagi de atunci, totuși există amintirile acestea, am luat un vapor de la Genoa. Era plin de refugiați care mergeau spre Canada, majoritatea oameni care fugeau din Europa devastată de război.

Poate că trebuie să amintim că în Canada se refugiaseră, în perioada de după război, multe familii nobiliare europene, era acolo sora regelui din Bulgaria, de pildă, familia Șuțu era la Calgary, era nobilime din Austria, din Germania, cu toții s-au adăpostit acolo. Am ajuns, în cele din urmă, la Halifax, unde am, de asemenea, amintiri abia ghicite legate de faptul că părinții mei, care vorberau mai multe limbi străine, s-au oferit să fie translatori pentru ceilalți refugiați, veniți din cam toate țările. Am ajuns la această fermă de porci din Alberta, o regiune din vestul Canadei, un loc pustiu. Primul vecin era undeva, la cale de câțiva kilometri. Din fericire aveam rudele în Calgary, iar ei ne-au dat primele sfaturi.

Tatăl meu vitreg nu făcuse prea multă muncă fizică vreodată în viața lui și, chiar dacă studiase la Zurich, nu a fost nevoit să muncească niciodată, având în vedere familia lui extraordinar de bogată. De data aceasta, însă, tata a fost nevoit să-și asume o misiune destul de dificilă pentru el, să se ocupe de porci. Pe mine m-au dat la o școală din apropiere, umblam câțiva kilometri în fiecare zi ca să ajung la ore.

EU ERA COPILUL STRĂIN ȘI, MAI GRAV, COPILUL MARGINALIZAT, ÎN PRINCIPAL PENTRU CĂ ERAM EDUCATĂ DESTUL DE SEVER, AI MEI MĂ ÎMBRĂCAU FOARTE DECENT, ÎN PLUS, ÎN TIMP CE COLEGII MEI VENEAU LA ȘCOALĂ AVÂND LA PACHET SANDWICH-URI CU UNT DE ARAHIDE, EU AVEAM, ÎNTR-O TRAISTĂ ATÂRNATĂ DE GÂT, OUĂ FIERTE TARI ȘI SALAM.

Erau, deci, ceva diferențe, care făceau dificilă apropierea. Părinții mei lucrau de dimineață până noaptea târziu, casa era deteriorată și insalubră… De fapt, condițiile erau atât de rele, încât, după vreo opt luni ai mei au scris un protest, au venit atunci autoritățile sanitare în inspecție, care au admis că, într-adevăr, locul era inadcvat traiului și că nu aceasta fusese ideea lor inițială. Am plecat mai departe, spre Toronto, în 1952, cu puținii bani pe care îi aveam. Inutil să spun că părinții mei, la fel ca mulți alții ca ei la vremea aceea, au părăsit România fără un ban în buzunar, nu au putut recupera nimic din averile pe care le avuseseră înainte de venirea comuniștilor. Au plecat cu hainele de pe ei. De altfel, lucrurile nu prea s-au schimbat nici până în ziua de azi.

Marina Sturdza
Marina Sturdza
Rep: Dacă pentru dvs. nu era atât de dureroasă schimbarea, de vreme ce nu ați avut timp să cunoașteți modelul românesc, probabil că părinții dvs. au făcut eforturi ca familia să nu-și piardă identitatea, în ciuda greutăților și a noilor realități, într-o țară fără tradiție aristocratică și fără titluri nobiliare. Cum au reușit să păstreze, în toți acești ani, definițiile profunde, cele de acasă?

Marina Sturdza: Părinții mei au făcut tot ceea ce a fost necesar ca să supraviețuim în primul rând. Când lucrurile s-au ameliorat oleacă, mama mea a lucrat ca traducătoare și secretară, tatăl meu a vândut cauciucuri și reviste din ușă în ușă. Pentru mine aceasta pur și simplu viața, nu percepeam lucrurile ca pe o tragedie, aveam alte tipuri de frici. Am trăit ani de zile cu spaima să nu fiu abandonată încă o dată. Se mai întâmplase asta, noi ne zbăteam în continuare pentru viață, nimic nu îmi garanta că nu se va repeta. De altfel, frica asta m-a marcat pentru o bună bucată de viață. Părinții mei au făcut din educația mea o prioritate și, chiar dacă poate nu aveam ce mânca, au strâns bani ca să mă țină într-o școală privată.

Pentru ei educația mea era un punct crucial și poate că era și un fel de a-și răzbuna trecuturile triste. Țin minte că ne-am mutat, dintr-o casă în care aveam o singură odaie, într-o pivniță, unde aveam ceva mai mult spațiu, iar maică-mea a atârnat perdele, ca să demarcheze odăi. Aveam WC-ul la primul etaj, dar baia era la cel de-al șaptelea etaj, așa că puteai să faci o baie cel mult o dată pe săptămână. Trecuseră, deja, ceva ani de exil, căpătaserăm experiență, iar situația noastră s-a îmbunătățit în cele din urmă. Mama a găsit un loc de muncă bun, într-o agenție de publicitate, iar tatăl a reușit și el, devenind consilierul comercial al Ambasadei Belgiei.

Ne-am mutat, cu această ocazie, într-o zonă ceva mai bună, închiriasem un întreg etaj dintr-o casă, vremurile negre păreau să fie trecute.

PRIN 1961 AM AFLAT VESTEA CĂ BUNICA MEA PRIMISESE ȘI EA PERMISIUNEA SĂ PLECE DIN ROMÂNIA, CU ORDIN DE A PĂRĂSI ȚARA ÎN 24 DE ORE. EA STUDIASE MUZICA LA GENEVA, AVEA PRIETENI ACOLO, AȘA CĂ ACEASTA A FOST PRIMA EI DESTINAȚIE. TATĂL MEU NU A PUTUT IEȘI PÂNĂ ÎN 1965 DIN ȚARĂ ȘI ORICUM A FOST NECESAR SĂ PLĂTIM CA SĂ ÎL SCOATEM.

În ciuda divorțului, părinții mei au rămas în relații foarte apropiate, au fost foarte prieteni de-a lungul întregii vieți. Cred că această căsătorie a fost, pentru amândoi, mai degrabă o modalitate de a ieși din casa părinților și poate tocmai de aceea nu au păstrat tensiuni la separare. Nu e de mirare, deci, că tatăl meu a primit sprijinul mamei când a părăsit România, apoi a cerut azil în Belgia și s-a stabilit acolo. Eu îmi terminasem studiile, aveam 15 ani, și părinții mei au decis să mă trimită în Europa, să cunosc familiile apropiate alor mei, astfel încât să-mi definitivez educația. Țineau enorm la asta, voiau să-mi dau seama de unde vin, să-mi înțeleg rădăcinile.

Pentru mine, povestea asta cu familiile nobiliare europene fusese ca un fel de basm până atunci, era o fantezie, nu avea niciun corespondent în realitate. Eram prea mică atunci când am plecat din țară, iar viața mea până în adolescență a fost departe de aceste lucruri. În plus, fiind străină în Canada, eram oricum destul de singuratică în școli și în niciun caz nu aș fi împărtășit asemenea istorii colegilor mei, de teamă să nu mă trezesc încă și mai respinsă. La vârsta aceea, copiii doresc să semene cu ceilalți, să fie la fel.

Povestea familiilor mari europene aveam să o aflu abia cu ocazia acestei călătorii, ai mei m-au trimis în drapta și în stânga, îmi era destul de greu, pentru că mai toți îmi erau necunoscuți. Am fost, cu ocazia acestui periplu, la familia Pucci, în Italia, inclusiv la verii mei Sturdza din Elveția și, mai apoi, la Geneva, unde mi-au răvăzut, într-o cafenea, bunica. Nu îmi era străină, am recunoscut-o imediat. Ceva mai târziu, bunica a venit și ea în Canada, pentru a locui cu mama. Ele își tot povestiseră lucruri și credeau că va fi ușor să reînoade relația de unde o lăsaseră, cu ani în urmă. Nu a fost tocmai așa. Nu s-au înțeles deloc. Mama era foarte autoritară, bunica era foarte independentă.

ÎN PLUS, CRED CĂ TIMPUL RĂMĂSESE OPRIT PENTRU BUNICA. VENISE ÎN CANADA CU BROCARTURI, DANTELE ȘI ALTE MATERIALE SCUMPE, CRED CĂ ȘI-A ÎNCHIPUIT CĂ ÎȘI VA PUTEA RELUA VIAȚA DE ACOLO DE UNDE O LĂSASE. PROBABIL ÎȘI IMAGINA CĂ ÎȘI VA FACE ROCHII DE SEARĂ, CĂ VA PURTA BIJUTERII… NICI VORBĂ. AICI VIAȚA ERA ALTFEL.

Și nici cu mama nu s-a putut înțelege așa cum spera. După șase luni, bunica s-a mutat în altă odaie, a devenit profesoară de franceză, și-a construit viața independent, a călătorit în fiecare an, în Mexic, în America Latină, iar mai apoi, după ce și-a luat cetățenia canadiană, a revenit în România cred că în fiecare an. În primii ani chiar reușea să adune tot felul de lucruri care aparținuseră familiei noastre cândva, chiar eu am acum, la New York, întregul set de veselă cu blazon, dintr-un porțelan exemplar, pe care familia Șuțu o comanda, cândva, la Viena. Nu știu cum a făcut să le scoată din țară…

Marina Sturdza. Foto: Raul Ștef
Marina Sturdza. Foto: Raul Ștef
Rep: V-ați revăzut tatăl natural?

Marina Sturdza: Da, într-una dintre cele mai aglomerate perioade ale vieții mele. Și-a dorit să vină în Canada și să mă cunoască, eveniment care a produs multă agitație în familie. Toți îmi dădeau sfaturi, cum trebuie să fiu și cum trebuie să mă port, având în vedere că omul ăsta a trăit o viață întreagă cu speranța să mă revadă. În cele din urmă am decis să-l văd singură, după regulile mele, și ne-am întâlnit în salonul oficial al aeroportului din Monreal.

ÎNTÂLNIREA A FOST UNA PLĂCUTĂ, EL ERA UIMIT DE TOATE, POATE CHIAR PREA UIMIT. ÎNCEPUSE SĂ MI SE PARĂ CĂ NU FĂCEA DISTINCȚIA ÎNTRE LUCRURI CARE ERAU CU ADEVĂRAT FRUMOASE ȘI LUCRURI LA CARE PUR ȘI SIMPLU NU AVUSESE ACCES PÂNĂ ATUNCI. ERA EPATAT DE TOT CE ERA ÎN JURUL LUI.

A stat apoi la mine, la Toronto, câteva săptămâni, perioadă după care a revenit în Belgia, unde, în cele din urmă, a reușit să-și aducă și familia. El s-a recăsătorit, după divorțul de mama, cu o rusoaică foarte frumoasă și de familie foarte bună, Alina Krupensky, cu care a avut doi băieţi, Aldea – care are patru fete şi care a murit în Canada acum cinci ani-, şi Andrei. Mă înțelegeam bine cu Aldea, care era un artist extraordinar de talentat și un inginer competent. Andrei este mult mai tânăr ca mine și mai complicat ca privire generală asupra vieții. Nu în ultimul rând, el este și destul de obsedat de România și, în special, de serviciile române de securitate. Și tata era așa, într-o oarecare măsură. Nu zic, poate că au fost și motive cândva pentru această vigilență, dar ei deveniseră chiar anxioși. Andrei, de pildă, nu voia să revină în țară. A revenit doar foarte recent pentru a revendica moștenirea tatălui meu.

Marina Sturdza
Marina Sturdza
Rep: Pentru dumneavoastră, visul canadian s-a dovedit a fi unul grandios. Pare că ați avut toate drumurile deschise către o viață strălucitoare, cu responsabilități uriașe – dacă este să ne gândim la proiectele derulate în parteneriat cu diverse guverne, printre altele, dar și cu expunere pe măsură, alături de stelele modei monidale, ca Oscar de la Renta și Armani, sau implicată în proiecte de anvergură mondială, ca reprezentant al Națiunilor Unite, de pildă…

Marina Sturdza: Am devenit, pentru început, jurnalist. Când am revenit din Europa, am fost acceptată într-un post la Muzeul Național, slujbă care mi-a cam schimbat ideile, cel puțin pe cele de a deveni diplomat, care mă însuflețiseră până atunci. M-am apropiat, cu această ocazie, de arte. Am studiat la liceul de artă, niște ani la capătul cărora m-am consacrat în critică specializată în artă și design, iar mai apoi, am încercat și abordări generaliste, inclusiv în zona de fashion. Am lucrat pentru început la o revistă foarte frumoasă, Canadian Homes, iar de acolo am fost transferată la o revistă națională, The Canadian, acesta fiind locul în care mi-am cunoscut soțul, care era redactorul șef al acestei publicații. Doi ani mai târziu, prin 1971, el a devenit redactor șef al unuia dintre cele mai importante ziare canadiene, ocazie cu care a fost mutat la Montreal, iar eu l-am însoțit și mi-am găsit un post de asistent director de Relații Publice la J. Walter Thompson.

După câteva luni, șeful meu a fost concediat, iar eu am rămas să conduc departamentul. Mai avem printre clienți, în aceeași perioadă, Hotelul Ritz de la Montreal, care era minunat. Deși Hotelul îi aparținea unui grup mai mare, gestiunea era locală, așa că l-am putut reface cu totul, inclusiv meniurile, după care a urmat seria marilor oaspeți, de la Beatles la Rolling Stones, cam toți șefii de stat au trecut pe acolo, a fost o perioadă, cam șapte ani, minunată, o perioadă de înflorire pentru mine. Colaboram, în același timp, și cu una dintre principalele companii naționale canadiene, una foarte-foarte șlefuită pe atunci, noi eram singurii care aduceam marile prezentări de modă europene în Canada și aveam o clientelă foarte răsărită. Tot noi am fost și primii care au făcut reportaje televizate de la podiumurile de prezentare.

Cu această experiență, mai ales că unii dintre marii creatori europeni îmi deveniseră prieteni, am acceptat și funcția de redactor șef al unei reviste, City Women, care, din păcate, nu a fost foarte corect targetată și poate de aceea nu a avut evoluția așteptată. Eu, însă, mi-am înființat propria societate, prin care am colaborat cu multe alte reviste, la un moment dat erau și 30 în total, din toată lumea. Mi-am asumat și un rol de comunicator pentru Guvernul Quebec-ului, pentru niște inițiative de real-estate și pentru consilierea unor societăți de talie mondială care doreau să deschidă afaceri în Canada.

MI S-A CERUT, DE ASEMENEA, SĂ PRIMESC – CU O FRUMOASĂ PREZENTARE DE MODĂ -, DOAMNELE CARE AU ÎNSOȚIT DELEGAȚIA FONDULUI MONETAR INTERNAȚIONAL LA TORONTO, DE ASEMENEA, PE SOȚIA PRINȚULUI ANDREW, ÎN MOMENTUL ÎN CARE ACEȘTIA AU VIZITAT CANADA. ȘI NU, ORIGINEA MEA NU A FOST IMPORTANTĂ ÎN NICIUNUL DINTRE ACESTE MOMENTE. TOTUL A FOST CLĂDIT PE MUNCA MEA ȘI PE EXPERIENȚA MEA PERSONALĂ.

Ajunsesem la un fel de poziție în care reprezentam Europa pentru America și America pentru Europa. Concomitent, păstram un cont personal, mașinile de cusut Singer, una dintre cele mai cunoscute mărci americane, pentru care organizam, la inițiativa Direcției Canadiene, concursuri naționale de amploare. De altfel, prin ei, am participat, din partea Canadei, la Bicentenarul Australian, unde l-am reîntâlnit pe Oscar de la Renta, care îmi era deja prieten și care, în plus, era foarte apropiat cu una dintre mătușile mele din New York, Mica Ertegun – născută Ioana Banu și căsătorită, inițial, Greceanu. Oscar a admirat ceea ce reușisem să fac în Australia și a remarcat că eram foarte competenți și foarte cunoscuți. Când m-am întors în Canada, mi-a propus să mă alătur echipei lui. Pentru mine era un moment destul de propice, în primul rând pentru că tocmai încheiasem divorțul și apoi, pentru că aveam nevoie de o creștere profesională.

Am negociat cam un an de zile acest transfer, iar la sfârșitul anului 1988 m-am mutat la New York și am început noua misiune. Făcusem cam tot ce se putea în Canada, aveam nevoie de provocări, așa că am considerat că acest pas este unul firesc. Am plecat singură, dar aveam mulți prieteni și rude la New York, așa că am reușit să mă integrez destul de repede. Situația companiei lui Oscar de la Renta era mult mai complicată decât îmi spusese, în primul rând pentru că avea un partener, care deținea 49 la sută din acțiuni. Era destul de mare încurcătura, pentru că Oscar nu avusese până atunci pe nimeni care să-l ajute pe partea de gestiune a licențelor, iar ei semnaseră cu miile în toată lumea, contracte destul de dezordonate, ne trezeam cu toate tipurile de marfă complet inadecvată pusă pe piață sub marca Oscar de la Renta. Misiunea mea era să reorganizez toate aceste licențe. Și erau în toată lumea, în Taiwan, în Columbia…  unii dintre ei, cu bani foarte mulți, care nu fuseseră chestionați vreodată.

Mi-a fost foarte greu, mai ales că munca era și ea destul de monotonă, repetitivă și se desfășura și într-un mediu foarte răutăcios. Cam așa este New York-ul, se sfâșie unii pe alții. Până atunci fusesem destul de ferită de toate acestea. Ca jurnalist independent aveam mereu de ales ce vreau să scriu, eram puțin răsfățată poate, nu văzusem niciodată reversul medaliei și nici nu cred că eram prea pregătită pentru asta. Mulți dintre cei cărora le-am retras licențele au startat litigii, iar eu sunt o persoană extrem de responsabilă. Am simțit că mă scufund în toate acestea. Am abandonat, deci, considerând că nu e pentru mine, și am aplicat la Națiunile Unite, încurajată și de prieteni, care îmi reaminteau că vorbesc șase limbi străine, că am experiență de gestiune și că aș fi destul de potrivită pentru ei. Am obținut un post la Geneva, ca vicepreședinte în organizația care se ocupa de greeting cards-uri și de alte produse, care aduceau, cumulat, 20 la sută din bugetul UNICEF. Am ajuns la Geneva în 1992. Acesta este și anul în care am ajuns pentru prima oară în România, adusă de mătușa mea, Mica Ertegun, care voia neapărat să îmi cunosc țara.

Marina Sturdza
Marina Sturdza
Rep: Ați revenit destul de târziu în România, deși bunica se reîntorcea anual încă din vremea comunismului. Totuși, ați fost aici în primii ani după revoluție și, ulterior, ați fost implicată în organizarea mai multor evenimente de importanță – cred că putem spune fără să greșim prea tare -, istorică. În tot cazul de istorie economică. Care sunt relațiile dvs cu țara?

Marina Sturdza: Rezistasem tentației de a reveni în țară, în primul rând pentru că știam că România din care vin eu nu mai există. Am acceptat, totuși, invitația Micăi, ne-am cazat la Continental, dar a fost necesar să părăsim hotelul, pentru că urma să vină Regele Mihai… este vorba de anul acela în care, de fapt, n-a mai venit, pentru că a fost întors de pe aeroport. Ne-am cazat, în cele din urmă, la o mânăstire de pe lângă Târgu Jiu.

MICA ERA FOARTE INTERESATĂ SĂ RESTAUREZE, ÎN PARTENERIAT CU WORLD MONUMENTS FUND, COMPLEXUL BRÂNCUȘI, UN PROIECT CARE A FOST ÎNCHEIAT, BRUSC, DIN MOTIVE POLITICE. ÎNCEPUSE CU BINE, AVEAM SPRIJINUL AUTORITĂȚILOR LOCALE, MICA INVESTISE ENORM DE MULT, CUMPĂRASE ȘI TEREN ACOLO, UNDE URMA SĂ CONSTRUIASCĂ ANEXELE, RESTAURANTE, GRUPURI SANITARE, SĂLI DE EXPOZIȚIE.

Plătise din fonduri proprii arhitecții și designerii. Au reușit să restaureze complexul și urmau să treacă la construcția acestor anexe în momentul în care primarul a anunțat, brusc, că va cesiona acest proiect altui executor. Mica a fost așa de otrăvită… Probabil că trebuia să continuie, chiar și așa. Ce-am învățat eu despre România este că pentru orice lucru pe care dorești să-l faci îți trebuie multă tenacitate și multă voință. Trebuie să nu te lași. Nu prea am înțeles cum era România la această primă vizită, pentru că am stat o bună parte la Târgu Jiu și mai apoi am fost primiți de familie, de cei rămași sau reveniți în țară. Dar de atunci am tot avut ocazia să revin.

Munca la Națiunile Unite, pe care am păstrat-o până în 1999, mi-a folosit ulterior și în proiectele legate de România, mai ales că am plecat prietenă cu foarte multă lume de acolo. Încă din ‘93-‘94 începusem să ofer consiliere companiilor care doreau să-și deschidă reprezentanțe în România, cum ar fi TriGranit, o companie ungaro-canadiană care avea să construiască mai apoi mall-uri. La finalul misiunii mele la Națiunile Unite am citit o știre din Herald Tribune, care anunța The Roumanian Investment Summit, primul Summit de investiții de anvergură după un govern ales democratic. Încurajată de prieteni, le-am scris inițiatorilor și am obținut organizarea acestui eveniment.

Îmi amintesc că nu exista, pe vremea aceea, 1997, niciun hotel suficient de elegant la București, sau care să nu aibă un colorit comunist, care să poată găzdui un eveniment de o asemenea ținută, dar intrase în renovare Hiltonul. Am grăbit și am sprijinit cât am putut finalizarea lucrărilor, în ultimele săptămâni am stat numai la București, iar când primii participanți au pus piciorul în sală, încă se mai dădeau ultimele pensule pe la etajele superioare. Am mai organizat un astfel de summit la București, în 1999, și unul imens, în 2003, cu 23 de țări participante și în parteneriat cu UNDP. Se întâmpla asta sub guvernul Năstase, ale cărui probleme nu se văzuseră încă. De atunci am început să revin foarte des în România, am un apartament la București, îmi petrec multă vreme și la Londra, locuiesc, practic, în trei țări. Să mă mut definitic la București nu am luat niciodată în considerare, în primul rând pentru că știu că sunt mai de folos acestei țări dacă rămân credibilă în afară.

Marina Sturdza
Marina Sturdza
Rep: Aveți, din partea ambilor părinți, inclusiv a tatălui vitreg, nenumărate proprietăți revendicate și, din câte spuneți, foarte puține obținute. Aceasta este încă o sagă contemporană ale acestor familii, deși multe dintre ele au reușit să-și revendice proprietățile. Cum vedeți dvs acest proces?

Marina Sturdza: Au reușit mai ales cei care au revenit în țară, pe când eu mai întâi am încercat să capăt încredere în sistemul judiciar românesc, ceea ce, probabil, a fost o greșeală. În plus, combinația de nume nu ne-a ajutat în mod special, trebuie să admit. Nu în ultimul rând, astfel de procese, care se întind pe ani de zile, și care implică foarte multe proprietăți revendicate, sunt costisitoare. Poate au fost și unii mai pregătiți să negocieze. La mine e puțin mai complicat. Cu proprietățile Bragadiru, am ajutat-o pe cea de-a patra soție  a tatălui meu vitreg să recupereze ceva, dar fără a avea eu personal pretenții. La mama, familia Șuțu, suntem în încercări, însă nu știm care va fi rezultatul. Am două proprietăți la Techirghiol și una la Iași de care trebuie să mă ocup.

AM REUȘIT SĂ OBȚIN CASA DE VÂNĂTOARE A BUNICII MELE DE LA PREDEAL, ÎNSĂ MI-AU DAT-O ÎN RUINĂ. SE INFILTRASE CINEVA ACOLO, NICI PREDEAL S.A. NU DOREA SĂ O DEA ÎNAPOI, CASA A FOST DESFĂCUTĂ, DOREAU SĂ FACĂ TREI SAU PATRU APARTAMENTE DIN EA, ÎN CELE DIN URMĂ INTRASERĂ ACOLO NIȘTE OAMENI CARE NU AVEAU NICIUN DREPT LA ACEASTĂ PROPRIETATE.

După ce ne-am pledat cauza prin circa 23 de tribunale, am primit această proprietate și am remarcat că între timp a fost furat tot, inclusiv țevile de la tualetă. Am primit această casă în ruină. Mai sunt proprietățile Sturdza, care au intrat în joc când s-a stins tatăl meu, în 2008, dar lucrurile au devenit cu adevărat complicate pentru că, de unde erau patru moștenitori, două fete și doi băieți – tatăl meu, fratele lui și surorile-, acum sunt circa 23 de copii cu drepturi de succesiune. Unii dintre ei s-au stins în cursul procesului, a fost necesar să fie refăcute actele.

Am recuperat câteva proprietăți. Mai sunt proprietăți de revendicat și la Constanța, dar Dl Mazăre a fost un mare inamic în aceste demersuri. E drept că și eu am fost împiedicată în toți acești ani, am avut diverse proiecte și, din păcate, și diverse accidente și incidente.

În 2009 am fost agresată la București, după o gală caritabilă, de niște copii care stăteau pe străzi și care m-au lovit cu niște șipci.

AU LOVIT CU SETE, IRESPONSABIL, M-AU RĂNIT DESTUL DE GRAV LA PICIOARE ȘI LA CAP, TĂRĂȘENIE CARE A NECESITAT CÂTEVA SĂPTĂMÂNI DE SPITALIZARE LA URGENȚE. COPIII AU FOST PRINȘI IMEDIAT, AVEAU NOUĂ ȘI ZECE ANI…

În 2010, eram la New York. Am simțit ceva ciudat pe corp, atât de ciudat încât să fac o investigație oncologică în regim de rugență. Două zile mai târziu am aflat că aveam cancer și am fost operată tot în regim de urgență în Statele Unite. A urmat tratamentul specific la Londra și, din fericire, am învins această încercare. A mai fost o încercare păcătoasă anul trecut, cu o Zona Zoster rebelă care a apărut într-un loc nespecific, pe frunte, o formă foarte periculoasă, riscam să îmi pierd ochiul. Eram chiar la un festival de muzică în Italia, am stat o lună în spitalul de acolo, dar m-am întors pentru tratament în America, ocazie cu care am aflat că intrase în șira spinării și creier.

Am avut, din această cauză, trei accidente vasculare, care din fericire nu au lăsat urme vizibile, dar am stat cinci luni la spital, răstimp în care a fost necesar să reînvăț multe, cum ar fi mersul, bunăoară. Nu-i nimic, acum sunt bine, doar că aveam rinichii ceva mai slabi și medicii s-au văzut nevoiți să-i sacrifice, ca să pot lua medicația necesară. După cele cinci luni în spital, am ieșit pe dializă… Ce să faci… nu mă deranjează… Mă descurc.

8,766 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *