Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Books | 0 comments

Mai visați? La ce anume?

Mai visați? La ce anume?

Psihanalistii

Wilhelm Stekel, Jung și Sigmund Freud

Ați visat șarpe, înmormântare, trabuc sau se făcea că ați picat într-o prăpastie? Vestea bună este că ar putea ca toate acestea să aibă o semnificație, vestea discutabilă este că trebuie mult efort de analiză pentru a putea spune cu precizie ce. “Relația noastră cu lumea în care am venit cu de-a sila”, spunea cândva foarte frumos Sigmund Freud, “mi se pare că atrage după ea faptul că nu o putem suporta fără întrerupere. De aceea ne retragem din când în când, temporar, în starea de dinainte de lume. Cel puțin ne cream condiții asemănătoare celor de atunci: cald, întuneric, fără stimuli.

Unii dintre noi se rulează covrig și iau în somn o poziție asemănătoare celei din uter. Este ca și cum lumea ar avea asupra noastră, adulții, stăpânire numai pe două treimi, iar într-o treime nu suntem nici măcar născuți”.„Gardian al somnului”, în opinia lui Freud, cel care „potoleşte tulburările” şi trezeşte visătorul atunci când situaţia se precipită, visul este obiect de studiu pentru toți cei care se străduiesc să-și înțeleagă propriile proceduri subtile, pentru cei care încearcă să descifreze anumite secrete ale ființei umane sau, în context mai larg, pentru cei care anticipează o imagine plină de semnificații a Universului.

Dacă Freud nega telepatia, fiind mai degrabă tentat să spună că nu există visuri care să se adeverească – sau că el, cel puțin, nu a auzit vreodată de vreunul -, lucrurile devin relative în relație cu “spiritul din adâncuri” al lui Jung, care amăgește individul cu falsa impresie a izolării, deși îl ține, de fapt, permanent conectat cu întreaga bază de date a lumii. Această din urmă abordare, care este și ceva mai pe placul misticii moderne, promitea – cel puțin așa a fost prezentată, în urmă cu niște ani, Carte Roșie – să devină și un reactor nuclear al psihologiei contemporane europene.

Pentru Jung există un conţinut prevestitor al viselor, un fel de rebus care vine din inconştient și care ar indica cu ceva precizie un drum, dacă ghicitorile sunt descifrate cum se cuvine. Multe nenorociri, spune Jung, au o poveste inconştientă lungă, iar noi ne îndreptăm treptat spre aceste dezastre, fără să ne dăm seama de pericolul care se acumulează. Ceea ce scapă minţii noastre, însă, este adeseori perceput de inconștient, iar el ne poate  transmite aceste informaţii prin intermediul visului. Vom diversifica perspectiva, adăugând viziunea unui alt cercetător.

Ca și Jung, Wilhelm Stekel a fost un apropiat al lui Freud, dar, spre deosebire de Jung, acesta nu a intrat în conflict cu maestrul său, ci a preferat să se auto-marginalizeze, de unde și o perspectivă proaspătă și originală în cadrul mișcării psihanaliștilor.

“A visa”, spune Stekel, “înseamnă a te lăsa în voia fantasmelor, fără intervenția conștiinței, adică fără controlul limitant al acesteia. Visul este o halucinație. Conștientul este încărcat de inhibiții. Eul etic preia mai întâi controlul asupra conștientului și apoi încearcă să pătrundă în profunzimile inconștientului. De aici clivajul ce ia naștere între reprezentările Eului în stare de veghe și cele ale halucinațiilor din vis. Conștiința morală, cugetul, este suma tuturor inhibițiilor de natură religioasă și etică. Termenul conțtiință morală în sine implică asocierea cu o cunoaștere a binelui și a răului. Omul primitive nu avea o asemenea cunoaștere. El era familiarizat doar cu pulsiunile sale, cu neplăcerea ce apare ca urmare a neîmplinirii dorințelor și cu plăcerea pe care o simte în timpul și după satisfacerea acestora. Iar omul primordial din noi revine la viață în timpul viselor”.

limbajul-viselor_1_produsEditura Trei publică volumul “Limbajul Viselor”, un studiu asupra viselor realizată de Stekel, unul dintre primii adepți ai lui Sigmund Freud și, după unii, cel mai meritoriu dintre aceștia. De altfel, la editura Trei au fost publicate multe dintre numeroasele cărți semnate de Stekel, printre care “Psihologia eroticii feminine”, “Recomandări psihanalitice pentru mame”, “Psihologia eroticii masculine” sau “Profunzimile sufletului”.

Va fi și mai interesant, poate, dacă spunem că Wilhelm Stekel s-a născut, de fapt, în Boian, un sătuc aflat în Bucovina, în apropiere de Satu Mare, cândva parte din zestrea mamei lui Ion Neculce, Catrina Cantacuzino. O problemă în discuțiile referitoare la Stekel ar putea fi, poate, faptul că psihiatrul s-a sinucis, în 1940, la Londra, deși a făcut-o doar pentru a pune capăt chinurilor date de o cangrenă diabetică.

Cartea “Limbajul Viselor” ar putea fi o anumită doză de inspirație pentru medici, juriști, specialiști în sănătate publică, educatori sau psihologi. Scris la un deceniu după “Interpretarea viselor” a lui Freud, prezentul volum a fost apreciat de Jung ca o bine-venită “aplicație clinică sistematică a psihanalizei lui Freud”.

Stekel trece peste concepția pe care o considera învechită, anume aceea potrivit căreia visul ar fi un joc lipsit de sens al elementelor mentale. În egală măsură, însă, desconsideră și ipotezele străvechi care pornesc de la intervenția unor forțe malefice. Autorul este mai tentat să ia în considerare teoria lui Freud, care privește visul ca pe realizarea unei dorințe.

Scrisă clar și bogată în exemple, cartea descifrează legăturile dintre scenele onirice, aparent lipsite de logică, și cele mai intime dintre gândurile, dorințele și emoțiile noastre. Plecând de la relatările pacienților săi, Stekel descrie mecansimele psihice prin care trăirile refulate sunt condensate și deplasate, clivate si resimbolizate în scenarii care ascund pasiuni și temeri de o forță nebănuită. Deși include o mulțime de simboluri onirice, de la trabuc, șarpe și telefon, până la înmormantare și căderea în prăpastie, cartea nu oferă “chei” unice pentru “tălmacirea” limbajului viselor.

Din contră, demonstrează cât de nuanțată și de diferențiată trebuie să fie interpretarea psihanalistului, care are nevoie nu doar de răbdare, atentie și detașare afectivă, dar și de o solidă cultură generală. Desigur, așa cum spune Stekel, “interpretarea viselor este o ştiinţă în proces de formare. Tot ce ţine de ea se afl ă în continuă schimbare, totul este în proces de formulare. Această carte nu este decât o treaptă a unei scări. Cine ar putea să estimeze în acest moment înălţimile maiestuoase la care ar putea ajunge construcţia în cadrul căreia prezenta lucrare nu este decât o etapă premergătoare?”.

Într-adevăr, dacă oamenii ar fi atât de atenţi încât să observe şi să interpreteze indiciile discrete ale naturii, ar fi entuziasmaţi de ceea ce trăiesc atunci când visează. Ar descoperi că, în vis, natura a dezvăluit deja primul indiciu al marii enigme pe care omul tânjeşte atât de mult să o resolve, spunea Kürnburger.

Arts United vă prezintă în exclusivitate un fragment din cartea publicată de Editura TREI.

Arta interpretării viselor provine din negura timpului. Unele dintre cele mai vechi scrieri au drept subiect interpretarea viselor. Visul era considerat un mediator între forţele superioare ale naturii şi umanitate. De obicei, vocea divinităţii se făcea auzită prin intermediul viselor. Dar demonii şi forţele malefi ce, de asemenea, puteau să intre în contact cu omul în timp ce acesta visa. Erau vremuri pe care noi, cei care trăim într-o epocă a ştiinţei, ni le putem imagina cu greu.

„Luminile, umbrele şi culorile, în orice caz, s-au schimbat“, spune Nietzsche. „Nu mai înţelegem précis cum resimţeau oamenii din vechime cele mai obişnuite şi mai simple aspecte ale vieţii — cum ar fi lumina zilei sau trezirea; de exemplu: pentru că oamenii de demult credeau în vise, viaţa lor în stare de trezie avea un alt colorit.“

Alex Howitt

Alex Howitt

Spre deosebire de cei învăţaţi, oamenii simpli nu au considerat niciodată că visele lor ar fi doar nişte „baloane de săpun“. În sufletele lor persista credinţa în realitatea acestei experienţe psihice. Dar credinţa insista cu obstinaţie asupra a ceea ce ar putea fi numit fondul „istoric“: oamenii voiau să interpreteze viitorul prin intermediul viselor. Visul era privit ca un profet ce nu dădea greş. Oricine era capabil să interpreteze vise avea darul de a rezolva enigma viitorului. O variantă a acestei credinţe este utilizarea visului în scopuri mercantile.

Transpunerea imaginilor din vis în bani este practicată cu sârguinţă până în zilele noastre şi joacă un rol însemnat pentru oameni. Clasele „cultivate“ se cred datoare să zâmbească superior când este vorba despre asemenea practici. Ei consideră visul un joc lipsit de sens al fantazării scăpate de sub controlul conştientului. Chiar şi în acest caz, o judecată simplă ar fi trebuit să ducă la concluzia că avem aici materie primă de o mare valoare psihologică, deşi într-o formă distorsionată. Ar trebui să vedem ce putem obţine din aceasta. Când şi când, câte un cercetător a încercat, sporadic, să rezolve enigma viselor. Dar aceste începuturi promiţătoare n-au dus decât la teorii exagerate.

Anatole France afirmă cu îndreptăţire: „Sunt ferm convins că puterea viselor este mai mare decât cea a realităţii“. Visul este puntea dintre real şi lumea suprasensibilă. Popoarele din vechime ştiau acest lucru mai bine decât noi. Ele credeau în vise şi prin vis se simţeau mai aproape de entitatea divină pe care o venerau. Divinitatea este proiecţia idealului nostru spreâ infi nit. Ceea ce îi solicităm Eului nostru ideal ne apare drept porunca lui Dumnezeu.

Ilustratie de Alexander Jansson

Ilustratie de Alexander Jansson

Toate manifestările Eului sunt raportate încontinuu la un ideal a cărui supremaţie dăinuie. De aici decurge prima concepţie referitoare la originea viselor — concepţia conform căreia visul este un dar trimis de zei. Vocea divinităţii porunceşte şi avertizează, prezice şi laudă prin intermediul visului. Cei ce interpretau visele în trecut pretindeau că au harul de a înţelege acest limbaj secret şi de a prezice viitorul. Însă nu doar Eul ideal este proiectat spre infinit. Eul malefic emană, de asemenea, înspre exterior şi se reflectă, întorcându-se către noi ca tentaţie sau ca influenţă a forţelor demonice. O credinţă naivă din perioada medievală susţinea că visul reprezintă lupta dintre rai şi iad, o înfruntare între Dumnezeu şi Satan.

Acest duel a fascinat întotdeauna imaginaţia omului. De la Iov şi Iisus până la Faust şi Parsifal — ce abundenţă de creaţii poetice! Tocmai această eternă luptă dintre pulsiune şi inhibiţie, dintre om în forma sa primordială şi el însuşi,

acoperit de spoiala culturii, se revelează în această minunată imagine simbolică. Cultura reprezintă reprimarea continuă a pulsiunilor noastre. Cu cât omul ajunge mai sus pe scara culturală, cu atât mai stricte sunt legile ce îi impun constrângerile etice ale societăţii în mijlocul căreia se află. Cultura înseamnă inhibiţie ce funcţionează firesc. Cu cât este mai mare libertatea socială, altfel spus, cu cât sunt mai puternice drepturile sociale ale individului, cu atât este mai mică anvergura libertăţii sale personale, cu atât sunt mai stricte şi limitările pe care individul trebuie să şi le impună, în benefi ciul tuturor. Progresul social se bazează pe anihilarea individualismului.

A visa înseamnă a te lăsa în voia fantasmelor, fără intervenţia conştiinţei, adică fără controlul limitant al acesteia. Visul este o halucinaţie. Conştientul este încărcat de inhibiţii. Eul etic preia mai întâi controlul asupra conştientului şi apoi încearcă să pătrundă în profunzimile inconştientului. De aici clivajul ce ia naştere între reprezentările Eului în stare de veghe şi cele ale halucinaţiilor din vis. Conştiinţa morală (cugetul) este suma tuturor inhibiţiilor de natură religioasă şi etică.

Termenul „conştiinţă morală“ în sine implică asocierea cu o cunoaştere a binelui şi a răului. Omul primitiv nu are o asemenea cunoaştere. El este familiarizat doar cu pulsiunile sale, cu neplăcerea ce apare ca urmare a neîmplinirii dorinţelor şi cu plăcerea pe care o simte în timpul şi după satisfacerea acestora. Iar omul primordial din noi revine la viaţă în timpul viselor. Dar discrepanţa imensă dintre cerinţele Eului nostru cultural şi cele ale Eului pulsional antrenează în cele din urmă o situaţie stranie. Eul cultural nu cunoaşte sau presupune că nu cunoaşte Eul pulsional.

Nu reuşeşte să identifice limbajul visului şi îşi manifestă astfel în mod deplin atitudinea de ignoranţă „nevinovată“. Şi din acest motiv, visul îşi prezintă imaginile într-un limbaj secret, simbolic. Limbajul său este cel al omului primordial. Pentru că strămoşii primitivi ai omului se exprimau şi ei tot într-o formă simbolică. Cele mai vechi documente scrise sunt inscripţii simbolice. O sabie înseamnă luptă, un copac — natură, un fulger — divinitatea etc.

Arta interpretării viselor constă în transpunerea acestui limbaj simbolic în termenii limbajului obişnuit. Care este funcţia visului? Vom trece peste concepţia învechită conform căreia visul nu ar fi mai mult decât un joc lipsit de sens al elementelor mentale; în egală măsură desconsiderăm şi ipotezele străvechi ce pornesc de la premisa intervenţiei unor forţe malefi ce. Ne îndreptăm atenţia direct spre teoria lui Freud, ce priveşte visul ca pe realizarea unei dorinţe.

Hebbel a exprimat aceeaşi idee într-un mod mai potrivit, fără a recurge la noţiunea îndoielnică de reîntoarcere în starea intrauterină: „Somnul este o scufundare în sine“. Eu însumi am exprimat aceeaşi idee în monografi a mea Der Wille zum Schlaf („Voinţa de a dormi“), după cum urmează: „A dormi înseamnă a-ţi retrăi trecutul, a-ţi uita prezentul şi a-ţi presimţi viitorul“.

Alex Howitt

Alex Howitt

Exemplul următor din cea mai recentă lucrare a lui Freud este suficient pentru a demonstra caracterul unilateral al concepţiei sale asupra viselor. Pentru el, visul este şi rămâne împlinirea unei dorinţe. El aşază toate visele pe acest pat al lui Procust reprezentat de dorinţe. Astfel, el neglijează complet visele telepatice care, întâmplător, nu se potrivesc teoriei sale. Nu crede în visele telepatice. Însă dă la o parte şi toate celelalte vise, despre care trebuie să recunoaştem că transmit uneori un avertisment sau o anxietate, precum şi visele pe care le-am putea numi „instructive“.

Pentru el, anxietatea (angoasa) este întotdeauna semnul unei dorinţe refulate. Dar ştiind că visul redă conflictul perpetuu dintre pulsiuni şi inhibiţii, lupta omului cu el însuşi în dubla sa ipostază de purtător al pulsiunilor primare şi de reprezentant a culturii, trebuie să privim visul ca pe o imagine ce surprinde ambele faţete ale conflictului, o dramatizare în care atât pulsiunile, cât şi inhibiţiile îşi găsesc reprezentarea plastică şi în care chiar şi gândurile străine pot ieşi la suprafaţă prin mijloace telepatice.

Dacă nu vedem decât pulsiunile, am putea ajunge cu uşurinţă la concluzia eronată — pe care eu însuşi am susţinut-o un timp — potrivit căreia visul nu este mai mult decât împlinirea unei dorinţe. Pentru că în spatele fiecărei dorinţe se afl ă întotdeauna o pulsiune intensă: cea sexuală, cea de a ne hrăni, cea de putere, de preamărire a propriei persoane etc. Dar, dacă analizăm inhibiţiile, vom găsi în spatele acestora infl uenţele culturii: avertismente, pregătirea pentru viitor, preziceri, religiozitate şi interdicţii morale de toate felurile.

Poate că poziţia mea va fi mai clară dacă o voi compara cu cea a lui Freud, raportând-o la un exemplu concret. În lucrarea menţionată mai sus, Freud relatează un vis neobişnuit şi apoi adaugă interpretarea sa. El spune: „Una dintre pacientele mele şi-a pierdut tatăl în timp ce era în tratament. De atunci, ea se foloseşte de orice prilej pentru a-l reanima în vis pe tată. În unul dintre visele ei, tatăl apare într-un anumit context, care nu mai este valorifi cabil ulterior, şi spune Este 11 şi un sfert, este 11 şi jumătate, este 12 fără un sfert. Pentru interpretarea acestei ciudăţenii a venit doar asociaţia că tatălui îi plăcea când copiii săi adulţi respectau cu punctualitate ora mesei comune.

Aceasta ţinea cu siguranţă de elementul oniric, dar nu permitea nicio concluzie legată de originea acestuia. Exista o bănuială, justifi cată de situaţia din cură la acel moment, că la acest vis ar participa şi răzvrătirea critică, reprimată cu grijă, faţă de tatăl iubit şi venerat. Urmărind în continuare asociaţiile, aparent mult îndepărtate de vis, visătoarea povesteşte că în ajunse discutase multă psihologie în prezenţa ei şi o rudă spusese astfel: omul primitiv (Urmensch) supravieţuieşte în fiecare dintre noi. Acum credem că înţelegem. Aceasta i-a dat un prilej extraordinar pentru a-l face să supravieţuiască pe tatăl răsposat. În vise, ea l-a transformat în om-ceas [Uhrmensch –– pronunţat identic cu Urmensch – n.t.], punându-l să anunţe orele amiezii“.

Cine este de părere că jocul de cuvinte Uhrmensch, omul-ceas şi Urmensch, omul primitiv, este destul de forţat va fi informat de genialul maestru că visul este capabil de cuvinte de spirit. Femeia care visează doreşte să-şi vadă tatăl, iar visul îi îndeplineşte cu promptitudine dorinţa. Avem aşadar un exemplu tipic şi limpede de realizare a unei dorinţe — din perspectiva lui Freud. Eu, în schimb, aş fi văzut acest vis ca pe un avertisment.

Moartea tatălui o influenţase puternic pe pacientă, determinând o deplasare a gândurilor sale de la subiectele lumeşti la unele supranaturale. Ea e preocupată de problema vieţii de după moarte. Viaţa pe care o trăim pe pământ trebuie să fi e doar o pregătire pentru viaţa eternă. Este ca şi când tatăl i-ar striga: „Viaţa este scurtă! Petrece-ţi zilele cu chibzuinţă! În curând va suna ceasul de douăsprezece ori (ora la care apar spiritele). În curând, ziua ta va lua sfârşit!“. Trecerea timpului este foarte ingenios sugerată de avertismentul progresiv: „11 şi un sfert, 11 şi jumătate, 12 fără un sfert“.

Alex Howitt

Alex Howitt

Întrucât nevroza exprimă conflictul dintre pulsiune şi inhibiţie sub forma unei suferinţe, putem intui tulburarea pacientei. O forţă o îndeamnă să-şi dea frâu liber şi să se bucure, iar o alta o trage în direcţia renunţării şi a controlului de sine. Tatăl apare ca reprezentant al autorităţii (şi al divinităţii) şi o admonestează: „Renunţă la toate bucuriile lumeşti şi pregăteşte-te pentru judecata Domnului, pentru viaţa eternă. Ziua judecăţii se apropie“.

Dar este acest vis îndeplinirea unei dorinţe? Dacă tatăl ar fi apărut ca răspuns la dorinţa ei, invocat (în chip de halucinaţie) prin faptul că ea tânjea să-l revadă, nu ar fi găsit oare alte cuvinte, o atitudine mai blândă prin care să se apropie de fi ica lui? În acest vis văd doar puterea conştiinţei morale. Simt anxietatea chinuitoare, observ regretul dureros la gândul unei vieţi irosite sau trăite în mod nepotrivit, aud un strigăt sfâşietor care-mi umple sufl etul de compasiune.

Acest vis este un avertisment şi în acelaşi timp prezice viitorul pacientei. Ea va continua să meargă pe calea ascetismului şi a renunţării. În visul pacientei, apropierea acelui sfârşit care îi aşteaptă în cele din urmă pe toţi oamenii este vestită prin litere de foc. Dar ce putem spune despre caracterul visului? Este o dorinţă sau un avertisment, dacă ţinem seama de forţa (pulsiunea sau inhibiţia) care îl domină? Visul caută soluţia unor probleme irezolvabile. Este o îmbinare a trecutului cu prezentul şi o prefi gurare a viitorului.

Domeniul său este inepuizabil şi nu poate fi încastrat între limitele înguste ale unei formule. De fapt, visul este inepuizabil, precum e şi enigma pe care o reprezintă omul, şi totuşi la fel de transparent cum este omul, cu condiţia să nu pornim cu niciun fel de idei preconcepute. Gândurile unei persoane afl ate în stare de veghe pot fi reduse la o formulă unică? Gândim doar în termenii împlinirii dorinţelor? Această întrebare devine superfluă dacă luăm în considerare fi e şi numai elementul cugetului moral. Visul este fluxul vieţii noastre mentale în curgerea sa ce vine din profunzimi neexplorate, trecând prin fi ltrul conştiinţei şi ajungând până la nivelul conştientizării.

De fiecare dată când adormim, murim la sfârşitul zilei respective. Fiecare trezire este o renaştere. Gândul morţii ni se înfăţişează în vis prin imagini ciudate. Deşi uităm de realitatea morţii pe durata zilei, deşi freamătul vieţii cotidiene poate acoperi vocea conştiinţei morale, visul ne readuce în minte eternul memento mori! Fiecar dintre noi aude vocea dojenitoare: „E ora 12 fără un sfert!“ Şi o auzim atunci când dorinţele ne prind în mrejele lor — auzim cântecul de lebădă atunci când suntem cuprinşi de cele mai uşuratice pofte.

Şi, astfel, murim de mai multe ori şi trebuie să dăm socoteală în mod decisiv iar şi iar — astfel, ne examinăm trecutul în mod critic, evaluându-l, cuprinşi de temeri şi regrete. În fiecare noapte, multitudinea de gânduri pe care le avem trece printr-un purgatoriu purificator. În interiorul nostru sunt şi paradisul, şi iadul — înlăuntrul nostru se află şi judecătorul, şi acuzatul. E ca şi când idealul pe care l-am proiectat spre infi nit găseşte din nou drumul de întoarcere spre noi în timpul nopţii, ca şi când am încerca în fi ecare noapte să învingem încă o dată demonii care ne îmboldesc să ne satisfacem plăcere după plăcere şi care ne umplu inimile candide de invidie şi sentimente răzbunătoare, de interese meschine şi perfide şi de pofte interzise.

Şi fiecare vis dramatizează în mod plastic acest conflict încrâncenat, fiecare vis atestă faptul că umanitatea se străduieşte să se autodepăşească şi să atingă înălţimi nebănuite.

2,906 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *