Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 3, 2014 in Povestiri la persoana intai, Story | 0 comments

LUCIAN MÎNDRUȚĂ. Devoid of any meaning

LUCIAN MÎNDRUȚĂ. Devoid of any meaning

DE LUCIAN MÎNDRUȚĂ

Alex Howitt

Alex Howitt

Dacă treci de dealurile de flegme și îți încerci călcătura piciorului strâmb (acela de lemn de copac prețios) în iarba de plastic moale, vei fi surprins de cât de puțină fermitate are solul. Poți intra în el pâna la primele amintiri din copilărie. Poți aluneca liniștit, fără să fii dat pe corp cu ulei de maslin, ca gladiatorii speriați înainte de luptă. Poți sa te scufunzi în acest nisip mișcător fierbinte, în care tu esti cafeaua turcească pe care stau s-o bea norii.

Ai ajuns. În jurul tău universul fumează ceva dubios și galaxiile tușesc nori de gaz și nebuloase planetare. Dumnezeu se face mic și încearcă să-și găsească de lucru în construcții. Viața, așa cum o știm, e o peltea pe care “călăul retează scurt gâturile păsărilor călătoare”. Acest din urmă text e semnat de poetul Nichita, singurul pe care nu l-ai citit obligat de șoaptele sinistre ale pereților coșcoviți ai liceului.

Asta e viața ta. Mobila e ieftină, pentru ca n-ai fost în stare niciodată să faci bani. Sau ei s-au speriat de tine și-au fugit sărind gardul tuturor așteptărilor prăjite. Ei da, au încercat să-ți facă interiorul din cărti, dar caracatița crescută cu mari sacrificii de Jules Verne s-a înfuriat într-o seara și-a rupt paginile până la litere, care plutesc și acum în aerul rarefiat al ratării. Nu mai știi? E cartea ta favorită la 14 ani, când ar fi trebuit sa iubești pe cineva căruia să-i pese. Banal.

Ocazii de gol? Nesfărșite. Nu te poti plânge de soartă, pentru ca ea pânește în spatele fiecărui bărbat emoționat și-i dă peste lacrimi cu un evantai de fluturi morți. Negri, firește, odată ce asta e culoarea arbitrilor si directia în care se duc nopțile fiecărui ateu degerat. Ti-e frig de moarte, pentru că știi exact ce e: liniștea de dinaintea nașterii. Nimicul de dinaintea începutului. Găinațul de pe capul statuii Împaratului. Un monarh inutil, odată ce viața e o republică a corpului tău în care toate celulele votează să-și ia o bere.

Alex Howitt

Alex Howitt

Ai deschis ochii într-o vreme în care timpul avea atâta răbdare cu oamenii încât din ei n-a mai rămas decât acest clișeu al timpului și-al răbdării. Îți aduci aminte de cutia roșie numită autobuz în care ai plecat de acasă? Moleculele lui s-au desfăcut demult în atomi, iar amintirea fugii din familie aproape ca nu mai are nici ea martori. Tata e mort. Mama e tăcută. Ești un copil al autobuzului 101, împachetat în mirosul de motorină nearsă ca peștele din piață în ziarul Scânteia, pardon, România Liberă, să nu pară dizidență din partea bietului vânzător.

Să vă spun despre anii 70? E arheologie curată, pentru care mi-am facut o lopată mică de sidef de scoică de la Eforie Sud. Cam kitsch, dar îmi fac treaba cu ea: scobesc atent în creier, atent să nu deranjez neuronii încărcați cu imagini, ca pomi de Crăciun cu globuri de sânge și țesut glial. De unde sa încep? De ce sa încep, când anii 70 sunt de fapt un final de epocă?

Da. Sunt anii în care în România moare ultima generație normală, crescută în libertate. Oamenii înghețați de istorie într-un singur cadru, sosiți la fotografie la capătul unei curse tâmpite, în care toată țara mea a concurat alergând cu spatele. Oamenii care, ca bunicul, înjurau televizorul cât timp era deschis. Pentru că în tot timpul ăla pentru ei ecranul era o abominație.

I-au spus socialism ca să sune cumva cunoscut. Ce-am avut însa în România a fost o imitație de ideologie. Pentru că nu poți avea ideologie cu oameni incapabili de idei. Blestemul IQ-ului: țara mea s-a ințepat în deget la o medie de 120 si s-a trezit, sărutată de prințul cu caciulă rusească trasă șmecher pe ceafă, pe la 90. Asta e tot.

Adevărul e ca îmi aduc aminte mulți câini mai inteligenți decât vecinii mei de palier din Pantelimon. Am cunoscut multe vaci mai sofisticate și mai multe oi mai libertine și mofturoase decât colegii de drum din tramvaiul 15. Chiar și porumbul pus de bunicul în gradina de la țară îmi parea mai vertical, mai frumos și mai demn ca vecinii care-și scoteau pick-up-ul cu Dolănescu pe prispă în fiecare duminică. Pentru ca veșnicia să nu se mai poată naște niciodată la sat, sau, în caz că se întâmpla totuși, să moară în copilărie, din cauza stresului indus de zgomot.

M-am obișnuit să trăiesc în ficțiuni, ca bacteriile care populează cărțile vechi. M-ai fi văzut cum făceam cu mâna cerului în 1982, dacă aveai un telescop bun, erai pe planeta Marte și te uitai încoace plictisit. Dar nu, tu ai avut o altă treabă.

Am învățat la școală limbi inventate de-o saptamână doar. Am tremurat de frica de a spune ceva greșit, deși nu știam decât să tac. Am fost în bazar și mi-am dorit tare mult un tablou kitsch cu o corabie în valuri. Pentru că ea era liberă să se scufunde, în vreme ce eu eram obligat să am succes. În construirea a nu mai știu ce. De nu știu unde. Văzut ca prin vis de un bărbos. Nu, nu ala cu băiatul ajuns mare pe cruce. E cool din nou acum.

Alex Howitt

Alex Howitt

Am obosit de mic într-o Românie care nu se ducea nicăieri, deși casele noastre erau toate făcute din bilete de avion imaginare. Am iubit apoi într-o Românie în care asta era singura libertate. Permisa doar ca urmare a efectului secundar așteptat după nouă luni de activiști triști, cu creionul chimic atârnat deasupra urechilor, la fel de clăpăuge ca viața lor sexuală. “Un băiat, o fată, un băiat, o fată”… Asta era numărătoarea sfântă a propagării nației pe o planetă gri, într-un univers rece, în care Dumnezeu încă nu aflase ca e român.

Dar mi-au plăcut toate astea. Dupa un timp mi-am cumpărat un costum de scuba diving și am învățat să mă scufund în marea de transpirație a troleibuzului 87. Acolo, în reciful de corali al conversațiilor despre ce-au mai gătit la prânz gospodinele Pantelimonului, acolo, în bancurile de pești cu ochi tâmpi și balene cu gura mare, acolo, în grotele abisale ale stațiilor de pe lângă Gara de Nord, acolo  am realizat care e cu adevarat pericolul aici.

Înecul.

Pentru că da, viața, asta a noastră, pe lângă blocuri și mall-uri și grătare e de fapt o lungă scufundare. Una în care oxigenul vine din altă parte. Una în care singurul lucru care ne face să ne mișcăm, să gândim, să zâmbim strâmb în mască și să facem cu ochiul în ochelarii aburiți vine de sus. Pe o țeava. Broadband.

Alex Howitt

Alex Howitt

Suntem în imersiune, asta am învățat în 40 și ceva de ani în care am încercat să mă deplasez în fel și chip în lumea românească de sfârșit de secol ateu și început de mileniu superstițios. Suntem scufundați în dospeala unor idei luate de-a gata ude și îmbăiați în toropeala orientală a baclavalei muiate. Ne mișcăm încet, fără înotătoare (moft, musiu!) și gândim în bule care și ele se duc iute, spre suprafață, dacă n-ai apucat să le prinzi înțelesul.

Mă uit din când în când în sus, acolo unde se duce furtunul prin care respir. Oare ce interes or avea ăia să ne țină în viață? În fond, suntem animale străine de loc (deși născute aici). Ne-am îneca imediat în apa asta formată din două molecule de absurd și una de jenă. Nu suntem de vreun folos, nici macar un curent de opinie nu putem stârni, oricât ne-am zbate.

Poate ne cresc pentru litere.

Asta e. Poate că vine, la un moment dat, un Crăciun al vorbelor în care cocoșii tăcuți care suntem sunt sacrificați pentru a se face din ei cârnați cu înțeles și pastramă de nostalgie. Poate că într-o bună zi o sa vină cineva să ne taie, să scoată din noi toate literele și cuvintele, încă murdare de sângele albastru al facebook-ului, rupte și strâmbe, desfacute cu greu de pe coastele snapchat-ului.

iGnat. Am găsit numele sărbatorii. Și deja m-am plictisit de ea. Ați observat? Totul se întâmpla mai repede zilele astea. Copiii iubesc mai devreme decât părinții. Mașinile ajung mai ușor la 100. Fetele frumoase au noroc practic instantaneu.

Chiar și textele misto se termina înainte de a începe.

Lucian Mândruță

Lucian Mândruță

Lucian Mindruţă (15 09 1967) scrie proza scurtă, de jurnalist, în principal eseistică, dar are talentul unic de a scrie despre realitate, ficţionalizând discret, cu un umor aşezat în expersii care sunt numai ale lui. Dacă citeşti un text de-al său, îl identifici apoi după stil, încât aş putea spune că e ca acel artist care a comis o crimă şi-a fost descoperit după pumnal, o creaţie personală, un obiect pe care nimeni nu l-ar fi putut confunda.

Dacă îl întrebi cine e, răspunde invariabil: marinar de nevoie (e prea multa lume pe uscat) si ciclist din pasiune (ii plac mult drumurile care se termina greu). Adică un om liber.

Televiziunea nu se află printre pasiuni. E doar meseria prin intermediul căreia s-a făcut cunoscut.

A scris: Fabrica de tămîie (Polirom, 2004), Ce nu încape în prompter (Curtea Veche, 2008), povestirea Efecte secundare (in Ochelarii de fum, Cartex, 2011), publicistică în presa curentă.

4,625 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *