Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 4, 2014 in Film, Guest | 0 comments

Laura Nureldin. Avem un scenariu fantastic și un superstar american. Căutăm producător de la Hollywood!

Laura Nureldin. Avem un scenariu fantastic și un superstar american. Căutăm producător de la Hollywood!

Laura Nureldin

Laura Nureldin

Pentru că Spielberg este ocupat cu planurile pentru “Big Friendly Giant”, o poveste pe care o va ecraniza anul acesta, iar Peter Jackson are proiecte să-și pună și în cap după “Stăpânul inelelor” și seria lui de hobiți, mă întreb cine ar putea regiza o poveste fantastică din Persia Antică, cu un Xerxes îndrăgostit, căruia i se decide soarta de la București.

I-a creionat destinul Laura Nureldin, asta pentru că se culcă târziu și are timp de ceva filme bune. După ce le vede, își imaginează altele. Pur și simplu plimbă niște personaje prin niște povești, s-a întâmplat asta cu o tipă din Los Angeles pe care a dus-o în Persia lui Xerxes, tărășenie din care ar putea decurge, gândea Laura, tot felul de neplăceri, dar și câteva întâmplări plăcute.

Cum? Tot ce-am spus până acum pare puțin deplasat? Nu trebuie! Se pare că disproporții nu există. Deși nu mă dau în vânt după texte motivaționale, admit că totul este posibil, iar teoria potrivit căreia există numai șase pași între oricare doi oameni din această lume se verifică la orice test serios. Ba chiar și la orice glumă! Nici nu-ți trebuie șase pași, uneori e suficient numai să ieși din casă.

Am întrebat-o pe Laura Nureldin dacă l-a căutat pe Peter Jackson. Sigur că l-căutat, doar că este puțin ocupat, în schimb un star de primă mână de la Hollywood i-a lăudat povestea și a acceptat să fie capul de afiș al acestui film. Aici o să fie ceva suspans frustrant, chiar și pentru mine, pentru că numele lui va rămâne secret o vreme.

Simt, însă, că va ieși exact ce zice Laura, adică un film de aventuri, cu accente de comedie, de love story și de dramă. Mora și Xerxes (ai ei) erau doi oameni care își vedeau de treaba lor. Ea pregătea actori, îi învăța să vorbească, să pună accente, iar Xerxes îi tăvălea pe spartani și pe atenieni. Asta până să apară Laura și să dea o întreagă lume peste cap pentru a le inventa intrigi și, mai apoi, pentru a le spune povestea…

Nureldinedited

Rep. Încerci varianta proprie a visului american, ilustrând și noua dezordine conceptuală, se pare. Să vedem cum ar suna povestea noastră: o româncă atipică născută la Iași, având un profil care i-ar atrage atenția unui fotograf de artă și un potențial de genul celor după care presa galbenă s-ar da în vânt, prezentator de televiziune și de o istețime acidulată pe deasupra, scrie un scenariu fantastic și vrea musai un regizor de la Hollywood… fiind fantastic, aș paria că le-ai scris americanilor că ai pretenția să fie de la del Toro și Peter Jackson în sus! Cam ăsta ar fi rezumatul temei acestui interviu. Ai promis că o să leșinăm de râs dacă povestești detaliile…

Laura Nureldin. Păi… Lui Peter Jackson i-am scris deja. Am primit și răspuns: oamenii mi-au explicat politicos că au proiecte să-și pună și-n cap pentru următorii 6-7 ani. Plus că lucrează doar cu scenariștii lor. Oh, well, asta e, va trebui să-l fac cu Spielberg. 🙂  Dar, cum m-a lovit pe mine revelația că trebuie să fac asta? Mă culc târziu. Sau devreme, depinde de care parte a orei 3 AM te afli. Și, cum butonam televizorul, am dat peste un film cu niște decoruri mișto. Și niște actori mișto. Și m-am uitat. Din uitatul ăsta, am început să mă gândesc cum ar fi arătat povestea aia privită din alt unghi. Cu alt fir. Cu alte răscruci. M-am apucat să scriu. O prietenă a citit și mi-a declarat ură veșnică dacă nu scriu un roman. Tot ea mi-a zis că sunt cea mai proastă din curtea școlii dacă nu transform povestea în film. (Eu i-am explicat că secvențele din carte sunt gândite cinematografic. Adică scriam câte 4-5 pagini odată, că atâta dura ziua de filmare la mine în cap, na).

O altă prietenă a citit sinopsisul și mi-a zis să-l transform în scenariu, că obțin mai ușor finanțare așa. Logic. Problemă: dracu’ mai scrisese scenarii în viața lui. Cât am lucrat la poveste, am colaborat foarte bine cu un pahar de vin. Când am trecut la script, cu durere în suflet, l-am înlocuit pe domnul Pinot Noir cu o găletușă de cafea (tot noir) și am început să învăț ce este un scenariu și cu ce se mănâncă el. Trigonometrie, frate!

În fine, am învățat, am făcut rost de un program profesionist de scris scenarii și l-am născut. Povestea o scrisesem având în cap personajul din pârdalnicul ăla de film de la care a început tot. Nici nu concepeam (și nici acum nu concep) ca rolul principal să-l joace alt actor.

Așa că mi-am făcut una bucată cont pe IMDb Pro și am început să sap după om. Găsit. Trimis scenariu. Primit răspuns de la echipa lui: „foarte bun, trimite-l agentului lui. Uite aici adresa de email.” Chioară de somn, tot ce am reținut eu din răspunsul lor a fost că adresa de mail nu era „dă firmă”. Concluzia românească: frateeeee… ce manager! Cum bă să ai adresă de mail din asta, de amărăștean? Cele două prietene menționate anterior au spălat cu mine pe jos, după cum urmează: „Tâmpitoooo! Păi tu știi câți îi plâng ăluia pe preș până au acces la adresa lui de email PRIVATĂ?

Pune mâna și scrie-i omului.” Check. Omul a răspuns într-o oră. A zis că mi-l dă pe superstar să joace, cu tot dragul, dar să mă ocup de finanțare, că ei sunt în proiecte până-n gât. Nasol moment. De atunci, asta fac. Caut bani. La ei, nu la noi. Pentru că scenariul meu e mâncător, dar și făcător de bani. Sigur, cu condiția să  fie făcut și „vândut” ca lumea.

Laura Nureldin

Laura Nureldin

Rep. Sinopsisul propriuzis o să mire încă și mai tare decât contextul în care a apărut: un speech trainer (speech trainer??? –istoric sau arheolog era un loc comun, nu?) din Los Angeles ajunge să-l întâlnească pe Xerxes (dacă ni l-am aminti numai din filmul 300, cel cu spartanii, pare cam extravagant…, de ce Xerxes și nu… Darius? Sigur, presupunând că toți ceilalți mari lideri au fost deja epuizați în povești și scenarii). Se joacă împreună cu un device molecular, scapă de tot felul de încurcături la palat… Cum de ți-au venit tocmai aceste idei și cât din poveste ne poți spune?

Laura Nureldin. Nu. Xerxes din 300 e o vrăjeală. Istoricii spun că Xerxes era unul dintre cei mai mișto bărbați ai vremii, iar creatura aia din 300 e orice, numai mișto nu. Aia e o hiperbolă și, ca orice hiperbolă, bate câmpii. Iar Darius era tac-su, mă!

Eu cu Xerxes am treabă aici. Device-ul molecular e mai mult un pretext. Fata din povestea mea, Mora, putea să ajungă în Persia Antică prin meditație, îmbătându-se criță sau intrând în comă. Device-ul e doar un vehicul. Mi s-a părut cea mai decentă variantă :))

Din poveste nu vreau să spun mult. E păcat să nu o vedeți pe ecrane :))) Ideea e că fata asta, Mora, ajunge în Persia lui Xerxes. La un moment dat, și Xerxes ajunge în Los Angeles-ul Morei. Se întâmplă tot felul de lucruri. Iar Mora nu e genul de domnișoară îmbujorată și degrabă leșinătoare cu care era el obișnuit. E, mai degrabă, tipul de femeie pe care o urăsc misoginii. Wait, ăia le urăsc pe toate!

În fine, Mora nu e vreo garofiță. De aia îi și ține spatele lui Xerxes. Fac o echipă tare, de vreme ce el îi propune să devină regina Persiei. Ea nu prea vrea să se mărite… Mai ales că regele e cam nevricos și îl mai și fugăresc unii să-l omoare. Cum îl scapă, cum o salvează el pe ea, asta deja nu vă mai zic că stric surpriza. Stai așa, nici nu m-am hotărât care pe care și dacă salvează. Poate divorțează și rămâne el cu casa și copiii.

N6

Rep. La o asemenea poveste, pare că ai nevoie ori de George Lucas și un fel de Harrison Ford femeie, fie de un Depardieu, la pachet cu un Laurent Tirard sau altul dintre regizorii seriei Asterix și Obelix. Comedie, film de aventuri, fantastic sau drama? Ce cauți mai exact, cum ai ajuns să cauți și ce ai găsit până acum?

Laura Nureldin. Nu caut nimic, doar mă laud :)) Eu am început să scriu povestea asta pentru mine. Că niște oameni buni au citit și au zis că e păcat să rămână în sertar… Asta e altceva. A crescut. Și vreau s-o văd la casa ei. Iar casa ei o să fie, musai, peste gârlă. Și adică de ce nu?

E un film de aventuri, cu accente de comedie, de love story și de dramă. Mora și Xerxes (ai mei) sunt doi oameni care își vedeau de treaba lor. Ea pregătea actori, îi învăța să vorbească, să respire și să pună accente acolo unde trebuie, iar Xerxes îi tăvălea pe spartani și pe atenieni. Oamenii ăștia, puși într-o situație absolut de neconceput până atunci, încep să-și descopere laturi pe care nu știau că le au.

Ce am găsit eu până acum? Am aflat că știu să scriu și altceva decât știri și postări pe blog. Am descoperit că e OK să fii îndrăzneț când crezi cu tărie în ceva. Am văzut că nu toată lumea își actualizează datele de contact de pe IMDb Pro (ceea ce e de porc) și că „six degrees of separation” e pe bune. Uneori sunt chiar mai puține. Ce caut: un producătooooooooor! Dintre ăia șmecheri care stau cu fundul pe bani și nu-mi dau și mie să fac un blockbuster. Of! Promit să iau și premii. La școală am fost premiantă, am mers la olimpiade, am și câștigat, nu m-am schimbat așa mult, parol!

N4

Rep. Sunt tentată să cred că ai inventat povestea de iubire a lui Xerxes imaginându-te pe tine un personaj fantastic, care are legături cu bărbați excepționali, dincolo de timp. Dacă ar fi să dai un tur prin istorie și să-i seduci pe toți, în ce vremuri, la ce bărbați și în ce moment al vieții lor te-ai opri? Pot fi și personaje inventate, eu însămi l-am iubit – ce păcat că este un loc foarte comun! – pe Rhett Butler și mi-ar fi plăcut să apar și să-i schimb destinul încă de la primul bal la care Scarlett a greșit, ca să nu mai vorbim de faptul că pentru mine Casablanca mai are o scenă de final: Rick Blaine se întoarce și spune “This is the beginning of a beautiful friendship”, se pierde apoi în ploaie, alături de o siluetă elegantă și discretă, care – ai ghicit – sunt eu! 🙂

Laura Nureldin. Un băiat, Stephen King, zicea „write what you know”. E firesc ca, într-un personaj, să fie ceva din tine. Nu e, însă, firesc, să fii tu cu totul acolo, pentru că atunci devine autobiografie. Mora are mult din mine, dar are și viața ei. Moaaaamă, chiar, știi ce nasol e că personajele tale au viață proprie? Când scrii ca prostul și nu știi ce fac tembelii ăia din povestea ta? Când te gândești că firul ar trebui s-o ia într-o direcție și el se duce de nebun în cu totul altă parte? Te simți scrib. Parcă îți dictează altul și tu nu faci decât să scrii. Te anulezi cu totul.

Când te oprești, citești ce ai scris și parcă e o carte pe care o deschizi pentru prima oară. E un pic frustrant. Dar și frumos. Și nu, nu știu pe cine aș seduce din trecut. În fond, istoria e scrisă de învingători, nu? Poate că unul dintre cele mai tari personaje istorice făcea urât la beție, pierdea banii vistieriei la jocuri de noroc și își bătea nevasta. Mai degrabă aș zice că mi-ar fi plăcut să mă plimb, așa, câte puțin, prin fiecare epocă. Mai puțin Evul Mediu. Acolo nu. În rest… trebuie să fie foarte tare să vezi cu ochii tăi lucruri pe care nu le știi decât din cărți. Să auzi foșnetul mătăsurilor în care erau îmbrăcate doamnele de la curtea Regelui Soare (să nu te apropii cu nasul, însă), să te plimbi pe sub colonada palatului regal din Susa, să faci studiu de caz din psihoza lui Nero, observată la prima mână. Asta, oricând.

NurelRep. Cum crezi că ar arăta filmul tău în variantă europeană? Eu deja mi-l imaginez pe Xerxes stand stană de piatră vreo zece minute, filmat de camera de supraveghere, ca în Cache, înainte să încerce o Dacie și apoi o ciorbă – ca în mai toate filmele românești, anarchist și urban ca în “Ce faci în caz de incediu” sau singur, umblând tot filmul printer pereți invizibili, ca în “Die Wand”.  Pe de altă parte, un Italian tocmai lansează un SF (în care joacă și Ana Ularu) și au mai fost ceva producții europene care să se descurce onorabil cu provocarea comercialului. Vezi așa ceva?

Laura Nureldin. Te voi dezamăgi: povestea mea, deși ciudată, fantastică și chiar neverosimilă, are nevoie de o realizare cât se poate de clasică. Pentru echilibru. Știi, e ca atunci când porți o bluză largă: pantalonii trebuie să fie pe picior. Dacă amândouă sunt lălâi, se dezechilibrează ținuta. Evident, asta ține și de arta regizorului, a actorilor, a directorului de imagine, a operatorilor… a întregii echipe, de fapt. Tușele groase sunt bune, dar numai acolo unde sunt contrabalansate de altceva. Și, cred eu, asta nu se aplică doar în cinematografie. În filme e ca-n viață, nu? Sau viața bate filmul? Nu știu încă. Oricum, ”I’d like to thank the Academy…”

69,129 total views, 9 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *