Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 25, 2018 in Guest | 0 comments

Ivan Patzaichin: “E important să ai grijă de ceea ce ți-a dat Dumnezeu!”

Ivan Patzaichin: “E important să ai grijă de ceea ce ți-a dat Dumnezeu!”

Ivan este un om al locului. Așa începe povestea, creionată minimalist și auster, aproape la fel de simplu pe cât par uneori cuvintele lui Ivan Patzaichin, un om care « alunecă ceva mai altfel pe ape”, purtat de aura propriei legende, aceea de a fi cvadruplul laureat cu aur la Jocurile Olimpice și… triplu laureat cu argint. Printre altele, 22 de medalii în total, tot atâtea istorii, să fie vreo treizeci de ani de la ultima, o glorie pe care Ivan Patzaichin a purtat-o mai apoi cu noblețe, fără să o transforme în rentă, așa cum remarca cineva, nici practică, nici simbolică. Răsfoind o lucrare scrisă de antropologul Vintilă Mihăilescu e greu să decizi care să fie începutul, poate capitolul « Ivan este un om al locului » sau poate capitolul « Ivan este un om la locul lui », ambele fiind, de altfel, definiții la fel de bune, printre o mie de altele, rostite de-a lungul timpului de cei care i-au aplaudat recordurile, purtând în suflet povestea cursei duse cândva la capăt cu pagaia ruptă. « Eroul României în sport”. Ivan are ceva de stâncă, pare tăiat în piatră – remarca Oana Pellea, în timp ce alții știu că printre oameni, el este ca hârtia de turnesol: scoate omenia la iveală, dacă există în celălalt așa ceva. Dincolo de toate, Ivan Patzaichin rămâne, însă, un om al locului, un om cu rădăcini înfipte suficient de adânc, spune el, încât să-l țină drept, în picioare.

Dar, până la urmă, cam toții oamenii născuți la țară aparțin pentru totdeauna satului lor, deși în acest caz extraordinar ar fi și însuși locul, un sat căruia îi dau viață vreo 200 de suflete, întins undeva pe Dunărea Veche. Brațul ce se desprinde spre stânga din șuvoiul ce duce la Sulina este împiedicat de un petec de pământ rămas între ape, cam la jumătatea distanței între Tulcea și Marea Neagră. Izolată de oameni, Mila 23 – ca majoritatea celorlalte sate din Deltă – este un loc al naturii, cu raze cuminți, nuferi străvezii și lotci care despică Dunărea într-o liniște neclintită și stranie, spartă din când în când de zarva păsărilor și de clipocitul peștilor care se încurcă în taliene. Ca să poată trăi izolați în natură, oamenii de aici trebuie să fie dârji, spune Ivan Patzaichin, pe care-l leagă, de fapt, de aceste locuri, amintiri din zile senine, cu ulițele pestrițe pe care-și dau binețe vecinii sau cu imaginea bunicului, un înțelept cu dulapul prin de cărți, la care lumea venea cândva să ceară povețe. O fi ceva cu satul ăsta, care a dat României 24 de campioni, sportivi care au obţinut medalii la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale şi Europene. Printre ei, Serghei Covaliov – partener al lui Ivan Patzaichin la Jocurile Olimpice care au avut loc, în 1968, în Mexic, Afanasie Sciotnic – medaliat cu argint la Munchen, în 1972, Agafia Constantin – laureată cu aur în 1984, la Los Angeles, sau Sidorov Ichim – vedetă a Campionatelor Europene din 1957. Ceva va fi și de acum încolo, de vreme ce soarta a făcut ca, la un concurs organizat cândva la Uzlina, Ivan Patzaichin să-l întâlnească pe arhitectul Theodor Frolu, alături de care a dezvoltat apoi proiectele Rowmania și Ivan Patzaichin – Mila 23.

În urmă cu cincizeci de ani, pe când la Mila 23 nu exista niciun agent ecologic, iar milițianul păzea singur vreo trei comune, oamenii știau prea bine regulile naturii, știau când să pescuiască și când nu, cum să aibă grijă de baltă și cum să-i aducă pe iresponsabili la gânduri mai bune. Cândva, după ce un nou regim avea să le aducă hoteluri plutitoare și o puzderie de bărci cu motoare pe canale, respectul de demult a părut uitat pentru o vreme. O fi fost o dezamăgire, sau mai degrabă o amăgire, iluzia că cei care vin nu pot pleca sau, în tot cazul, că n-o vor face fără să lase locului o parte de câștigul lor de aici. Pe termen lung, planurile ar trebui să fie mai chibzuite, spune Ivan Patzaichin, care imaginează povești care să rămână acasă, acolo unde s-au născut, soluții pentru anii care or să vină, pentru a-i ajuta pe cei rămași să viseze la viitor tot acolo, sub razele dogorâtoare ale Dobrogei.

 

Rep: Într-un reportaj cu ceva notorietate, publicat în 1962 de un jurnalist britanic și republicat recent, o dată cu deschiderea arhivei British Pathe, citeam că oamenii păreau a fi niște intruși în Delta Dunării, pe atunci un paradis al naturii și un rai al fiecărui pescar. Temerarii se dezmierdau cu ştiuci, bibani sau crapi, din cei uriași, pești care, spunea autorul, se găsesc doar aici și pentru care sunt necesare niște cârlige speciale… Sigur că și mirările lumii s-au mai schimbat între timp și totuși, acest paradis părea cât pe ce să-și piardă complet direcția la un moment dat…

Ivan Patzaichin: M-am născut la Mila 23 și tot ceea ce am reușit să fac până acum, tot ceea ce sunt, este rezultatul a ceea ce am putut să înțeleg și să iau cu mine din sufletul acelor locuri, din istorioarele trăite în copilărie. Tot ceea ce am devenit ține de felul în care am înțeles lumea învățând de la oamenii din sat și de la natură. Și am învățat în primul rând respectul, iar lecția asta reprezintă un extraordinar punct de pornire în viață, un dar pentru care m-am simțit întotdeauna recunoscător și dator să ofer ceva la schimb. Mă gândeam să le vin oamenilor în ajutor, nu doar pentru a mă achita față de ei, dar și pentru a ține în viața cum se cuvine o poveste legitimă, în special în momentele în care aceasta părea să-și piardă cursul. Mai am rude în sat și acum. Sunt verii mei, soțiile lor, fratele meu, mă leagă de aceste locuri și familia, e drept, dar m-a motivat mai ales dorința de a vedea lucrurile mergând așa cum le este rostul, cu respect pentru sufletul acestor locuri, dar în acord cu lumea contemporană. Încă din anii ‘90 mă tot bătea gândul să încep proiectele aici. Mila 23 e un sătuc destul de mic. Pe vremea mea erau în jur de 160 de familii, dar între timp unii au plecat s-au s-au stins, acum sunt cu mult mai puțini, probabil că mai sunt vreo 200 cu totul. Nu e singurul lucru care s-a schimbat.

Era o vreme în care oamenii trăiau doar din pescuit și nici mai târziu variantele n-au fost cu mult mai multe. Mai erau vreo doi-trei profesori la școala din sat, cu toții veniți din orașele sau comunele din apropiere. Să nu uităm milițianul, plătit să păzească vreo trei comune. Dar, curios, pe vremea aceea oamenii erau mult mai uniți și mult mai prietenoși cu natura. Nu-i păzea nimeni, pur și simplu aveau ei respect, erau conștienți că Delta le oferă întreaga lor viață, știau să o protejeze fără legi, fără Ministerul Mediului, fără Poliția de Frontieră. Știau când să pună sculele și unde, când să întindă năvodul, aveau regulile lor nescrise și erau așa de uniți că, dacă ar fi greșit cineva, tot satul îl lua la întrebări. Mai târziu, Delta a început să fie agresată de cei care doreau să o trateze ca pe o mină de aur, din care tot scoți, fără să construiești ceva durabil. Meditând la această situație, am început și eu cu tot felul de proiecțele, unele derulate doar în gând, altele puse pe hârtie și apoi articulate și în realitate.

Prin 1996 am încercat să fac o fundație, care să gestioneze proiecte în zonă, dar am amânat mereu lucrurile, pentru că am avut mai mereu câte ceva de făcut în sport, mă atașam de câte un sportiv și nu-i puteam neglija pregătirea, așa că au trecut anii și ne-am apucat serios de lucru abia în primăvara lui 2010. În toamna lui 2009 am decis eu să mă retrag din sport și apoi am avut vreme să încep alte proiecte. Cele foarte coerente au început, însă, așa cum se întâmplă adesea, dintr-o întâmplare. Eram invitat la Uzlina, un sat aflat aproape de Murighiol, unde Salvați Delta organizase un concurs de gastronomie, cu lume adunată din toate satele din jur, gospodine care frigeau peștele, care acreau borșul, pescari, chibiți, gură-cască. În juriu, l-am întâlnit pe Doru Frolu, care era membru fondator al Fundației Radu Anton Roman.

Ne-am înțeles minunat, am descoperit că Doru era un iubitor pasionat al zonei, făcea de câțiva ani turul Deltei cu canoele, alături de niște grupuri de nemți și, din poveștile lui, am înțeles că abia aștepta zilele alea, ca să-și recapete suflul și energia. I-am spus poveștile copilăriei mele, apoi am văzut împreună că realitatea arăta acum diferit și am început să imaginăm soluții.

Rep: “Pescarul nu mai rezistă! Moare de foame. Apele sunt stricate, iar peşti nu mai sunt” – ca să citez dintr-un alt reportaj, contemporan de data aceasta, care vorbește despre un un ecosistem tot mai părăsit de oamenii locului, sătui de puţinele opţiuni cu care au crescut, dar din ce în ce mai frecventat de turiştii atraşi de sălbăticia conservată a naturii şi de ofertele ospitaliere tot mai diversificate. Sigur, probabil că există și o oarecare fascinație a lamentării, însă ceva adevăr tot trebuie să fie…

Ivan Patzaichin: Oamenii s-au schimbat de-a lungul timpului, dar mai ales o dată cu evenimentele din 1989. Dar oamenii nu sunt vinovați cu nimic. E în firea umană și e normal să-și fi dorit să trăiască mai bine, mai ales că au început să călătorească și au văzut case sau obiecte pe care apoi și le-au dorit și ei și s-au străduit să le construiască sau să le cumpere. A început saga voiajelor în Spania și în Italia, de unde mulți au venit cu idei pe care le-au pus apoi în practică și, pentru o bună perioadă, au crezut probabil că acumularea de bunuri reprezintă bunăstarea. Nu-i nimic de condamnat, până la urmă asta a crezut toată lumea. Apoi au înțeles că este nevoie de un motor care să genereze alte oportunități de câștig permanent în zonă, că trebuie să construiască ceva funcțional pe termen lung. S-au bucurat și când pe aici au început să apară pensiunile sau resorturile, fără să-și dea seama că cei care au avut inițiativa unor astfel de proiecte, majoritatea operatori din alte zone ale țării, aveau și echipele cu care să le implementeze și poate că au neglijat populația locală, nu i-au implicat pe săteni în dezvoltarea acestor locuri.

Le-au cumpărat peștele și atât. Mulți dintre oamenii de pe aici admirau succesul pe care îl are litoralul și și-au imaginat că, dacă vor deschide pensiuni, va fi la fel și în Deltă, puhoi de turiști, forfotă. Lucrurile stau, însă, diferit, iar acesta este un alt tip de turism, pentru care trebuie alte strategii. Nu au ei nicio vină. Puțini și-au dat seama imediat, de pildă, ce valoare are tradiția, cei mai mulți se grăbeau oricum să uite de asta, începeau o nouă viața și credeau că obiceiurile sunt o poveste care trebuie uitată. Li se părea ciudat dacă le spuneai să păstreze obiceiurile, își imaginau că asta ar însemna să se întoarcă în timp cu o sută de ani. Nu a existat, multă vreme, o minte vizionară, care să-i încurajeze să-și păstreze tradițiile, pe care să le aducă în contemporan și să le facă parte din viața lor de azi. Dar, iată că e important să ai grijă de ceea ce ți-a dat Dumnezeu! Cu timpul, a început un fel de conflict fals între natură și om, care nu a mai existat altcândva prin părțile astea. Deși o astfel de luptă nu poate fi dusă la nesfârșit, trebuie să ai grijă de natură ca ea să-ți ofere, mai apoi, ceva, orice, viața.

Nu durează prea mult până să înțelegi, cu adevărat foarte clar, această regulă. Acum nu mai e pește cum a fost, după ce s-a pescuit abuziv, cu curent electric uneori… în ultima vreme și oamenii s-au dezbinat, au încetat să lucreze împreună, fiecare a sperat să-și rezolve problemele lui și, pentru că nu aveau cine știe ce încredere în alții – de vreme ce această încredere le-a fost oricum înșelată de prea multe ori – au început să-și dorească să facă singuri totul. Dacă ridică cineva o pensiune, acela își va dori să facă și transport, și transport de agrement, soția lui sigur va deschide un restaurant – ceea ce înseamnă o investiție uriașă, pe care nu o poți amortiza ușor, mai ales dacă n-ai nici cine știe ce experiență în management în turism. De această confuzie au profitat alții, operatori cu experiență din alte locuri, s-a construit mult, chiar agresiv, dar localnicii au rămas la fel, traiul lor nu s-a îmbunătățit. Toate acestea se adună, la un moment dat, și remaci că nu e bine.

Noi am încercat să deschidem perspective, să-i încurajăm, prin programe pragmatice și coerente, să înțeleagă că uniți vor fi mai eficienți și mai credibili. Promovăm de câțiva ani proiecțele pilot, de pescaturism, de gastronomie, niște lucruri mărunte, care se pot extinde, dar doar dacă oamenii se asociază. Pescaturism nu poți face de unul singur, de pildă. Trebuie să fie patru-cinci pescari, împreună cu familiile lor. Avem proiecte cu care vom încerca să obținem finanțări europene. Am creat un Grup de Acțiune Locală, așa numitul GAL în termeni uzuali, un grup mic, pe numai patru comune, o asociere a reprezentanților locali, care elaborează o strategie în baza căreia asociația devine eligibilă pentru o finanțare pe care apoi să o gestioneze cu resurse proprii. Tot prin programe europene am finanțat și pregătirea acestor aplicații. Pentru început vor fi dezvoltate proiecțele mai mici, doar că este important ca ele să fie gândite cu implicarea mai multor oameni, sumele trebuie împărțite, la fel și responsabilitatea.

Rep: Pescaturismul, alături de alte proiecte asemenea pe care le dezvoltați local, ar putea să schimbe conceptul general, transformând Delta dintr-o posibilă destinație de vacanță, într-o zonă de eco-turism, prin promovarea naturii și a tradiției locale, asigurând astfel și un brand puternic, care să vizeze un alt tip de public…

Ivan Patzaichin: Pescaturismul… până la urmă, pescuitul este oricum viața unui pescar, nu i-am propus nimănui să schimbe ceva, doar că încercăm o viziune ceva mai organizată și cât mai legală. În cuvinte puține spus, se adună trei pescari, sunt dotați cu niște lotci tradiționale, cele adevărate, care chiar sunt simbolul Deltei. Sigur că în ultima vreme nimeni n-a mai vrut să audă de așa ceva, oamenii vin în Deltă mai ales la sfârșit de săptămână și, potrivit ultimelor statistici, stau o noapte sau două – 1,8 nopți, dacă e să cităm exact cifrele -, fapt pentru care își doresc, în cel mai fericit caz, să închirieze o barcă rapidă cu motor pentru a face niște curse în viteză pe canale, astfel încât să se bucure de cât mai multe, într-un timp cât mai scurt. Iar de pe urma acestor turiști localnicii nu rămân cu mai nimic. Cu atât mai mult cu cât sezonul de turism este și extrem de scurt și până acum lumea a gândit strategii să obțină cât mai mult din lunile astea și nu să schimbe strategia în profunzime. Dacă întrebi un localnic cum și-ar rentabiliza afacerile, îți va spune că are de gând să mai construiască câteva camere la o pensiune.

Noi am vrea să schimbăm puțin și viziunea aceasta și să atragem călători cu alte pretenții, care sigur ar rămâne mai multe zile în Deltă dacă ar avea ce face, dacă li s-ar oferi diverse oportunități de petrecut timpul, chestiuni care trebuie gândite local. Iar acest tip de călător va prefera, cu siguranță, o lotcă cu vâsle. Noi am revitalizat un mic atelier din Tulcea, care a construit câteva astfel de lotci, modele la care renunțaseră de ani buni, pentru că nu mai exista cerere. Le-am modernizat puțin, astfel încât să putem pune un turist în ea și acesta să se simtă bine. Nu un singur turist, desigur, ci chiar vreo 18… Ce fascinație ar putea să fie să însoțești pescarul la taliene, să vezi sculele și cum ridică peștii, ocazie să dai o tură de canal, mai vezi păsări, poți face fotografii, înainte de a ajunge la un refugiu pescăresc pe o insulă, unde au un șopron pregătit special, cu ceaune bune, unde vor face borșul și peștele. Banii, în acest caz, le rămân localnicilor, desigur, după ce își plătesc taxele. Posibilitățile de dezvoltare în Deltă sunt multe. De exemplu, sunt foarte mulți crescători de animale, dar nu există niciun abator. Oamenii cară sute de mii de animale cu șlepul la Tulcea, iar la întoarcere cumpără carnea de la supermarket.

Printr-un proiect în care urmează să se asocieze câțiva crescători locali de animale, ne gândim să fie cumpărat un abator mobil, plutitor, care să meargă din sat în sat în anumite zile, astfel încât carnea să poată fi procesată și astfel să i se adauge valoare. De fapt, tot ce se exportă din Deltă se exportă fără valoare adăugată în acest moment. Iar noi ne dorim ca nicio resursă din Deltă, fie papură, fie carne, fie pește, să nu mai iasă de aici fără valoare adăugată. Gândim soluții astfel încât să fie totul cât mai mult procesat acolo, pentru că asta înseamnă venituri pentru localnici. Nu în ultimul rând, sunt 30.000 de hectare cultivate cu grâu în Deltă, și nu există nicio moară. Lumea își cumpără pâinea de la Tulcea. Era o moară la Chilia, una veche, de prin anii ‘30… morarul a murit în urmă cu vreo zece ani. Poate că acum vom obține o finanțare prin care să fie creat aici un centru gastronomic și, nu în ultimul rând, să repunem această moară în funcțiune, astfel încât să avem aici făină de Chilia.

Nu mai vorbesc de faptul că oierii din zonă vând… brânză de Sibiu. O dată ce vor fi bani, vor fi dezvoltate și capacități locale de management și va exista și expertiză importată în zonă în perioada aceea. Oamenii, până nu înțeleg exact care le sunt avantajele, oricum nu se schimbă. Prin urmare, fiecare demers trebuie să aibă rezultate vizibile.

Rep: Există și reticențe față de demersurile dvs?

Ivan Patzaichin: Da, probabil că există și reticențe, de vreme ce cea mai importantă schimbare este, de fapt, în opinia mea, una de mentalitate. Bunăoară, chiar verii mei îmi spun că n-am nevoie de nicio lotcă, pentru că în zilele noastre turiștii vor șalupe de fapt. Foarte bine, le spun, plimbați-i cu șalupe pe ai voștri, noi o să încercăm să imaginăm programe pentru cei care și-ar dori lotci. Există, de asemenea, oameni care poate se simt dezamăgiți că am venit cu trei bărcuțe, pe când ei poate se așteptau la un lanț hotelier și la o investiție masivă, însă nu acesta este obiectul demersului nostru și nici cea mai inspirată strategie de dezvoltare locală, în opinia noastră. Un lanț hotelier nu le-ar aduce niciun venit oamenilor de aici, ci doar ar exploata resursele. Jefuirea Deltei, transformarea ei în vacă de muls, a început cu Ceaușescu și faimoasele lui îndiguiri pentru agricultură.

E vremea pentru o schimbare de abordare. Nu în ultimul rând, însăși ideea unui proiect de finanțare poate fi privită cu rezerve, de vreme ce au fost derulate o bună bucată de vreme tot soiul de proiecte strict formale, așa că acum e mai greu să angrenezi oamenii dacă nu le demonstrezi foarte clar că va exista o schimbare reală, concretă. Și, desigur, multora le e greu să creadă că poți acționa, pe termen lung, fără să ai un interes mercantil. Iar noi avem doar interesul declarat de a schimba mediul în care ei acționează, astfel încât beneficiile să meargă la oamenii locului și nu la marii concesionari de resurse. Bunăstarea unei comunități nu stă doar în bani, ci trebuie să fie creat un mediu bun, optimist, să simtă că și copiii lor au un viitor tot acolo. Ecoturismul nu înseamnă doar cazare și masă, ci are o componentă educațională puternică, înseamnă produse locale pe care ai un brand foarte puternic, Delta Dunării. De asemenea, sunt 16 entii în Deltă, fiecare cu cultura și tradițiile ei, grupuri care-și redescoperă acum potențialul, apar cluburi tradiționale în cam toate localitățile, au creat ansambluri, organizează sărbători ale comunității, își respectă costumele, participă la festivaluri. Deocamdată este o fază formală și relativ confuză, însă vor ajunge în curând într-o zonă care va trebui luată în considerare.

La rândul ei, gastronomia locală a fost foarte influențată de turiști – acestea sunt chiar rezultatele unui studiu pe care l-am făcut, în anii trecuți, cu Dl Vintilă Mihăilescu și studenții săi – și ar fi grozav, ba chiar și mai ieftin, ca oamenii să se întoarcă la specificul lor și să lase bucătăria internațională, mai exact faimoasele fripturi cu cartofi prăjiți, ca o simplă alternativă. Gastonomia e patrimoniu imaterial local. Iar oamenilor, o vreme, nu li s-a părut așa de important să-și păstreze rețetele…

Rep: Ce urmează?

Ivan Patzaichin: Urmează, la finalul lunii august, Festivalul Rowmania, Festivalul Bărcilor cu Vâsle, ajuns la cea de-a cincia ediție și intrat în calendarul european, un eveniment unic pe continent, făcut în parteneriat cu un grup din Germania, care, de altfel, a pornit deja în drumul spre România. Festivalul se întinde pe un weekend pe care ni-l dorim dinamic, înțesat de conținut nou și sport pe apă și pe uscat, cu competiții de vâslit pe Dunăre, un triatlon internațional și o cupă europeană de triatlon pentru juniori, cu expoziții, dezbateri și muzică live. Am invitat, anul acesta, și Teatrul Masca. Festivalul acesta a fost construit ca un tăvălug pentru a promova acest gen de turism. Se face acest gen de turism peste tot în Europa, există organizații cu 60 de ani de tradiție, vin sute de bărci care plecă din Germania spre mare. Majoritatea se și opresc la noi la festival. Visul nostru este la Delta să devină regina eco-turismului din Europa…

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *