Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 18, 2015 in Arts | 0 comments

Iranianul care a sedus elita artistică bucureșteană

Iranianul care a sedus elita artistică bucureșteană

Rezza Munteanu, la întâlnirea cu Arts United

Rezza Munteanu, la întâlnirea cu Arts United

Își trece din când în când degetele peste tastatura Mac-ului rămas deschis, evocând amintiri dintr-un Iran de poveste, Iranul celor 1001 de nopți, tara înțelepciunii cuminți, a prăjiturelelor rotofeie. Un Iran imaginat idealist, în care trebuie să te străduiești ca să poți rămâne ignorant, cu atâtea înțelesuri în fiecare lucru, începând de la un colț de stradă și până la frunza de șofran care aurește albul unei movilițe de orez. Respectat și iubit de o lume pretențioasă și sucită, Rezza e genul de tip cuminte, a cărui modestie echilibrată îl face, de fapt, mai puternic. Să zicem că ar fi « ingredientul minune » de la Ota, locul secret de întâlnire a boemei culturale bucureștene, deși a primit drepturi depline în rândurile celor care populează locul, pictori, regizori, actorime. În fond, are propriile declarații estetice, în zona de creație cu cei mai mulți adepți: arta culinară.

Cele câteva cărți ale autorilor iranieni din diaspora pe care le-am citit vreodată se împrăștie în gânduri. Pentru prima oară îmi pare ușor să alung imaginile tenebroase ale lui Sehar Delijani, bunăoară, scene obscure din țara bărbaților cu chipuri severe și cu guri pline de furie, o lume plină de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, care luptă împotriva vieții însăși, prin campanii de epurări în universități și în redacțiile ziarelor. Dincolo de de faptul că îl bănuiesc pe Rezza că vede mai degrabă părțile frumoase ale lumii, avem oricum o altă cheie de înțelegere de data asta, urmând aroma mirodeniilor parfumate și sfârâitul cărnii de oaie în cuptoare.

Pentru cineva obișnuit cu intelectualismul defensiv citadin, cu avalanșe de înțelepciuni de viață și cu aversele biciuite ale planurilor de viitor, discuția cu Rezza e ca o vacanță la mare. Ne pierdem în considerații glisante despre ceva orez și chifteluțe persane aburinde sau punem câte o pălărioară de Paris fingerfood-ului francez. Desigur, acesta este doar aperitivul, pentru că urmează povești savuroase din restaurantele de cinci stele, cu creveți marinați cu șofran sau în usturoi și zeamă de lime, înainte de a fi rumeniți în ulei de măsline parfumat. Ne ținem suflarea cât să putem trece cu bine printr-o bucătărie sulemenită de mirosuri, oaie sfârâind în cuptor, kebab cu orez basmati, înzorzonat cu șofran, și salate, multe salate din toate verdețurile, cu frunze de mentă presărate șic, pentru a da și mai multă strălucire uleiului de măsline.

Am gătit cu excavatorul astă vară, în curtea Otetelișenilor de la Benești, o chestie obișnuită în Iran sau Arabia Saudită, spune Rezza, reinventată prin Oltenia doar cât să se mire pictorii și boierii, sau oricare altul ar fi fost ispitit de asemenea tărășenie. Ca toti ceilalți artiști invitați la cea de-a doua ediție a teberei de pictură « În câmp electric », Rezza Munteanu va participa la vernisajul acestei expoziții, pe 30 septembrie, la Teatrul Odeon din București. A promis o lucrare remarcabilă, exclusivistă și în ediție limitată, singura, de altfel, pe care invitații vor fi încurajați să pună mâna.

Cuptorul săpat și cosmetizat de Rezza la Conacul Otetelișanu din Benești

Cuptorul săpat și cosmetizat de Rezza la Conacul Otetelișanu din Benești

Rep. Un iranian în micul Paris… și încă unul perfect integrat, cunoscut și apreciat de o breaslă altminteri destul de simadicoasă, artiștii și, încă și mai complicat, pictori… Cool, hip, cu o identitate clară și un rol incontestabil. Sunt aproape sigură că nu ai făcut niciun efort pentru asta, în primul rând pentru că cei care fac eforturi obțin, de regulă, efecte contrarii. Unde a rămas Iranul, însă, în această nouă poveste de viață?

Rezza Munteanu: Am părăsit Iranul în 2008. N-aș spune că a fost vorba despre o declarație de intenție sau de vreun tip de vot de blam față de vreun regim oarecare, așa cum poate ți-ai putea imagina, ci pur și simplu a fost vorba de o dorință de a provoca puțin viața, de a încerca posibilități și drumuri, o tentativă de a cunoaște lumea. Sigur, nu îmi sunt străine dezbaterile internaționale pe temă, precum cunosc îndeaproape și adevărurile profunde ale Iranului, însă trebuie să știi că pentru mine orice chestie de formă, cum ar fi, de pildă, regimul din Iran, va rămâne întotdeauna o discuție de plan secund. Iranul meu rămâne același Iran în care m-am născut. Am auzit multe povești imaginate despre Iran pe aici și probabil că aveți dreptate.

Poate că ai să mă înțelegi mai bine dacă am să-ți spun altă poveste. Aveam șapte ani și deja știam câteva lucruri despre Hagi, un fotbalist tare din România, mici istorioare pe care le citisem într-o carte. Reținusem câteva informații și despre București și văzusem și un documentar la televizor despre Garda de Fier. Un copil de șapte ani, într-o cu totul și cu totul altă parte a lumii, își imagina o țară îndepărtată și, folosind puțina informație pe care o avea, trăia cu impresia că trebuie să fie o țară teribil de frumoasă. Unele condiționări ar putea să pară, într-adevăr, excesive în ochii lumii vestice. Dar ca femeie nu poți merge singură în voie nici în Arabia Saudită și cam pe nicăieri în lumea musulmană. Iranul să spunem că este în acest moment cea mai sigură țară din această zonă din acest punct de vedere. A avut grijă să nu fie permisiv organizațiilor teroriste, deși, fiind situat în Orientul Mijlociu, are legătură cu încurcăturile politice regionale. Totuși, în Iran nu s-a semnalat în ultima vreme niciun incident, niciun atac terorist, nu a explodat nicio bombă.

Iar ca turist, oricare ar fi constrângerile, în momentul în care primești viza pentru Iran, ai siguranță că te vei întoarce cu bine acasă. Știi că dl nu-știu-care a intrat în Iran pentru 15 zile, iar domnul nu-știu-care poate fi cât de cât sigur că nu pățește nimic, chiar dacă ar avea chef să se plimbe pe stradă cu un milion de euro în buzunar. Am de altfel, niște prieteni, de aici din București, care au străbătut câteva trasee din Iran cu bicicleta și care doresc să se întoarcă acum alături de familii. Oamenii locului – și abia aici încep să vorbesc despre Iranul meu – au suflete speciale și, dacă nu ai unde să dormi și decizi să dormi în parc, ai putea avea surpriza că te iau unii acasă, îți fac de mâncare și te petrec la plecare ca și cum ați fi prieteni de o viață. Prietenii mei au trăit aceasta experiență. Au mers cu bicicletele prin sate, unde îi întâmpinau oamenii… de unde sunteți ? Din România! Ei, dar am auzit de România… haideți în casă să vă dăm ceva de mâncare! Cam cum se întâmplă prin anumite locuri și pe aici. Iranul e puțin diferit de alte țări musulmane. Cred că suntem mai calmi, deși avem destule puncte nevralgice, locuri de intoleranță. Dar în sistemul socio-cultural, totul este este perfect logic și de înțeles. Ca să nu mai vorbim de faptul că unele dintre aceste locuri de intoleranță sunt la fel în toată lumea. Poate doar intensitatea reacției să difere.

Nu vreau să dau lecții nimănui, dar aș privi cu rezerve știrile CNN potrivit cărora Iranul își bagă turiștii în pușcărie. Băiatul care se află în închisoare în Teheran fotografia, de fapt, o centrală nucleară, iar regulile sunt destul de stricte în acest punct cam în toată lumea. Nu știu dacă vă place sau nu, dar Iranul seamănă destul de mult cu România și cam așa se explică faptul că nu consider că trăiesc printre străini. E drept că sunt un tip destul de deschis, iar casa mea este acolo unde mă așez. Sunt oameni care se simt confortabil așa, dar probabil că vă așteptați ca asta să fie mai degrabă o folosofie de viață contemporană a Vestului. Am trăit 25 de ani în Iran, sunt de acolo. Din acest punct de vedere, România este Iranul numărul doi, asemănătoare cu totul, cu vremea, cu stiluri de viață, cu relațiile dintre oameni. Am trăit în Suedia, dar nu m-am simțit nicăieri atât de familiar ca aici.

Sigur, unii și-ar putea imagina că sunt singur. Da de unde? M-am împrietenit foarte bine cu românii, am prieteni, mă sună, sunt interesați de ce fac, mă caută mereu și îmi poartă de grijă. Chiar  am doar vreo doi-trei prieteni persani, sincer să spun. Am fost cândva într-un restaurant, aici în București, unde era o masă cu zece turci. Eu, dacă merg într-un restaurant, de bună seamă la masă vor fi zece români și un persan. Mă potrivesc, cumva, cu lumea asta de aici, din România. Am învățat și foarte ușor și limba, fără să fac școală. Între timp, am impresia că am și uitat limba engleză. Atât am vorbit româna, că am uitat engleza. Sunt puțin mândru, de vreme ce am prieteni iranieni care, după opt ani trăiți în România, știu să spună “salut”, “cât costă”, “e bun” sau… după caz, “nu e bun” și atât.

 

Rezza Munteanu / foto Mirela Bichigeanu

Rezza Munteanu / foto Mirela Bichigeanu

Rep. Un bucătar iranian la București care nu lucrează, așa cum ne-am aștepta, într-un restaurant cu specific, nici nu și-a deschis o shaormărie, ci a devenit răsfățatul lumii artistice bucureștene, sau, depinde de punctul de vedere, el îi răsfață pe artiștii din cele mai subțiri categorii cu specialități din cele mai variate. Dacă stau mai bine să mă gândesc, ești așa de bine integrat încât nici nu mizezi neapărat pe specific, iar lumea nici nu te cnsideră neapărat bucătar, ci un egal de-al lor în lumea artistică….

Rezza Munteanu: Am învățat să gătesc de la mama, o femeie bună și frumoasă, care, draga de ea, între timp a orbit. Mă gândesc la ea cu bucurie de aici, din mijlocul Bucureștiului. Mă mai sună și acum și îmi dă încă rețete, o mai sun și eu din când în când, să-mi amintească mici trucuri pe care poate le-am uitat. Se bucură de fiecare dată de întrebare, parcă o aud… « dacă vrei să faci cartofi prăjiți, spală cartofii, îi tai și îi pui în apă cu sare vreo cinci minute, și abia apoi îi arunci în ulei ». Mă întreabă ce-am mai gătit și îmi spune te miri ce, că ar trebui să amestec carnea de vită cu cea de oaie, în tocăniță, cu sos de rodii, cu sos de roșii, cu ce vreau eu.

Mă rog, dintr-o infinitate de posibilități de destin, de posibile drumuri în viață, probabil că nu se aștepta să ajung chiar bucătar la București, mai ales că până la 25 de ani, vârsta la care am părăsit Iranul, lucram de fapt ca sudor în industria petrolieră. Tata, care este de origine afgană, a lucrat ani mulți ca inginer de petrol și gaze în Afghanistan, iar apoi a fost cooptat ca arhitect în Iran. Povestea talentului meu în bucătărie începe ceva mai puțin spectaculos decât ne-am aștepta, deși, acum gândind, este cu siguranță cel mai firesc punct de pornire pentru un asemenea drum. Suntem șase frați acasă, patru fete și doi băieți. Eu sunt băiatul cel mai mare, iar cea mai mare soră are 52 de ani. Acum ne-am cam împrăștiat prin lume, două surori au rămas în Iran, una este în Germania, alta trăiește în Suedia, iar eu sunt la București.

Fetele i-au fost mamei de ajutor ani buni, însă în Iran tradiția spune ca ele trebuie să se căsătorească destul de rapid, la 16-17 ani, și așa se face că și casa noastră a rămas goală la un moment dat, iar mama nu a mai avut, de la o vreme, ajutoare în bucătărie. Eu am fost, probabil, singurul ei ajutor, o auzeam strigând « Rezza, ai grijă că am ceapa pe foc”! “Rezza, vino să mă ajuți să arunc apa de la orez! ». Ca să spun sincer, îmi plăcea. Lucram foarte bine, cu plăcere alături de mama. Nu numai că îmi plăcea să-i fiu singurul ajutor, dar eram interesat și de ceea ce făceam. Începusem eu, oricum, încă de pe la șapte ani să-mi testez noua pasiune, firește, mai întâi cu o simplă omletă, dar mai apoi am reușit să fac și lucruri cu adevărat complicate. Îmi amintesc când am încercat prima dată Kapeli polo, care nu este neapărat o specialitate tradițională persană, ci mai degrabă una regională. Așa cum vă imaginați, în Iran, Afghanistan și Tadjikistan, adică țările care vorbesc limba farsi, diferențele culturale sunt mici, obiceiurile sunt de regulă asemănătoare. Revenind la demersul meu, temerar de data asta, am să spun că pentru felul asta de mâncare se prăjește carnea de oaie cu ulei, apoi se face un sos cu roșii și ceapă, ca o tocăniță. Apoi carnea se așează în farfurie peste orez, alături de o garnitură făcută cu stafide, miere de albine, fistic și migdale. Gustul e dulce-acrișor, absolut delicios, mai ales dacă adaugi și o salată, cu iaurt și cu mentă. Îmi place la nebunie să gătesc, e o pasiune.

De aici societatea iraniană pare, probabil, una excesiv patriarhală și pe alocuri este așa. Sigur, femeile se ocupă de casă în Iran, dar așa cum se spune și în cultura vestică, cei mai buni bucătari în casă rămân bărbații. De altfel, chiar acum este o mare sărbătoare religioasă în Iran, Muharram, care comemorează moartea unuia dintre cei 12 imami șiiți, ucis de suniți. Toată lumea merge, vreme de zece zile, la moschee, iar bărbații gătesc mii de porții de mâncare și le oferă celorlalți. Imamul ucis a fost lăsat fără apă în zile cu temperatură toridă, așa că se oferă tuturor apă, sucuri cu gheață rece, să aibă toată lumea ce să bea. Revenind la povestea începută, sunt bucătar și îmi place asta. Urmează să plec la o specializare în Parma, un curs foarte sofisticat de bucătărie, în urma căruia voi avea de ales dacă rămân acolo, în vreunul dintre restaurantele lor cu nu-știu câte stele Michelin, sau dacă mă întorc la București să deschid un restaurant. Și simt că voi alege cea de-a doua variantă.

 

Rezza Munteanu / foto Mirela Bichigeanu

Rezza Munteanu / foto Mirela Bichigeanu

Rep: Istoria ta în România pare să fi început pur și simplu, în cel mai firesc mod imaginabil. Pare că ai fost în momentul potrivit exact în locul care te putea primi fără să-și solicite cine știe ce efort de adaptare. Dar, spunem noi pe aici, bufnițele nu sunt întotdeauna ce par a fi. Cum suna această poveste pentru tine ?

Rezza Munteanu. În România am ajuns fără prea mari planuri, ca simplu turist, venisem să fac Revelionul cu două prietene din Germania. Cum era chiar noaptea dintre ani, am ieșit pe stradă, undeva pe Calea Victoriei. Aveam o sticlă de șampanie în mână, era ceva atmosferă, rădeam pe străzi și ne salutam cu lumea. Cheers, noroc, cam cum se face în momente de genul ăsta. Alexandra, fata care avea să-mi devină soție, era pe atunci o simplă necunoscută, care se bucura, la rândul ei, de trecerea dintre ani, salutându-se cu lumea. Am ciocnit șampanie, apoi am dansat până la patru dimineața, i-am lăsat un număr de telefon, iar ea a sunat după câteva zile pentru prima ședință, care a fost programată în restaurantul Divan din Floreasca.

Îi zic ședință, nu întâlnire, pentru că Alexandra, de profesie avocat, este un om foarte structurat, vrea să știe cu exactitate care sunt intențiile și planurile fiecăruia, m-a întrebat ce am de gând să fac eu însumi, iar eu i-am spus că îmi place Bucureștiul și că iau în mod serios în calcul ideea că aș putea trăi aici. Mi-a luat un amplu interviu și se pare că am dat răspunsuri satisfăcătoare. Am locuit în Suedia, dar nu m-am dat în vânt cine știe ce după nordul Europei, așa că oricum aveam de gând să schimb ceva. Iar Alexandra nu m-a lăsat să mai plec. Sunt de cinci ani aici, m-am căsătorit, am casă, am prieteni și mai și învâț din când în când pentru cetățenie română. Tot Alexandra este cea care m-a introdus în cercurile artistice bucureștene. O dată rămas, trebuia să mă orientez puțin, și aveam de gând să mă înscriu la Universitatea de Petrol și Gaze din Ploiești, dar procedura s-a dovedit a fi destul de confuză, era foarte dificil să aduc anumite documente din Iran. Trebuia să plimb niște diplome, să recuperez un an de școlarizare și, pentru că sunt străin, să plătesc și 12.000 de euro. M-am întrebat ce altă variantă ar mai fi, iar răspunsul a fost la îndemână, având în vedere că mă pasiona dintotdeauna bucătăria.

Îl cunoșteam pe Ștefan Cosma, un fel de legendă urbană prin București, absolvent al Facultății de Arte și specializat în Germania. El mi-a sugerat că aș putea să încerc acest drum, m-a prezentat lui Ota, care a fost încântat și m-a invitat în restaurantul lui plin de pictori, regizori de film, actori, actrițe. Se știe, lumea faină a Bucureștiului se strânge la Ota. Se pare că și artiștilor le-a plăcut felul meu de a fi, așa că lucrurile au mers, în mod firesc, mai departe. Le-am fost recomandat și altora, am participat la diverse acțiuni, am făcut și bucătărie italiană, și internațională, până când am acceptat o poziție stabilă într-un restaurant din București. Am gătit, apoi, la Zilele Cotroceniului, invitat tot de Ota, dar și la solicitarea artiștilor. Celor care vin la Ota le place mâncarea persană, se pare. Am mai gătit mâncare persană, mâncare thailandeză, mâncare franceză la orice altceva, la cine de afaceri, inclusiv la ambasade, dar nu în mod oficial, ci la dineuri private.

 

La J'ai Bistro, alături de pictorița Daniela Zbarcea, coordonatorul Galeriei Odeon, și Diana Evantia Barca, editor Arts United

La J’ai Bistro, alături de pictorița Daniela Zbarcea, coordonatorul Galeriei Odeon, și Diana Evantia Barca, editor Arts United

Rep: La un asemenea parcurs, trebuie să existe și o oarecare filosofie de viață. Sigur, sintetizată din cei 30 de ani de experiență pe care tocmai îi împlinești…

Rezza Munteanu:  Am lăsat întotdeauna viața să treacă prin mine. Dacă mi se întâmplă ceva rău, nu mă plâng și nici nu mă consider o victimă, le las pe toate să vină, pentru că știu că vor pleca apoi din viața mea. Nu-mi fac niciun scandal în cap și nu-mi construiesc vinovății. La fel dacă se întâmplă ceva frumos. Le las pe toate să vină și să treacă. Mi se pare viața prea scurtă pentru ce doresc să trăiesc. Iar eu vreau să stau liniștit, să beau o bere cu prietenii, să merg în locuri frumoase cu familia mea, să fac niște copii și… cam atât. Nu am niciun fel de încrâncenare. Și, ca să fiu sincer, e bine așa.

1,304 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *