Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Nov 9, 2014 in Arts | 0 comments

INTERVIU. Un ocean de sâni, astronauți și alte himere în realismul fantezist al lui Dominic Vîrtosu

INTERVIU. Un ocean de sâni, astronauți și alte himere în realismul fantezist al lui Dominic Vîrtosu

Dominic Vîrtosu

Dominic Vîrtosu

„Matei, Ioan, Luca și Marcu“, zâmbește pictorul Dominic Vîrtosu, cu privirea spre fotografia verzuie care înghesuie, bine potrivite într-un cadru strâmt, patru capete de vită îmbălsămate în formol și așezate în cruce. Un evident Damien Hirst manierist, fotografiat cu vreo două săptămâni în urmă pe undeva, într-o expoziție europeană. Mă mai gândesc ce cred despre asta… îmi spune, defilând albumul spre personajele mumificate ale lui Maurizio Cattelan și mai departe, până în fantasma de culoare a lui Takashi Murakami. Nu mă îndoiesc că acesta din urmă este preferatul lui și mi-o confirmă, nu numai arătându-mi în poze că poartă o cămașă înflorată în ton cu lucrarea artistului nipon, ci și asezonând demonstrația cu mici istorioare legate de estetica japoneză post-belică și considerații referitoare la imaginile bidimensionale, așa numitele “superflat”, exploatate contemporan în seriile manga și anime.

Explică orice nuanță care i-ar scăpa, probabil, profanului intrigat de batalionul personajelor dezertate din foile unei reviste de benzi desenate pentru a se  încolona într-o nouă logică și cu misiune nouă, într-o operă de artă. Dominic are puțin peste 30 de ani și un temperament cu ștaif și glam de star, așa că mă mai întreb o dată ce ar putea să creadă de fapt despre Apostolii lui Hirst, cum se poziționează față de sens și față de extremă, cât de permisiv ar fi la tipul ăsta de controversă…. Dar, până la urmă, ce-ai putea gândi despre Damien Hirst, un tip care a băgat un rechin în formol, a decis că asta ar fi o lucrare de artă și apoi a intitulat-o, mai mult decât pompos, The Phisycal Impossibility of Death in the Mind of Someone Living? Apostolii au fost expuși, în vară, la Grimaldi Forum, în Monaco, alături de alte piese de excepție din probabil cea mai mare și mai valoroasă colecție europeană, Colecția Pinault. “ArtLovers”, o etalare interesantă, unele dintre lucrări au fost prezentate publicului pentru prima oară – spune Dominic, un artist suficient de fascinat, de vanitos și de elegant încât să caute și, de cele mai multe ori să și găsească, exact acele accente care pot aduce un plus de sens într-un spațiu aparent linear.

Dominic Vârtosu are vocație și har pentru a inventa gramatici extravagante în extremă, daruri pe care le ignoră în numele unui sens profund. “E educat mai mult decât alții”, îmi spune cineva, iar eu chiar păstrez premisa asta în gând, în timp ce-l cercetez cu întrebări…

Dominic Vîrtosu

Dominic Vîrtosu

Rep. Eșuat într-un ocean de sâni, sugarul întinde mâna după singurul lucru care nu i se oferă, alege o suzetă… Sau, ca să citez direct din descrierea uneia dintre lucrările tale, ideea de a seduce o femeie poate că nu este chiar complementară cu cea de a deveni astronaut (deși, dacă îmi permiți, pot avea multe în comun…), dar ar putea fi intriga unei incredibile aventuri la marginea realului. Metafore, fantasme, forțe care se contrabalansează, dorințe, vise… o mare aiureală care, la un moment dat, se leagă așa de bine încât noul ei sens rămâne memorabil. Imposibil de uitat. Ce să spunem că e asta?

Dominic Vîrtosu. Am putea spune că e un fel de realism fantezist. Sunt niște lucruri reale, elemente concrete, dar din familii complet diferite, care sunt transformate, sunt juxtapuse, sunt obligate să relaționeze într-un spațiu nou, în care funcționează alte reguli. Să zicem că am putea alătura unui astronaut niște bomboane. Par decupaje din lumi separate dar, o dată ajunse împreună, ele construiesc o altă gramatică, definesc alt perimetru, altă lume, alt univers. Fără dorința de a teoretiza foarte intelectualist, pictez lucruri pe care, ca să folosesc o formulă fără cine știe ce pretenții – dar la îndemână, mi le clocește mintea. Incubația la care mă refer durează câteva săptămâni. Dacă vrei tu ca toate acestea să se petreacă pe o planetă anume, vom spune că planeta acestei inspirații se numește „Pauză” și că ajung acolo cam o dată la trei săptămâni. Uneori la două. Oricum, apare de regulă după mai multe zile de gânduri.

Ca de fiecare dată în asemenea cazuri, se întâmplă mai ales când nu o cer, când nu doresc să se întâmple, este exact invers decât mi-aș fi propus să fie (pentru că atunci când o cer, pur și simplu nu vine!). În plină perioadă de „pauză”, se arată ceva, care vine fără prea mare tam-tam, brusc, fără previz, fără anunțuri speciale. E ca o străfulgerare. Muza chinuită nu vine, se știe! Poveștile mele nu au neapărat un sens coerent la o primă vedere, dar au propria viața și își construiesc aproape de la sine justificările. Lucrez acum la ceva… e ok (râde). E o scenă erotică cu Mickey Mouse – deși nu putem ști clar că e el, pentru că nu-l vedem chiar pe tot. E mai mult o umbră. La orgie participă și Moș Crăciun, iar cei doi se bucură de de compania a două doamne. Bărbații sunt clar identificați, firește, ei sunt icon-uri,în timp ce ele… să spunem că au o situație mai puțin privilegiată, adică nu au o identitate clară. Probabil că este o poveste de pe planeta mea, deși ea se susține foarte bine și pe planeta asta. „Uite, vezi, asta este exact ca în viață. Femeile visează la bărbați care nu există” – mi-a spus o prietenă și evoc asta acum doar pentru a sugera că sunt sensuri de lectură la care un artist nu se gândește neapărat în momentul în care își definește opera.

Privitorii își inventează propriile povești, pornind de la o anumite elemente. Foarte bine fac. Mă interesează foarte mult calitatea desenului și, ca să rămână exact cum mi-l doresc, să păstrez prospețimea schiței de mână, îl proiectez uneori pe pânză. Pictez uneori cu proiector… se practică. Mi-e greu să spun cine a brevetat metoda, probabil că maeștrii flamanzi, care foloseau camera obscură. La mine e o chestie de acuitate.

autor: Dominic Vîrtosu

autor: Dominic Vîrtosu

Rep. Tatăl tău e pianist, mama – profesoară de filosofie și logică. Nu că ar fi neapărat necesar să existe o “moștenire” ideologică… deși găsesc foarte probabil ca lumea asta pe care am încercat să o definim își are coordonatele incipiente din aceast zonă. Cum a arătat perioada de structurare? Știu că ai cochetat tu însuți cu pianul, de pildă…

Dominic Vîrtosu. Tatăl meu e pianist. Atât. Punct. (Ăsta este un interviu până la urmă? –râde). Muzică clasică, a fost lector la conservator, acompaniator la canto și este și compozitor. Mihai Vîrtosu este numele lui. Sigur, aveam pian în casă în copilărie, pianul tatălui meu… se înțelege că am vrut și eu să studiez, cu rezultate discutabile, însă, probabil mai ales ca urmare a faptului că nu prea mă țin de treabă (râde). Despre experiența asta se vorbește cu multă modestie: am făcut și eu niște pian, cam atât cred că se poate spune. Nu sunt suficient de consecvent în unele drumuri, admit. Am studiat vreo patru ani, într-o perioadă în care seriozitatea studiului îmi era, dacă nu total străină, măcar oarecum îndepărtată.

Profesoarele de pe vremea aceea chiar au încercat totul, inclusiv metode de dresaj, cu guma Turbo, de pildă, pe care o lăsau undeva, la vedere, cu promisiunea că, după studiu, voi avea voie să iau surpriza. Asta cu surpriza era cât de cât motivantă, deși în ansamblu nu prea a funcționat nici varianta asta. Probabil că nu a fost treaba mea să cânt la pian. Treaba mea a fost să combin culori. Spune legenda că atunci când părinții mei voiau să scape de mine și să mă țină o vreme ocupat, îmi dădeau creioane colorate și mă lăsau lângă bibliotecă. Și, uite așa a început totul, am lăsat o întreagă operă pe cărțile din rafturile alor mei. E greu să spunem acum cât de valoroasă.

Oricum, în cazuri de genul ăsta totul depinde de omul care te îndrumă. E posibil să fie cineva care să aibă impresia că îți pierzi vremea măzgălind și atunci drumurile se închid, cel puțin din acest punct de vedere. Posibil ca cel care te evaluează să creadă într-o anume coerență a acestor „măzgăleli” și atunci, o activitate până la urmă banală, poate căpăta un sens sublim. Mama, care este de vreo 20 de ani profesoară de filosofie, logică și economie, a avut și ea propriile viziuni cu privire la viitorul meu. Nu i-am întrebat pe ai mei prea mult cum au decis educația mea. Cert este că am ajuns la Școala Germană – asta a fost ideea mamei, în același timp am urmat Școala de Muzică și Arte Plastice nr 2, unde taică’miu, da, era profesor. Putem bifa, la categoria lucrurilor necesare, și povestioara copilului care, mânat de un har, studiază neâncetat și renunță la copilărie. Deși eu am ajuns aici pe o cale nespecifică: în cartierul nostru erau foarte puțini copii de vârsta mea, așa că, oricât de mult mi-aș fi dorit să bat mingea pe străzi, nu aveam cu cine. Am avut timp din plin să explorez povestea asta cu arta. Mai târziu am plecat de acasă, la 21 de ani… și a început altă poveste.

Suck Better / Dominic Vîrtosu

Suck Better / Dominic Vîrtosu

 

Rep. Povestea cu pricina este, cel mai probabil, cea contemporană. Dominic Vîrtosu, un artist cu o declarație clară, o tușă personală evidentă și cu o lume stranie, în care orice vizitator riscă să devină rezident permanent…

Dominic Vîrtosu. Povestea este, probabil, ceva mai prozaică. În primul rând am descoperit că trebuie să câștig bani. Asta este o descoperire destul de serioasă în oricare moment al vieții ar surveni, dar trebuie să admitem că are intensități speciale la primele încercări de gen. Povestea este destul de pragmatică de fapt. Sigur, un artist trebuie să fie iubit și încurajat în diverse moduri (râde). Iubirea nu exclude aprecierea materială, estevorba doar de o relație mai complicată. Și, până la urmă, iubirea nu înseamnă acel moment în care îi oferi tot unei persoane? Probabil că se aplică și în cazul artei: iubești un artist și îi oferi totul. Îl apreciezi încurajându-l și îl încurajezi atât spiritual, cât și material (râde).

Știi, toți oamenii au nevoie de încurajare de fapt. Doar că tipul acesteia diferă. Unii se bucură atunci când sunt lăudați la birou și devin „anagajatul lunii”, iar artiștii au nevoie de aprecierea artei lor. Din punctul ăsta de vedere eu am fost puțin neadaptat, așa că m-am adaptat devenind mai întâi ghid la o agenție de turism. Se numea Romantic Travel și însoțeam turiști în Grecia și în Franța. Prea multe povești de pe vremea aceea nu îmi amintesc, pentru că, cel puțin dacă vorbim despre Grecia, legendele se schimbau oricum în permanență. Eu unul le spuneam oaspeților mai ales legende contemporane, despre casele neterminate ale grecilor, de exemplu, din care ieșeau sârmele prin acoperiș – o metodă ingenioasă pe atunci de a nu plăti impozite, ale cărei efecte aveam să le simțim cu toții ceva mai târziu.

Deși frumoasă, perioada experimentelor în turism s-a sfârșit și ea, iar apoi, vreme de șase ani, am fost designer de diferite lucruri, pachete de identitate grafică, logo-uri, emisiuni, bannere, promoționale… tot ce înseamnă identitate vizuală. Asta este o ocupație rentabilă. Dacă vrei să stai să muncești în fiecare zi până la 12 noaptea, cam ăsta este drumul, și e un drum dezirabil. Am lucrat în ProTv, apoi într-o firmă de publicitate, apoi am decis să aloc ceva mai multă vreme drumului meu de artist și m-am mutat într-o agenție care-mi asigura un program ceva mai lejer, care mi-ar fi permis să am și expoziții. Am ajuns, deci, înapoi la perioada încercărilor: încerc să vând la licitații, ceea ce este o procedură destul de complicată. Colaborez cu Greenberg și Artmark și, chiar dacă nu rezultatele nu sunt cine știe ce spectaculoase, eu rămân motivat. Autoiubirea… vezi cum este? Dacă nu te încurajează nimeni, o să mă încurajez singur. Îmi las imaginația să se joace și, atâta vreme cât am ce să mănânc, mă încurajez pe mine însumi să fac și pictură.

Dominic Vîrtosu la Galeria Odeon

Dominic Vîrtosu la Galeria Odeon

Rep. Ești un tip experimental și oricum faci lucrurile la graniță, la confluență. Am văzut niște proiecții interesante, ultra-moderne, pe pereții plini de istorie ai Conacului Otetelișanu din Benești…, ai vorbit chiar tu despre jocul cu mediile și vrăjitoria cu cele ultra-moderne, ce altceva s-ar putea adăuga în seria aceasta a explorării artistice?

Dominic Vîrtosu. În ultima vreme merg la o școală, care are și o componentă de actorie. Se numește „Scrie despre tine” și este un fel de club în care vin tot felul de oameni, oameni de la birouri, din corporații, oameni de te miri unde, pictori ca mine – iată, și încearcă fiecare să scrie povestea lui. Învață să scrie, învață tehnici… Mie nu-mi merge mâna să scriu atât de repede și atât de mult, așa că sunt interesat în special de partea de actorie. Am deja și ceva performanțe, adică am jucat rolul omului care aduce un pahar cu apă și o pernă, la Teatrul Nottara. Și îmi iau și o pernă peste cap, ceea ce complică puțin jocul meu. Probabil că ai să-mi înțelegi mândria când o să precizez că pe scaunul pe care îl aduc eu se așează însăși Victoria Cociaș, în spectacolul Maria Callas – La Divina, a lui Radu Gabrea. Sigur, eu îmi îmbunătățesc performanțele la „Scrie despre tine”, unde jucăm diverse piesulici și ideea ar fi să realizăm, fiecare, câte un film, finanțat din resurse proprii. Școala este găzduită de o casă, probabil că se chinuie puțin în spațiul ala, dar rezultatele sunt excelente. Probabil se vor extinde.

Avem tot felul de exerciții drăguțe, care-mi dau voie să-mi accesez acea zonă de creativitate care mă interesează. Zona de creativitate necenzurată, cea fără filtre, fără control conștient. Acea zonă din care vin cam toate poveștile mele. Am cochetat puțin cu psihologia, nu foarte serios, deși mă interesează lucrările lui Jung… îmi notez toate visele, dintre care unele sunt foarte epice. Unele nopți sunt în întregime un mare vis, cu multe episoade, cu multe lumi, alteori zilele sunt un continuu prilej de visare. Există un moment pentru mine ca artist în care pot intra premeditat în fabrica de vise și, o dată ajuns acolo, pot exprima lucruri mai natural, mai fără cenzura conștientului. Sigur, trebuie să ai un anumit discernământ, pentru că atunci când cauți idei, primești și foarte mult balast. E ca un fel de buchet de flori pe care nu l-ai cerut să fie chiar cât o coroană. Tu ai cerut trei fire. Dar îți vine unul uriaș, iar tu trebuie să discerni, să vezi ce e lipsit de valoare și să păstrezi ceea ce are o anumită coerență. În mod normal, pentru mine contează foarte mult controlul și mă tem că nu pot experimenta și alte forme de sondare a acestui spațiu în afară de cele menționate.

Experiența de la ProTv m-a ajutat foarte mult la materializarea acestor viziuni. Am experimentat diverse tehnici, am învățat să exprim lucruri virtuale prin montaje, colaje, să mă joc cu perspectiva… am învățat să spun povești, să scriu scurte scenarii. Pe toate acestea le-am dus mai departe în pictură. Ca să pot ajunge în această zonă de creație trebuie să construiesc o zonă de protecție, un buffer temporal și spațial… Vorbea despre asta John Cleese, de la Monty Pyton, care explicăfoarte frumos într-un documentar cum găsește creativitatea. Lucrurile funcționează asemănător și la mine.

Uneori mi se întâmplă să închid telefonul, ușa, mailul și vreme de câteva ore să scriu idei, să mă joc cu ideile, așa, fără a urmări, fără un scop anume, lăsând doar asocieri libere fără pretenții. Lucrurile nu se leagă imediat. Nu vine un moment în care spui: iată, exact ăsta e sensul a ceea ce voiam să spun. Dar din ideile alea, care adesea sunt însoțite și de imagini, se nasc apoi lucrările. Unele merită explorate, altele rămân doar schițe pe hârtie. Sunt pur și simplu imagini din mintea mea. Sau, ceva mai apropiat de adevăr, imagini din realitate care își dau întâlnire în mintea mea.

Dominic Vîrtosu

Dominic Vîrtosu

O proiecție marca Dominic Vîrtosu pe clădirea istorică Conacul Otetelișanu

O proiecție marca Dominic Vîrtosu pe clădirea istorică Conacul Otetelișanu

Girafele lui Dominic

Girafele lui Dominic

Jan Bas Ader by Dominic Vîrtosu / proiecție pe conacul Otetelișanu

Jan Bas Ader by Dominic Vîrtosu / proiecție pe conacul Otetelișanu

 

 

 

2,763 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *