Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Apr 14, 2014 in Film, Story | 0 comments

INTERVIU. Radu Iacoban – despre teatru, carnagii media și câteva categorii care vor binele țării

INTERVIU. Radu Iacoban – despre teatru, carnagii media și câteva categorii care vor binele țării

Radu Iacoban și Ana Ularu

Radu Iacoban și Ana Ularu

Mai apare câte-o știre cum că unul dintre tinerii aspiranți a pus-o de un film la Hollywood, iar pentru o secundă lumea își ține, consternată, respirația, întrebându-se “cine dracu mai e și ăsta?”, înainte ca motoarele să se reaprindă și viața să-și vadă de mersul ei. Cam asta spune Radu Iacoban, prezentând seria “aspiranților hămesiți” care își croiesc cum pot drumul spre o glorie despre care nici ei și nici noi nu știm prea multe deocamdată. Ar putea avea girul american sau măreția trofeelor europene, în tot cazul nu se va mai putea baza pe fantezia celor care își clădeau visele în sălile de teatru în care erau duși cu forța sau care visau șubred în cele două ore de program ale televiziunii de cândva.

Oricum, Radu Iacoban a apucat să-i spună “bună (și cam atât)” lui Sharon Stone, ceea ce nu-i chiar puțin lucru – ar spune toți cei care și-au pierdut cândva vremea să evoce o faimoasă scenă de film cel mai probabil supralicitată. Poate că intriga asta, începută promițător, ar fi devenit chiar o poveste, dacă marile întâlniri n-ar avea, câteodată, scenarii minimaliste. Sigur, puțini s-ar întreba dacă întâlnirea cu Sharon Stone a avut sau nu urmări serioase, dacă întrebarea n-ar purta în oglindă și sensul noului val, cu tot cu freza șic, croită după ultima modă, cu tot cu aspirațiile vanitoase și cu definițiile ei profunde.

Radu Iacoban în Biloxi Blues

Radu Iacoban în Biloxi Blues

Radu Iacoban nu prea arată ca un tip care ascultă Slayer și Sepultura – cumva chiar sper că exagerează, deși ajunge la o medie rezonabilă adăugând tharsh-ului ceva chill. Îl inspiră Shakespeare, pentru că “e mare”, și Oliver Cromwell – pentru că “a învins o cavalerie cu o armată de pedestrași”. Citește ce îi trece prin mână, se uită la ce filme prinde, alternând zilele de snobism, cu cele de consumerism, în care încearcă cam tot ce zice lumea că-i mișto. În rest, scrie. M-am întrebat ce s-a întâmplat cu scenariștii sau ce nouă viziune cu privire la artă face ca actorii tineri să fi început să-și scrie singuri piesele, pe care urmează să le monteze în spectacole cel mai adesea construite alături de prieteni.

În această idee, din seria show-urilor cu menajerii contemporane, Radu Iacoban inventează o colecție insolită a marilor patrioți, de la moguli, prezentatori de televiziune, vedete, preoți și alți cavaleri ai bunelor intenții, expuși cu toții în generoasa vitrină Carpathian Garden. Pe lângă acest proiect, care abia acum începe să se rodeze, lucrează la un nou spectacol, care va avea primele reprezentații la Godot Cafe Teatru, pe 4 și pe 6 aprilie. “Textul este scris și regizat de mine, iar distribuția este cel puțin stelară 🙂 Ana Ularu, Rodica Lazăr și Istvan Teglas. Cei trei se vor întâlni “În Parc”, căci ăsta e numele show-ului la care invit lumea cu drag. În rest, aștept să mă cheme regizorii la castinguri, că m-am săturat să scriu texte și să le joc tot eu. :)”, spune Radu Iacoban.

Radu Iacoban / foto Andrei Runcanu

Radu Iacoban / foto Andrei Runcanu

Rep. Am putea începe cu “un “act comic social, susţinut de personaje contemporane delicioase”, așa cum este prezentată o piesa semnată chiar de Radu Iacoban, Carpathian Garden. Cum arată personajele României contemporane așa cum le-ai văzut tu?

Radu Iacoban. Personajele din Carpathian Garden nu sunt chiar “personaje” în adevăratul sens al cuvântului, adică nu sunt protagoniștii unei situații dramatice, sunt oameni normali, pe care îi întâlnim în viața de zi cu zi. Ei devin personaje deoarece monologhează în fața unui public și își exprimă frust punctul lor de vedere. M-am folosit de clișeu doar pentru efectul de recognoscibilitate, dar am încercat să-i înțeleg, să – cum spunem noi în meserie – țin cu ei și să le creez tuturor un grad cât mai ridicat de simpatie în ochii spectatorului.

Toți acești oameni vor binele țării și cred în ea. Poate sună a limbaj de lemn, dar eu asta am vrut să fac cu spectacolul ăsta. Să spun ceva frumos despre fauna în care trăiesc. Am adăugat umor și ironie pentru că râsul e sănătos. Nu m-am folosit de grosierisme, pentru că detest umorul de acest gen și consider că e plină piața de proiecte mai mult sau mai puțin “ha-haioase”. Împreună cu Tudor Istodor – my bro -, care m-a ajutat foarte mult, atât ca partener, cât și ca și co-scriitor pe anumite fragmente, am realizat un produs românesc pentru români, de care suntem tare mândri.

Rep. În lumea banului, cinstea este doar un cuvânt, spui în Volpone, după Ben Jonson, regia Vlad Cristache, un spectacol în care joci la Teatrul Mic. S-a vorbit, poate excesiv, despre o dezechilibrare a balanței valorilor care, spun unii, s-ar înclina către cele pragmatice.  În special în legătură cu artiștii, mai ales cu cei tineri, se vorbește pe această temă…

Radu Iacoban. Mă uitam într-o seară la televizor și l-am văzut pe un actor care se plângea că e muritor de foame și mare mi-a fost mirarea când l-am văzut a doua zi conducând o mașină de teren scumpă pe Calea Victoriei. Imaginea artistului care moare de foame în România mi se pare puțin eronată și nu pentru ca nu ar fi reală în unele cazuri, dar genul asta de “știre” a fost exploatată de trusturile media în toate sectoarele și categoriile sociale ale României.

Să nu uităm de medici, care sunt mult mai necesari decât artiștii într-o societate. Ba îi condamnăm pentru că iau șpăgi, ba ne îngrijorăm pentru că pleacă acolo unde sunt plătiți mai bine, ba îi acuzăm de incompetență. Toate astea au legătură cu media și cu hămeseala de a prezenta știri fără a le verifica eligibilitatea. Și aici se sesizează “opinia publică”, care, din păcate, nu are un rol activ în România, ci se mulțumește doar cu “îmbrățisatul” unui stereotip mulțumitor și greu de contracarat.

Mi se pare absurd și nemilos să îți crești audiența și, automat, veniturile, arătând povești de două minute despre oameni amărâți sau să realizezi carnagii media despre boli incurabile care se tratează, indirect, prin… dans sau mărturisiri lacrimogene. Revenind. 🙂 Un actor trebuie să-și facă treaba  întotdeauna cu plăcere și, dacă contextul i-o permite, să fie și bine plătit pentru asta. În felul acesta atingi două chestiuni care mi se par necesare: bunul simț și demnitatea. Și eu am facturi de plătit. 🙂 Actorii care muncesc mult ajung, într-un final, să fie bine plătiți. Asta era și înainte de revoluție, asta e și acum. Nu știu de nici un mare star autohton care sa fii avut probleme cu banii. Ba din contră. 🙂

poză

Rep. Ai început anul și cu trei proiecte de film finalizate. Scurt-metrajul Detașamentul Orb, de Vlad Fenesan, Proiecte de trecut, al regizorului Andrei Zincă, – în care ai rolul principal și îi întâlnești pe Magda Catone sau Toma Cuzin, și What About Love, al regizorului Klaus Menzel. Ai putea să ne vorbești despre fiecare dintre aceste roluri și să ne spui care va fi traseul, de acum începând, al fiecăruia dintre aceste filme?

Radu Iacoban. Am lucrat cu mare placere la toate proiectele de care ai amintit. Și sper să se fi văzut asta :). La Detașamentul Orb am avut plăcerea să lucrez cu Vlad Fenesan și cu Patru Păunescu, oameni pe care nu-i cunoscusem până atunci și care m-au ajutat foarte mult la înțelegerea și “ființarea” rolului. Un loc aparte l-a avut întâlnirea cu grupul de actori mai în vârstă – Rudy Rosenfeld, Constantin Dinulescu, Mircea Andreescu și, Dumnezeu să-l odihnească, Bujor Macrin – de care eu am grijă în film. Știu că într-o zi filmam în câmp deschis, erau treizeci și ceva de grade afară și eu făceam nazuri că nu am ceva pe cap și că o să fac insolație.

M-am întors și am văzut șapte actori cu vârste cuprinse între șaptezeci și optzeci de ani, îmbrăcați în costume de stofă groasă, militară, care nu crâcneau și își făceau cu profesionalism treaba și atunci mi s-a făcut rușine de mine. Am învățat tare mult din experiența aia. La Proiecte de Trecut a fost diferit și neașteptat. Pe lângă echipa de actori, lucrasem cu majoritatea dintre ei în diverse proiecte, pe lângă condițiile “speciale” de filmare – am filmat în toate anotimpurile anului, de la zăpadă, la soare torid, la acest film a fost vorba de încredere oarbă acordată de Andrei Zinca…. mie.

Filmările începeau luni și mie mi s-a propus rolul vineri. Nu știu exact contextul înlocuirii celuilalt actor și nici nu m-a interesat foarte mult, pentru că deh… nu am avut mult timp la dispoziție, dar pot spune că va fi un film special, cu o poveste care e cel puțin istoric înduioșătoare – familiile deportate în Bărăgan de către mult iubitul și încă regretatul sistem comunist și cu o imagine, semnată de Tudor Panduru, din câte am văzut eu, bestială. 🙂

Cand va ieși, nu știu, sunt la fel de curios ca tine. La filmul lui Klaus Menzel am lucrat dezinvolt – regizorul era foarte deschis la orice propunere și o îmbogățea împreună cu actorii – timp de trei ore. Experiența fiind scurtă, amintiri…sorry…nu prea am.

Foto Alex Gâlmeanu

Foto Alex Gâlmeanu

Rep. Spune-mi totul despre Sharon Stone! Fie și numai trei ore, ai jucat în super-mediatizata What About Love, cu Sharon Stone și Andy Garcia. Vom fi curioși să știm orice ai văzut sau ai gândit în relație cu femeia care înnebunea cândva lumea trecându-și un picior peste celălalt…

Radu Iacoban. M-ai pus să zic, îți zic… Totul despre Sharon Stone. Ne-am intersectat pe platou, eu i-am zis “Bună” și ea a făcut la fel și asta a fost tot. Puteam să adaug, pe lângă cuvântul sus menționat, un “ești”… și treaba ar fi stat cu totul altfel, vă dați seama 🙂 Întâlnirile pe care le-am avut pâna acum, atât pe plan profesional, cât și personal, m-au modificat și m-au transformat în ce sunt eu azi. Apreciez, în egală măsură, toate aceste întâlniri și îmi doresc ca pe viitor numărul lor să crească.

Rep. Ai decis că dorești să fii actor pur și simplu, în timp ce jucai într-un festival de teatru pentru amatori. Ne poți spune această poveste? Poate aveai actori preferați în copilărie cu care ai dorit să semeni, să fi fost, oare Alain Delon sau Al Pacino? Îmi cer scuze că nu știu, dar oare există vreo legătură de rudenie cu dramaturgul Mircea Radu Iacoban?

Radu Iacoban. O iau invers. Nu am nici o legatura de rudenie cu Mircea Radu Iacoban, am legătură cu părinții mei, Simion și Tania, care au renunțat la o viață normală de familie aici, în România, și au plecat în țări străine pentru ca odraslele lor să facă ce vor în viață. Lor le sunt pe veci recunoscător și tot lor și numai lor le-aș ridica statui pentru ce au făcut și fac pentru mine. Legat de familie, eu trebuia, conform unui planning bine pus la punct :), să am un job stabil și o remunerație pe măsură, adică trebuia să dau la academia de poliție sau să mă fac avocat.

Din păcate și, în același timp, în mod paradoxal, din fericire, am ajuns să am doar un job stabil, pentru că remunerația într-o instituție culturală de stat – sunt angajat la Teatrul Mic din 2008 – este ridicolă. Și, cu toate astea, eu mă bucur pentru ce am, deoarece de fiecare dată când îmi fac meseria, îmi aduc aminte că sunt în postura favorabilă a omului care face ceea ce și-a dorit și care nu este constrâns de nimeni și de nimic. M-am hotarât să mă fac actor pentru că sunt un exhibitionist nenorocit și pentru că, așa cum zicea Laurence Olivier, vreau ca lumea să se uite la mine. 🙂

Rep. Generația noului val, Ana Ularu, Dragoș Bucur, Marius Manole, Florin Piersic Jr… adaugă și tu alții, care în opinia ta nu pot lipsi din această evocare. Dincolo de particularități, i-ai putea descrie trăsăturile, ritmul și, eventual, să-i estimezi direcția? E drept că această generație nu mai produce super-staruri absolute, în schimb are șansa să apară în super-producții internaționale. Cum crezi că se va consacra această generație?

Radu Iacoban. Nu știu cum se va consacra generația asta. Și oricum aceasta “consacrare” este sinonimă cu o glorie foarte scurtă. Auzi de un actor care a făcut o mare chestie, te bucuri un pic și după aia navighezi pe net la următoarea știre… să-i zicem din sport… pentru că te interesează să aflii cât a făcut Steaua ieri seară. 🙂

Aceasta nouă generație trăiește, din păcate, în continuare în umbra artiștilor emeriți, pentru că altfel nu îmi explic de ce lumea dă bani grei să vadă actori “mari” în șușanele ieftine, organizate ad-hoc prin diverse case de cultură. Nu zic că ar trebui să renegăm tot ce a fost, spun doar că între “înțelepți și novici” nu există ajutor și conlucrare, există mai degrabă conflict. Oricum, aștia mici și hămesiți își fac treaba într-un micro-sistem cu fonduri puține și public restrâns, aia mari beneficiază de fonduri imense și nu se mai satură de ele… pac! mai apare o știre cum că unul dintre tinerii aspiranți a pus-o de un film la Hollywood, lumea îngheață consternată, pentru două secunde, întrebandu-se “Cine dreacu mai e și asta?” și apoi motoarele se reaprind și viața merge înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Singura modalitate prin care această generație se poate “consacra” e să facă cât mai multe: filme, spectacole, happening-uri, experimente, orice. Având o ofertă variată, calitatea, în timp, va crește. Considerația din partea publicului, așa cum era în perioada comunistă, atunci când, să nu uităm, oamenii glorificau cele două ore de emisie la teveu sau erau duși cu forța la teatru, nu va mai exista niciodată.

Rep. Ce muzică asculți, ce cărți ai recomanda, ce filme? Care sunt locurile în care îți place să petreci timp, pe care le ocolești și de ce? Călătorești? Cum arată alegerie unui actor unanim considerat “cool”?

Radu Iacoban. Ascult tot ce se aude în căști, citesc ce îmi trece prin mână, mă uit la ce filme prind. Am perioade de snobism, care mă influențează în alegerile culturale, sunt uneori un consumerist incurabil și mă adap din ce zice lumea că-i misto. :). Un om pe care îl admir foarte mult mi-a zis că nu ai cum să îți exprimi o părere rezonabilă despre ceva dacă nu ai parcurs drumul ala. Și după asta mi-a zâmbit, a apăsat play și am ascultat super melodia “Fata linge înghețata”.

Evident că am râs cu lacrimi și sunt convins că aș fi râs mai puțin dacă nu o ascultam. Am fost rocker în liceu și nu m-am dezis de Metallica, Slayer, Sepultura, dar acum o ard mai chill. Ascult Andre.

3,638 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *