Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jun 13, 2014 in Story | 0 comments

INTERVIU. Pascal Bruckner sau cum arată slăbiciunea celor care par puternici

INTERVIU. Pascal Bruckner sau cum arată slăbiciunea celor care par puternici

Pascal Bruckner, la Gradina Verona, într-un interviu pentru Arts United

Pascal Bruckner, la Gradina Verona, într-un interviu pentru Arts United

“O singură certitudine am: tata m‐a făcut să gândesc mai bine, gândind împotriva lui. Sunt bătălia lui pierdută: iată cel mai frumos dar pe care mi l‐a făcut. Timpul, care stinge toate datoriile, stinge și dușmănia”, spune Pascal Bruckner, ajuns la București pentru lansarea celei mai recente dintre cărțile sale, “Fiul cel bun”, apărută la Editura Trei. Se plimbă pe străduțele care se împrăștie de la Piața Romană cu un aerul unuia care flirtează cu viața, senin și complet echilibrat, alegându-și din când în când câte o baclava din cutia de carton pe care o ține sub braț.

E împăcat cu trecutul – o spune senin, de parcă ar vorbi despre ziua de ieri, este imun la grozăvia pe care a povestit-o și acum defilează în ochii lumii, toate aceste amintiri au încetat de multă vreme să aibă efect asupra lui. Un tată tiranic, o mamă bolnăvicioasă și incapabilă să se apere, bătăile crunte din copilărie, anii petrecuți prin sanatorii – toate au fost un balast insuportabil, pe care l-a văzut, brusc, luat de la el, l-a trecut, fără drept de apel, la recycle bin.

Printre poveștile care trebuie date uitării s-ar putea întâmpla să se numere șirul de amante ale tatălui, bunăoară, blonde picante în ton cu moda anilor 50, în rochiile lor cu decoltee care lasă pe afară, cât încape la vedere, sâni tari și rotunzi. Sau poate vrei să uiți slăbiciunea mamei, care se străduia cândva în zadar să-l facă pe torționarul ei să tacă, măcar să nu mai cânte, știind că fiecare melodie în vogă pe care o fredonează este legată de una sau alta dintre aventurile lui.

Nu, nu prea crede că a reușit să treacă peste toate acestea cu ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu tot nu există, chestie pe care a înțeles-o pe la 15-16 ani și n-a mai avut niciun semn între timp că lucrurile ar sta altfel. Privește cu oarecare simpatie plină de înțelegere către naivul care a nimerit o asemenea întrebare și înșiră cuvintele scurt, cu lipsa de intonație a celui care a găsit adevărul, însă nu prea are chef să-l împărtășească. Cum arată construcția ridicată pe asemenea amintiri? N-are rost să ne întrebăm prea mult, pentru că nici psihanaliza nu a fost răspunsul lui Bruckner, ci doar propria putere, cu care a reușit să schimbe cursul destinului. E o simplă poveste de viață și nici măcar răul absolut de odinioară nu i se pare acum a fi mai mult decât o mizerie banală, de rutină.

Să ne gândim numai la soarta bietului tătic: el, care visa la dominația mondială a rasei ariene, la domnia fiarei, a fost îngrijit în spital de africane și de maghrebiene, nepoata lui, Anna, e evreică și ultima noră, de origine ruandeză. Pe deasupra, a trebuit să suporte o slujbă celebrată de un preot care i‐a stâlcit de mai multe ori numele în fața unei asistențe puțin numeroase (mama umpluse sala, cu treisprezece ani mai devreme) și a expediat totul în patruzeci de mi‐ nute. Cât despre registrul de condoleanțe, nu a cuprins decât o singură semnătură, cea a unei turiste coreene care nu înțelesese despre ce era vorba, închipuindu‐și că‐și scria numele în cartea de aur a bisericii. Ei, dar a crește înseamnă a-ți reinventa viața…, spune Bruckner.

Autograf

Arts United a primit un autograf!

Rep. Am citit, în noua dvs carte, o poveste pe care mi-a plăcut să o înțeleg și ca pe o istorie a unei relații proaste cu Dumnezeu, dincolo de intriga centrală, legată de slabele legături cu tatăl dvs. Începeți la colegiul iezuiților, cu Iisus care face din când în când, prietenește, cu ochiul, și cu adevărate orgii de bunătate, într-o stare de credință pe care mama o consideră fără măsură.  Într-o altă carte spuneați, o știm cu toții, că Dumnezeul zilelor noastre este supermarketul, paradisul abundenței. Cum și cu ce ocazii s-a schimbat relația dvs cu Dumnezeu și ce ați putea spune despre asta acum? 

Pascal Bruckner. Nu este o carte despre Dumnezeu, este o carte despre mine! Nu am nicio relație cu Dumnezeu. Am avut cândva, desigur, în fantezia mea, când eram copil și mă rugam, dar înțeleg acum că pe vremea aceea Dumnezeu era un fel de figură imaginară. Este vorba, de fapt, de o invenție a oamenilor. Am încetat să cred în Dumnezeu pe când aveam vreo 15 ani și nu am regăsit niciodată credința. Nu am avut niciodată între timp vreo formă de îndoială și nu am mai pus în discuție povestea. În numele religiei s-au făcut crime, așa că eu nu mai folosesc acest nume. Nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu, însă am văzut tot felul de acțiuni făcute în numele lui. Gândește-te ce s-a întâmplat în Irak, Siria, uciderea evreilor de fundamentaliști. Dumnezeu este periculos! Sigur, respect religia, dar pentru mine Dumnezeu rămâne o invenție a oamenilor care doresc să se reasigure, să știe că au sens și asta mai ales pentru că nu pot accepta realitatea.

Este greu să o vadă așa cum este, așa că au inventat o super-entitate, care se numește religie. Am încetat să cred în momentul în care am început să-mi folosesc rațiunea și instinctele, în momentul în care am devenit puternic. Credința s-a disipat peste noapte, ca și cum n-ar fi fost niciodată, și nu a revenit. Nu cred în Moș Crăciun. Oamenii mă tot întreabă dacă cred în Dumnezeu, dar este vorba de o chestie pe care nu o poți nega și nu o poți dovedi. Și nu, nu sunt mai singur în absența acestei credințe, pentru că trăiesc în realitate. Oricum, sunt milioane de oameni care nu cred în Dumnezeu, chinezii n-au Dumnezeu și mai sunt și alte religii. Am decis să fiu liber, asta înseamnă să fii propriul tău stăpân. Avem nevoie de această ficțiune pentru că suntem slabi, așa că am creat un fel de operă colectivă.

Oricum, și această carte s-a născut dintr-o intrigă similară. În urmă cu trei ani, luam prânzul cu unul dintre editorii mei, care m-a întrebat de istoria personală, de unde vin. Am început să-i spun povestea vieții mele, o chestie pe care nu o mai făcusem până atunci, iar el m-a încurajat să o scriu. După ceva vreme, tatăl meu a murit. Am participat la înmormântare… a fost o ceremonie scurtă, pentru că preotul se grăbea spre o nuntă, de unde urma să câștige mai mulți bani.

Povestea cu supermarketul nu e chiar același lucru. Deși era comercială merge mână în mână cu aspirațiile spirituale, se tolerează excelent, așa cum se întâmplă în America. Este de înțeles, cu cât folosești mai mult materialul, cu atât simți mai mult nevoia de elevare spirituală. Eu reușeșsc să mă ridic muncind.

O privire în trecut..

O privire în trecut..

Rep. Pentru că ați fost de acord să vă investigați acest trecut, care are în centru o intrigă majoră, aversiunea pentru tată, v-aș întreba ce credeți despre determinismul psihanalitic. Viețile noastre sunt hotărâte în copilărie? Cum credeți că v-a ghidat pe dvs în viață acest început? De altfel, toate formele contemporane de auto-cunoaștere propun o nesfârșită analiză ca metodă de a controla universul. În asta credeți?

Pascal Bruckner. Aceste filosofii au aceeași origine, cum aș putea să cred în așa ceva? Oamenii sunt confuzi, simt nevoia de ajutor și de îndrumare și ar încerca orice, dar acesta e doar un simptom. Religia, însă, a devenit o piață deschisă. Oamenii schimbă religii, trec de la budism la creștinism, apoi încearcă altele, ceea ce, în esență, este o treabă bună. Am ieșit din secolul religios, poți alege ce vrei. E un progres uriaș, cu ceva vreme în urmă erai ucis dacă îți părăseai religia. Dincolo de asta, nu există niciun fel de a controla universul.

Nu am fost nicodată la terapie. Trăiesc alături de doi analiști, dar nu am apelat la terapie niciodată. Am rezolvat aceste probleme singur. Și, da, într-o oarecare măsură viața ne este decisă în copilărie. Oportunitățile încep acolo. Apoi devii puternic și te eliberezi, poți schimba totul. Pe mine istoria mea m-a făcut mai puternic. Este o poveste a supraviețuirii, mi-au trebuit mulți ani să mă ridic. Este drept că am reprodus parțial modelul tatălui meu în fața iubitelor mele, mai târziu, așa că am decis să mă exorcizez, să ies din păcatele tatălui meu. Sigur, problematica răului este una imensă, iar eu nu vorbesc despre un om care să fi fost sută la sută rău.

Era vorba despre slăbiciuna celor care par puternici. Răutatea tatălui meu s-a transformat, spre sfârșitul vieții lui, în deznădejde. Oricum, ieșirile lui violente erau așa de frecvente încât deveniseră rutina. Era ca un hamster care merge la nesfârșit pe rotița lui. Trebuia să se schimbe în vreun fel.

Fiul cel bun, o carte publicată de Editura Trei

Fiul cel bun, o carte publicată de Editura Trei

Rep. De ce această carte acum? Urmează să vorbiți în interviuri în toată lumea despre proasta relație cu tatăl și despre niște amintiri din copilărie care, probabil, au fost multă vreme apăsătoare. Este o simplă decizie de marketing sau ați considerat că această mărturie este necesară ca demers curativ? Știu că psihogii își încurajează clienții să facă confesiuni. Ați încercat vreodată psihoterapia? În ce context? Ați fost încurajat să spuneți această poveste?

Pascal Bruckner. Sigur, este o indiscreție să-ți povestești viața. În plus, m-am întrebat dacă va fi cineva interest de povestea vieții mele. Tatăl meu a murit și am simțit nevoia să privesc asta și să mă uit înapoi la întreaga mea viață. Când decizi să vorbești despre tine nu mai este așa greu, poți vorbi. De vreme ce am scris această carte, am decis să-mi deschid inima în fața oricui, acum mă aștept la orice tip de întrebare. Mă simt eliberat. N-aș fi putut scrie această carte înainte ca părinții mei să dispară, ar fi fost imposibil să-I rănesc pe tatăl meu, chiar dacă îl detestam. Tatăl meu era un antisemit virulent, socialist, un tip violent, care o bătea pe maică-mea. L-am urât din tot sufletul și am continuat să-l urăsc și în timpul în care l-am îngrijit, în anii de boală. Dar nu aș fi vrut să-l rănesc. Cartea asta este și un roman de supraviețuire. Eu veneam dintr-un oraș mic, conservator, până atunci eram ras în cap la fiecare două săptămâni, tatăl meu o făcea. Vă imaginați cum a fost când am ajuns la Paris, locul unde oamenii erau liberi, se sărutau în văzul lumii pe stradă. Plus viața intelectuală de la Paris, puteai să o întâlnești pe stradă pe Simone de Beauvoir, pe Sartre, totul era ușor, totul era accesibil, nu existau boli mortale. Parisul m-a fascinate și m-a uimit. Am avut impresia că orașul ăsta îți oferă totul și că e imposibil să poți da ceva înapoi. Și acum, când traversează criza, parisul este extraordinar, dar atunci era idilic. Iar în acest Paris idilic mi-am început studiile și am scris primele cărți, studii pe tema libertății sexuale. Identificam pe atunci o nouă obligație a societății moderne, anume aceea de a avea orgasm. Tabu-ul de până atunci de a avea placer a fost înlocuit cu cel de a nu avea. Trăiam într-un fel de atmosferă colectivistă, o colectivizare a iubirii. Credeam că “te iubesc” va fi pentru totdeauna înlocuit cu “te doresc”. Cartea asta recunoaște iubirea. Poate că eram libertine, dare ram romantici. Este pentru prima oară când exersez acest stil, autobiografia. Este mai ușor să scrii ficțiune și să te ascunzi în spatele unor personaje inventate de tine.

Pascal Bruckner

Pascal Bruckner

Rep. Spuneți că boala și moartea v-au fost de-a lungul vieții prietene! Cum arata una, cum arată cealaltă și care este relația lor cu viața? Dacă nu te mătură de pe fața pământului, boala face din tine vlăstar aristocratic, spuneați. Credeți asta?

Pascal Bruckner. În mod ironic, da, mi-au fost apropiați prieteni încă din copilărie. Nu numai pentru că am fost un copil bolnăvicios și mi-am petrecut primii ani de viață prin sanatorii (ceea ce nu înseamnă deloc că n-am perceput acest timp ca pe o copilărie fericită!). La propria moarte nu pre ate gândești când ești copil. Nu am nicio amintire legată de așa ceva, de spaima de moarte. Am amintiri frumoase din sanatoriu Acolo am învățat ce este prietenia. Copiii au puterea asta, de a înțelege lucrurile cu nădejde. Dincolo de asta, am văzut destul de multă boală în jurul meu.

Mama a rămas alături de tata până la sfârșit și singura ei revoltă a fost boala. S-a îmbolnăvit doar pentru a nu-i spune tatălui meu “te părăsesc“. În această carte sunt două portrete. Portretul mamei, o femeie iubitoare și o încarnare a suferinței și a jertfei, și apoi portretul tatălui, care a urlat până la sfârșit, inclusiv pe patul de spital. Eu sunt încarnarea acestei uniuni. Într-o bună zi m-am trezit sănătos și i-am parasit pe cei doi prieteni de la care am început această poveste.. Totuși, aceștia sunt prieteni de care nu poți fugi cu adevărat, vor veni într-o bună zi. Tot ce poți face este să previi și să amâni. Dar, fără îndoială, într-o bună zit e vei îmbolnăvi și vei muri. Până atunci, însă, ai la dispoziție o viață extraordinară de trăit. 

Pascal Bruckner

Pascal Bruckner

Rep. Spuneți în cartea dvs că pentru a supraviețui, trebuie să dai uitării amintirile care nu te lasă să mergi mai departe. Cu siguranță că v-ați întrebat de multe ori și poate că ați găsit și un răspuns: cum funcționează memoria? Timpul atenuează sau amplifică amintirile? Uitarea există cu adevărat?

Pascal Bruckner. De fapt eu nu-mi amintesc cu adevărat toate aceste lucruri. Mi le amintesc istoric, dar, afectiv, au fost uitate. Am trăit captiv în familia mea. Când ai 15-16 ani, vrei să evadezi, iar scăparea mea pe atunci a fost că am făcut din lume un aliat. Dar vremea copilăriei pare acum foarte departe. Am învățat să fiu sociabil acolo, în ciuda depărtării de părinți, a vieții petrecute într-o țară străină, am avut o copilărie fericită. Povestea mea începe într-o seară, când un copil de numai zece ani se ruga ca tatăl lui să moară, dacă e posibil într-un accident de mașină. Urmează o aventură de 62 de ani, când tatăl meu chiar moare, pe un pat de spital. Memoria are o funcție specială, respective uitarea. Cred în uitare, este singurul mod in care supraviețuim. Ții amintirile ani de zile și apoi trebuie să le reactivezi pentru a scrie o carte. Totuși, până acum am supraviețuit amintirilor rele, sprijinindu-mă pe cele bune. Totul se duce departe, devii puternic, devii adult, nu mai ești victima amintirilor tale. Aceste amintiri nu mai au efect pentru tine, nu îți mai pot face rău. Eu am supraviețuit foarte bine și exact despre asta este această carte.

Citiți și prezentarea romanului lansat ieri de Pascal Bruckner, o carte care a devenit deja best-steller în Franța. 

35,389 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *