Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Nov 18, 2018 in Story | 0 comments

INTERVIU. Igor Cobileanski. De la “Umbre” și “Afacerea Est”, la povești din Est pentru România Centenară

INTERVIU. Igor Cobileanski. De la “Umbre” și “Afacerea Est”, la povești din Est pentru România Centenară

Igor Cobileanski la Hotin

De la ultimul armean din Suceava la cetățile din Cernăuți sau poveștile misterioasei catedrale de la Fântâna Albă, regizorul Igor Cobileanski, care a semnat “Afacerea Est” sau seriile “Umbre” și “Hackerville”, adaugă povești din Est unui documentar colectiv gândit pentru a sărbători România Centenară. “Să trec prin așa de multe locuri românești din Moldova, Basarabia și Ucraina, să încerc să le înțeleg, să întreb și să aflu ce s-a întâmplat cu ele în ultima sută de ani… pentru mine, ca basarabean, înseamnă foarte mult. Pietrele nu s-au schimbat. Deși multe dintre aceste locuri au altă identitate acum”, spune regizorul basarabean Igor Cobileanski, unul dintre cineaștii care refac drumul fotografului german care a prezentat Europei, în 1933, o Românie recent devenită mare.

Cercetarea de demult, realizată de Kurt Hielscher, a dat unul dintre cele mai prețioase albume ale timpului, considerat de cronicarii vremii cea mai frumoasă și mai elegantă carte tipărită pe Continent până atunci.

Kurt Hielscher

Pune față în față trecutul cu prezentul proiectul “O călătorie de 100 de ani“, o inițiativă a Fundației “Domeniul Otetelișanu”, care se derulează în parteneriat cu Ministerului Culturii și Identității Naționale pentru aniversarea Centenarului României (1918 – 2018) și a Primului Război Mondial. Cum arată acum locurile fotografiate de Kurt Hielscher în 1930?

Unul dintre cei mai premiați cineaști care gândesc și crează în România, regizorul de origine basarabeană Igor Cobileanski are până acum 74 de selecții în diversele categorii ale celor mai importante festivaluri de film, scurtmetraj sau documentar ale lumii. Autor al seriei HBO “Umbre” și al comediei “Afacerea Est”, Igor Cobileanski a lucrat, în ultima vreme, pentru thrillerul de investigație ”Hackerville”, produs de HBO, o serie de șase episoade lansată pe 4 noiembrie. Alături de regizorul Cristian Gugu și de regizorul și istoricul Lucian Dobrovicescu, Igor Cobileanski a acceptat o nouă provocare, alăturându-se echipelor de filmare care au pornit pe teren pentru a găsi satele și orașele care l-au inspirat cândva pe Kurt Hielscher.

Odaie

Rep: O cercetare în România pentru a aniversa Centenarul trebuie să fi fost o provocare pentru dvs, care sunteți născut la Comrat, în Republica Moldova. Cu atât mai mult complică lucrurile faptul că aveți ca punct de reper o cercetare realizată în 1933, când România era mai mare decât a fost vreodată în istoria ei…

Igor Cobileanski:  Să trec prin așa de multe locuri românești din Moldova, Basarabia și Ucraina, să încerc să le înțeleg, să întreb și să aflu ce s-a întâmplat cu ele în ultima sută de ani… pentru mine, ca basarabean, înseamnă foarte mult. Pietrele nu s-au schimbat. Deși multe dintre aceste locuri au altă identitate acum. Când am început această călătorie, nu eram pe deplin conștient care va fi profunzimea și importanța ei. Când stai o lună și fierbi în același suc, gândindu-te la aceleași lucruri, ai, la un moment dat, niște revelații. Iar pentru mine, ca basarabean, înseamnă foarte mult asta.

România înseamnă mult mai mult decât o cetățenie sau o țară, mai ales pentru unul ca mine, unionist prin esență, obișnuit să creadă că tot ce este al lui este peste hotare. Să trec prin toate aceste locuri românești și să le înțeleg, să întreb și să aflu ce s-a întâmplat cu ele în ultima sută de ani a fost o încărcare puternică a unor baterii emoționale.

Știu, sunt vorbe înflăcărate și arhicunoscute, însă nu știu cum mai bine ar putea fi spus ceea ce simt.

Mori de vânt în Basarabia

Rep: “Și am văzut poporul, în unele ținuturi, într-o împestrițată conviețuire, cu graiuri și obiceiuri felurite. L-am văzut, l-am auzit și am învățat să-l iubesc”, spunea Kurt Hielscher în cuvântul înainte scris pentru albumul de demult. Cât de multe au rămas acum din această evocată împestrițată conviețuire?

Igor Cobileanski: Am stat de vorbă, în cursul acestei călătorii, cu ultimul armean de la Suceava, de pildă. Sigur, este vorba de o generalizare simbolică, modul meu de a deplânge dispariția uneia dintre cele mai mari comunități armenești din România. Erau peste 4000 cândva, din câte am înțeles. Mai sunt armeni în oraș, dar cam toți și-au pierdut, de fapt, identitatea. Așa cum se întâmplă, de altfel, și cu românii din zona Cernăuților. Mi-a povestit despre toate acestea un domn extraordinar, cândva medic stomatolog, acum director al Asociației Armenilor din Suceava. Un domn meticulos, genul care te servește cu Coniac Ararat, cel mai bun coniac armenesc, pe care îl primește constant de la Erevan.

Am stat de vorbă destul de mult, este un reportaj mare, filmat într-un birou întunecos și doar vag însuflețit de nenumăratele portrete ale armenilor de altadată, pe care le-a agățat, cu respect, pe pereți de-a lungul anilor. Încearcă din răsputeri să păstreze vie o poveste care pare sortită pieirii. Nici el nu mai vorbește chiar foarte bine armenește. Dar sanguinic, se consideră armean. Poate că a rămas foarte atașat de ceva ce, în realitate, nu mai există. Există doar în inima lui. Am privit cu nostalgie unele dintre ultimele locuri rămase în urma uneia dintre cele mai importante comunități etnice din Suceava. La marginea cimitirului armenesc, de pildă, stau în devălmășie oase și cripte aruncate fără grijă de cei care sapă noi morminte. Știe și el, o simte, că timpul își are ritmul lui. Și că e ireversibil. Că sunt sortiți pieirii. Mânăstirea armenească din oraș este demult închisă. Iar cele trei biserici ale comunității, altadată pline de oameni, își mai deschid porțile doar când și când pentru armeni. Una dintre biserci a fost împrumutată bisericii ortodoxe.

La un moment dat, când a simțit că drumul este ireversibil și că această comunitate dispare… a decis să sădească mulți copaci. Cât poate el de des, cât poate de mulți. Probabil că are un simbolism aparte înverșunarea asta, de vreme ce un copac dăinuie, își înfige rădăcinile în pământ și crește mult timp. E ca și cum ai încerca să păstrezi vie o amintire care se întinde pe mulți ani, mult mai mulți decât durează viața unui om.

Cumva este fericit că are niste copii, deși sunt toți plecați în străinătate. Își iubește soția. S-au întâlnit cândva într-un spital. Ea era soră medicală. Multe dintre toate aceste povești sunt, însă, doar amintiri acum. Nu mai există nici armenii din Strada Mare sau mică armenească. A rămas să vorbească despre toate acestea doar un muzeu modest, pe care tot el l-a facut, și în care nu intră nimeni niciodată. Am trecut și eu prin suflet povestea foarte tristă a unei dispariții. Despre asta va fi acest filmuleț. Povetea unei dispariții. O comunitate care dispare.

Basarabia, Cetatea Hotin

Rep: Din câte știu, cam în aceleași cuvinte ați descrie și ceea ce se întâmplă cu românii la Cernăuți…

Igor Cobileanski: Desigur. Pe drumul ce trece prin Moldova spre Basarabia și Ucraina pare că s-au schimbat puține în ultima sută de ani. Deși mai ales pe acest drum s-a schimbat totul. S-a schimbat sufletul locurilor și identitatea lor în primul rând. În zona Cernăuților, la Hotin, nici o piatră nu pare să se fi mișcat din loc de un veac și totuși cetatea e de nerecunoscut. A fost a moldovenilor, dar a trecut prin mâinile tuturor, polonezi, turci, tătari, cazaci, urmând și ea soarta știută a unui punct de frontieră. A fost oferită și în dar de câteva ori în istoria ei. Dar cel mai adesea s-a înstrăinat pentru că mulţi suverani ai veacurilor au râvnit la acest punct care deschidea calea spre Moldova şi alte ţări din Orientul Europei.

Acum, aproape nimic nu mai amintește de prezența românilor în zonă. Mai mult decât atât, mulți păstrează rezerve față de ceea ce este român și românesc.

Cetatea stă în picioare, a înfruntat cu demnitate timpul, dar nu mai este în niciun fel românească. Mai degrabă ai impresia că s-a schimbat componența oxigenului. E alt aer în locurile acelea. Mi s-a părut ceva foarte trist acolo. De altfel, chiar așa se spune, că cetatea înstrăinată plânge.

Imensa biserică din Fântâna Albă, atunci și acum

La fel stau lucrurile și la Fântâna Albă, unde am descoperit faimoasa biserică fotografiată de Hielscher, într-un sat acum aproape părăsit. Era cândva un sat destul de important și mare, unde staroveri, pe timpuri, au ridicat o ditamai biserica, una impunătoare, mare cât o catedrală și construită pe banii unui boier al vremii. O biserică ridicată cu granit și piatră aduse de la Moscova. Am regăsit-o astăzi părăsită. Oamenii au plecat, nu mai există enoriași. Această biserică poartă cu ea un soi de tristețe care m-a marcat. Este drept că eu sunt mai sensibil. Pietrele nu s-au schimbat. Locul, însă, sigur are altă identitate acum.

Povestea s-a desfășurat sub ochii mei, aproape în aceleași coordonate, și la Cernăuți. A simbolizat-o, pentru noi, un român de acolo, Vasile Răuț, omul care ne-a condus în cele trei zile de filmare. Am descoperit împreună groapa comună în care au fost cândva aruncați de-a valma cei 3000 de români împușcați la Fântâna Albă pentru că doreau să traverseze frontiera.

Povești din vremea în care o Bucovină ocupată căuta scăpare. Istoria spune că satele românești s-au agitat și au vrut să fugă în România, să nu rămână în Uniunea Sovietică. S-au adunat pe atunci oamenii, din sat în sat, până când s-a format o coloană imensă, unii zic ce erau 8000 de români, alții că 6000. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată.

Înțeleg că date arhivate de autoritățile sovietice zic că 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Ce mai contează câți au fost… La frontieră i-a întâmpinat un pluton de politiști amestecați cu graniceri și i-au măcelărit. Iar în două-trei zile erau îngropați cu toții, unii îngropați de vii, la marginea pădurii. Locul există încă și este marcat cu un obelisc și o cruce. Nu e tocmai modest, ci din contră. Monumentul este mare, singura mea observație fiind că nu scrie nicăieri că aici au fost măcelăriți românii care au dorit să scape, ci că este dedicat bucovinenilor care au avut de suferit în urma regimului comunist. În orașele din regiune nu mai sunt români, dar satele sunt pline. Lucrurile se schimbă și acolo, a trecut mult timp, multe s-au uitat, cei tineri nu mai vorbesc deloc românește.

Vasile Răuț este și el pensionar de acum și umblă peste tot în încercarea de a ține vie identitatea, încercă să strângă tot felul de informații legate de românii de acolo, să-i încurajeze să-și păstreze identitatea. Exact cum vă povesteam că se întâmplă la Suceava, în Cimitirul Central din Cernăuți, mormintele românilor sunt distruse, iar inițiativele cetățenești de reabilitare a lor sunt stopate de autorități, care invocă faptul că vorbim de monumente istorice și doar cei abilitați pot avea acces la ele.

Basarabia. Cetatea Alba

Rep: Între atâtea povești care par la final, aveți și una de începuturi, la rezervația de zimbri de la Neamț…

Igor Cobileanski: Da, impresionant. Chiar în apropiere de Mânăstirea Neamț este pădurea. O pădure în care silvicultorii au un proiect foarte frumos de a pune în libertate zimbrii. Animalele sunt acum în faza de semi-libertate. Sunt vreo 2-3 cărora le-au și dat drumul, doar că ei se tot întorc. În contra-sens cu cele povestite mai sus, saga lucrurilor care dispar, iată că exista ceva optimist. Zimbrul, animalul simbol, este revitalizat. Este vorba de un proiect care durează foarte mulți ani, pentru că durează procesul de a crea condiții unor animale crescute în ocol, prietenoase și familiarizate cu omul. Tocmai de aceea majoritatea vin înapoi. Este un mascul care tot vine înapoi.

E o muncă enormă să-i readaptezi în sălbaticie. Zimbrii au dispărut ca urmare a activității umane.

Ca un semn de iertare, încercăm să-i trimitem înapoi în habitatul propriu. Să nu mai sufere. Dar ei, între timp, s-au obișnuit cu suferința.

Casa din Basarabia

Rep: Minunatele fotografii făcute cândva de Kurt Hielscher au fost un reper pe durata cercetării de acum. Această călătorie trebuie să fi implicat și o mică muncă de detectiv, aș spune, gândind la colegii dvs care au descoperit, de pildă, la Drencova, că Dunărea a inundat punctul de reper luat de Hilesher….

Igor Cobileanski: Este un moment absolut fantastic, revelatoriu, atunci când ajungi exact în locul în care a stat fotograful german acum 80 de ani și încerci să emiți din exact aceeași perspectivă, cu aceeași focală… Te întrebi de ce o fi ales exact locul ăla, de ce nu s-a dus mai în stânga sau mai în dreapta cu doi-trei metri. Observi cum s-au schimbat lucrurile în jurul obiectului fotografiat. E o comunicare aproape poetică. E ca și cum ai vorbi cu cineva fără să-l cunoști, dar care îți este foarte aproape și îți este foarte drag. Înțelegi oamenii și locurile prin ochii tăi, dar și prin ochii lui.

Despre aventură și farmecul turistic se pot spune multe. Am trecut prin Codrii Cosminului, în zona Cernăuților, pe drumuri forestiere grele, unde ne temeam ca vom rămâne împotmoliți.

Descoperi în tine lucruri pe care credeai pierdute, credeai că s-au urbanizat total, că nu mai sunt.

A fost o întâlnire, o comunicare onestă, cu natura, un prilej să realizezi că ești destul de vulnerabil în afara blocurilor. Din toate perspectivele, mi se pare foarte frumos ce s-a întâmplat.

Iar posibilitatea de a povesti despre ele și altora este fabuloasă. Să vadă și ei ce am văzut eu, să audă ce-am auzit eu și, dacă este făcut bine, să simtă, poate, ce am simțit eu. Fiecare dintre noi, cineaștii porniți în acest drum, facem filme dintr-o perspectivă de autor. Fiecare poveste își are notele sale. Mai sumbre, mai senine… Este o experiență unică pentru mine.

Mă fascinează ideea că am pornit pe acest drum alături de alți colegi, care fac cam tot ceea ce fac și eu, au toate aceste gânduri și emoții, iar la final vom face din ele un album întreg. Sunt cineast și această călătorie este un soi de întâlnire cu partea mea documentară, una dintre componentele felului meu de a fi. Creez micro-filme documentare despre oameni, locuri, clădiri și viață populară, așa cum a făcut și Hielsher cu vreme în urmă. E o componentă a mea, proprie, parte din mine. Nu o poți împrumuta de undeva.

Igor Cobileanski la Cimitirul din Cernăuți

IGOR COBILEANSKI – REGIZOR. Unul dintre cei mai premiați cineaști care gândesc și crează în România, regizorul de origine basarabeană Igor Cobileanski are până acum 74 de selecții în diversele categorii ale celor mai importante festivaluri de film, scurtmetraj sau documentar ale lumii. Printre acestea, Festivalul Internațional de Film de la Berlin, unde a asigurat, în anul 2014, proiecția programată pentru deschiderea Pavilionului român. A participat, de asemenea, la Festivalurile Internaționale de Film “Espoo Cine” din Helsinki, Finlanda, sau “Let See” din Viena, Austria. Regizor de film și televiziune, scenarist și editor, membru al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova și Maestru în Arte al Republicii Moldova, Igor Cobileanki este absolvent al Academiei de Teatru și Film București, dar și absolvent al unor stagii de specializare organizate de instituții internaționale, printre care RFO din Paris, Franța, sau EAWE din Milano, Italia.

A regizat 18 filme, printre care și producții cu succes absolut la public, cum ar fi serialul „Umbre”, produs de HBO, sau „Ai noștri” – o producție Pro TV. Printre lungmetrajele sale remarcate de critică în festivalurile internaționale se numără – într-o lungă serie de excelență – producții precum „La Limita de Jos a Cerului” sau comedia „Afacerea Est”, unul dintre cele mai populare filme semnate de Igor Cobileanski, care satirizează moravurile societății vestice. Filme documentare cum ar fi „Răsăritul Bălților”, „Legendele Țipovei”, „Murind pentru Madrid” sau “Noli Me Tangere” au avut, de asemenea, un remarcabil parcurs festivalier internațional. Pentru producțiile sale a primit 16 prestigoase premii, printre care Premiul “FIPRESCCI” – 23 Cottbus Int. Film Festival – Germania (pentru “La Limita de jos a Cerului”), “Prize 1 in Berlin, Prize 2 in Paris” – Bettings on Short Europe (pentru “Când se stinge Lumina”) sau “Public’s Simpathy Award” – la Festivalul Interna’ional de Film de la Trieste (pentru “Sașa, Grișa și Ion”). Igor Cobileanski a fost premiat, de asemenea, în cadrul festivalurilor internaționale și pentru scrutmetraj sau pentru film documentar.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *