Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Nov 29, 2014 in Story | 0 comments

INTERVIU. Dan Lungu: „Absența mamei naște monștri”

INTERVIU. Dan Lungu: „Absența mamei naște monștri”

Dan Lungu

Dan Lungu

Dacă fanteziile se nasc într-o societate în care penuria devine tot mai acută, e de înțeles insolita faimă pe care ar putea-o căpăta niște banale ambalaje, fie că vorbim de cutia de bomboane, surpriza de Turbo sau de sticla de Cola, accesorii care devin la fel de prețioase ca și conținutul. O cutie frumos colorată ar putea fi chiar mai importantă decât conținutul ei, am spune, gândind că, dincolo de toate, ambalajele erau, cândva, dovada unei foste posesiuni sau a unei relații privilegiate, a unei întâmplări care să te scoată din peisajul gri și din legendara egalitate socială. „Ambalajele erau obiecte de colecție, unii le expuneau chiar în vitrina din sufragerie”, spune scriitorul Dan Lungu, care îmi face hatârul de a vorbi despre copilăria de dinaintea căderii comunismului în comparație cu cea de după, cea de acum, copilăria care descoperea abundența vestului, frumos prezentată în temple standardizate: supermarketuri și mall-uri.

Gândurile urmăresc, de fapt, povestea unei fetițe care alerga pe străzi de-i sărea penarul în ghiozdan. O fetiță care auzea caietele ţopăind, creioanele şi cariocile făcând clop-clop, iar pe spinare simţea încolţind mărgeluşe de transpiraţie, în timp ce fularul era muiat de salivă. Vremea asta pare pierdută în amintirile cuiva – și cam simțim că ar putea fi ascunsă în trecutul multora -, dar Dan Lungu o aduce la zi, și parcă prea cu forța, printr-o intrigă, la rândul ei, parcă prea contemporană: mama a găsit de muncă în Italia. “Este greu de surprins și formulat sintetic alchimia afectivă în relația dintre mamă și copil, dar ceea ce vedem limpede din carte este că absența mamei naște monștri”, spune Dan Lungu.

Soarta copilului părăsit e ușor de anticipat: nimeni nu te cunoaşte, nimeni nu te crede, toată lumea te ceartă şi te întreabă unde e mama şi unde e tata. În timp ce lucrurile, simple de fapt, fug cu încăpățânare de propriile lor definiții: tata e la bloc, iar mama e în Italia. Dar, “oricât de negru este iadul, există, undeva, o lumină de veghe”, îmi spunea, cândva, Dan Lungu, ce-i drept pe atunci vorbind despre romanul său “În iad toate becurile sunt arse”. Vorbeam atunci despre adolescență  și tinereţe, o vîrstă privilegiată, a marilor combustii, a prieteniilor totale, a trărilor fără rest. Dar… poţi fi viu la orice vârstă, iar aceasta poate începe, printre altele, cu înfrângerea prejudecăţilor şi cultivarea pasiunilor. Fiecare vârstă este de aur dacă suntem gata să transformăm plumbul în aur, spunea Dan Lungu pe atunci.

Editura Polirom

Editura Polirom

Cât de viu poți fi, însă, în copilărie? Fetița noastră rămâne cam singură, undeva la mijloc de drum, și poate că și-ar putea găsi un refugiu în jocuri, dar și pe acestea trebuie să le facă tot de capul ei. Ceea ce este o misiune destul de dificilă, având în vedere că oamenii mari nu prea au grijă de copii ca ea: fac jocuri pentru doi, trei, patru sau echipe. De aceea fetița fusese nevoită să-şi născocească tot felul de chestii amuzante sau de pierdut timpul, cum ar fi să influențeze cu gândul soarta oamenilor și a lucrurilor care erau suficient de aproape. Pe mama n-o putea schimba, era la sute de kilometri, era prea departe. Nu știa prea bine de-a ce se joacă, mai ales că nu avea prea mult chef de teoretizări, dar, într-o bună zi, pentru că bunica era în toane faine, i-a povestit cum stă Dumnezeu în ceruri şi are grijă nu numai de fiecare om, ci şi de fiecare vieţuitoare şi plantă. Cam așa și-a dat seama fetița că se juca pur și simplu de-a Dumnezeu.

Și probabil că exact în momentul în care și-a remarcat personajul făcând asta a decis Dan Lungu titlul noului său roman: “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, o carte recent apărută la Editura Polirom. Director al Muzeului Literaturii Române din Iași, unul dintre cei mai apreciați și mai traduși scriitori români, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dan Lungu spune o poveste arhicunoscută, istoria unei familii care eșuează pe diverse maluri, într-o încercare aproape disperată de a-și găsi echilibrul. Dar de ce tocmai această intrigă, uzată deja în așa de mulți ani de dezbateri? E un roman a cărui scriere o amână de ani buni, spune Dan Lungu. “Pentru partea copilăriei am recurs la notațiile mele din jurnal, căci am fost un observator scrupulos și fascinat al copiilor mei în perioada cînd erau mici. Pentru partea italiană, am fructificat rezultatele unui proiect ratat. Împreună cu Didier Ruef, fotograf elevețian, și cu sprijinul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția am început o carte despre emigrația românească din Italia, care se voia un fel de jurnal de călătorie ilustrat”, explică autorul.

Citiți, pe Arts United, și prezentarea cărții “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”.

Rep. Probabil că ar trebui să încep întrebând dacă drama personală a “căpșunarilor” mai poate reprezenta o intrigă validă la aproape 20 de ani de când s-a dat startul acestei ciudate aventuri. Ceva mă face, însă, să încep prin a vă întreba despre copilărie. Ne-o amintim pe a noastră, dar poate că n-o mai înțelegem pe a lor. Chiar și în cartea dvs am găsit o frază care să sugereze o comparație între vremuri: “La comunişti nu era de glumit cu morala familiei şi exemplul pe care membrii de partid îl dădeau în societate. Un copil nelegitim ar fi fost o adevărată catastrofă!”.

Probabil că lumea se schimbă, în tandem cu filosofia de viață, anumite înțelepciuni contemporane îi consideră pe copii adulți „în recipiente mici”, care trebuie lăsați să-și ia propriile decizii. Curentele de tip “awakening” consideră că este vorba de accidente de viață necesare fiecăruia dintre ei… dincolo de tentativele psihologiei de redefinire a conceptelor, există redefiniri de tip social. În structurile europene se vorbește déjà de părintele 1 și 2, nedefiniți de gen, iar mai aproape, părinții divorțați care se ocupă în tandem de copii sunt o obișnuință. Într-un asmenea context (și dvs îl resimțiți așa?), ce importanță mai are schema tradițională a destinului predictibil sau viziunea freudiană cu privire la modele?

Dan Lungu. Interesantă întrebarea, însă nu aș vrea să intru prea adânc în discuții teoretice. Pe scurt, aș spune că în societatea actuală ocaziile socializării primare multiple sunt mult mai frecvente, ceea ce înseamnă identități polimorfe, firi complexe și comportamente mai puțin previzibile. Așadar, ”copilăria” se redefinește odată cu schimbarea mentalităților și a relațiilor dintre copii și părinți. Dar dincolo modele teoretice, viața are autonomia ei și mai ales fluiditatea ei. Și tot așa, dincolo de modele, copiii sunt spontani, inocenți, vulnerabili. Intuiția nu v-a înșelat, cartea nu este în principal despre migrația temporară în străinătate, ci mai curînd despre copilărie.

fetita

Rep. Jocuri ale copilăriei, cu o aromă pentru care şi contele de Monte Cristo ar evada din Alcatraz, bătrâna vrăjitoare din colțul străzii, zbenguiala cu liftul pe seama celor de la ultimul etaj, care nu mai pridideau să tragă în sus și în jos de sfori, sau găștile în conflict în cartier, al căror aer contemporan îl ghicim doar pentru că nu mai sunt, așa cum erau cândva, “hoții” și “vardiștii”, ci “spaniolii”, pesemne copiii ai căror părinți sunt plecați în Spania, si “italienii”, numiți așa tot după destinația alor lor. Intrigile “din cartier” par neschimbate, doar poartă nume noi. Eu, însă, n-am mai văzut demult hoarde de copii pe străzi, nici măcar în cartierele muncitorești ale Bucureștiului. Care este, de fapt, universul copilăriei de acum? Unde l-ați căutat la documentare și ce fel de amintiri credeți că va lăsa el adulților de cândva? Generațiile noastre au o teribilă nostalgie pentru jocul cu elasticul, schimbul de surprize de gumă Turbo sau intriga din Winnetou…

Dan Lungu. Știu despre ce nostalgii vorbiți…. Ale copilăriei din anii 70, 80, copilăria de dinaintea căderii comunismului, adică într-o societate în care penuria devine tot mai acută, iar ambalajul, fie că vorbim de cutia de bomboane sau de sticla de Cola, este la fel de prețios ca și conținutul. Ambalajele deveneau obiecte de colecție, unii le expuneau chiar în vitrina din sufragerie. O copilărie a jocurilor simple și găștilor de cartier. Acestea nu au dispărut cu totul, dar iau alte forme. Copiii de după căderea comunismului descoperă abundența vestului, frumos prezentată în temple standardizate: supermarketuri și mall-uri. E copilăria cu telefonul mobil în ghiozdan, nu cu cheia la gât. Cu calculatorul și cu tableta. Cu jocuri video și cu rețele de socializare. Gașca din fața blocului se mută online. Copiii din cartea mea se află în tranziția dintre cele două tipuri de copilărie, dar mai aproape de primul.

Rep. Pierdută în intrigi parcă prea specific italiene, mama învinge melancolii fără un obiect precis, plânge în pat strângând banii în mână și trăiește cu speranța că binele învinge. Cum arată viața de fapt? Învinge binele întotdeauna? Și ce este acest „bine” care este așteptat să învingă? Un concept subiectiv, unul arbitrar sau unul ajustabil și mai lesne identificabil din exteriorul unui sistem? Sau poate viața curge pur și simplu fără o logică anume, cu excepția celei imaginate de teribila apetență pentru logică a unei minți?

Dan Lungu. Letiția, mama Rădiței, încearcă să se adapteze minimal familiei și societății în care trăiește temporar, însă sufletul său este în altă parte. Melancolia este deopotrivă o formă de adapatare secundară și un mod de a lupta cu străinătatea, de a rezista exteriorității. Încet-încet, Letiția intră în logica vieții cotidiene italiene, însă fără tragere de inimă. Doar că realitatea este puternică, se insinuează prin porii identității, iar obișnuințele cuceresc prin repetiție, prin perseverență. La un moment dat, se trezește cu gusturi și aspirații italiene, chiar dacă sufletul său este în altă parte. Putem spune că identitatea se află în criză. Binele e acasă și Letiția crede în misiunea sa, de a-i salva pe cei rămași, numai că cei din România își fac planuri noi, tot mai ambițioase, pentru care trebuie să-și prelungească perioada de ședere. ”Binele” devine moale ca plastilina și e modelat de mîinile tuturor celor din familie.

Diego Mallo

Diego Mallo

Rep. “Nu m-am dezlipit de televizor, fată, până nu l-am văzut pe Ceauşescu mort. Pfoooaaaii, ce m-am bucurat când l-am văzut cum cade în genunchi, secerat! I-aş mai fi tras şi eu vreo trei şuturi în cap, aşa, de răzbunare. Am sărit până în tavan de fericire! Am dansat cu taică-miu şi maică-mea hora în casă! Asta-mi mai doream, să-i plimbe hoitul prin toate oraşele, ca să poată ieşi lumea să-l scuipe. Să-l umilească! Aş fi ieşit şi eu cu drag să-i trag un scuipat: na, acu mai vrei aplaudat!? Deh, copii proşti, ce vrei! De unde să ştiu eu atunci că l-au omorât ca să tacă? Nu tu proces, nu tu nimic! După aia a venit libertatea, vorba ceea”., spune unul dintre personajele dvs…

Deja sunt maturi oameni care nu au asemenea simboliuri. Dar, de bună seamă că și societățile au timpi de naivitate și, mai apoi, o vreme de maturizare. Cel mai probabil că, pentru acest roman ați fost nevoit să meditați la această perioadă și să înțelegeți mai bine sensul ei.  Este un an special ăsta, multora ni s-a părut, la un moment dat, că se termină lumea născută în urmă cu 25 de ani… dvs cum vedeți acest parcurs? Unde suntem și prin ce procedure am ajuns aici?

Dan Lungu. Da, sigur, a fost un moment de ruptură, când lucrurile s-au schimbat radical, chiar dacă unele au părut neschimbate multă vreme. Îndoctrinarea sistematică și lecțiile de socialism științific nu doar că nu au ținut loc de cultură civică adevărată, dar la generația mea a creat o repulsie pentru „politică” și ”responabilitate socială”. Eram tineri sau mai puțin tineri furioși, dar analfabeți politic, adică nepregătiți pentru o societate democratică. În 1989 și în anii de după, eram victima perfecta a manipulării prin mass-media. De la votul din 1990 la cel 2014 distanța este enormă – vedem o maturizare a comportamentului electoral extraordinară, care trădează o cultură civică asimilată și un respect profund pentru valorile democrației.

Alex Howitt

Alex Howitt

Rep. Noul dvs roman îmi pare, înainte de toate, o poveste despre mama. Fie ea mama ursulețului koala, care își poartă puii în spate, fie mama broscuță otrăvitoare, care îi urcă pe toți în copaci, străduindu-se să le asigure apa… fie că e vorba de mama din Italia, care trimite mâncare și telefoane acasă, cu Atlassibul. Citeam cartea Aurorei Liiceanu, care se referă la soacră, este drept – dar făcând asta un teribil prilej de a analiza ideea de mamă și felul în care s-a schimbat ea, de la mama evreică – un simbol al dominației și grijii, până la cea italiană, care nu-și părăsește fiul până la adânci bătrânețe. Care este viziunea dvs asupra acestui subiect? Ce este mama și cum își găsește acum locul în structura sufletească a unui copil? Figura ei mai este atât de proeminentă ca cea a lui Coșbuc… să zicem?

Dan Lungu. Nu m-am gîndit în mod special la asta, dar cred că aveți dreptate, e și un roman despre ”mamă”. Nenea Miron, un fel de paznic în lanul de secară, teoretizează cel mai bine asta, chiar dacă uneori cu o undă de malițiozitate. Este greu de surprins și formulat sintetic alchimia afectivă în relația dintre mamă și copil, dar ceea ce vedem limpede din carte este că absența mamei naște monștri.

Rep. Mi-a plăcut să mă gândesc că v-ați inspirat pentru acest roman pur și simplu citind ziare, deși documentarea v-a făcut aproape reportajist pe alocuri, cel puțin când descrieți viața românilor emigrați. De asemenea, ați devenit psiholog în momentele în care ați creionat motivațiile fiecăruia dintre personajele dvs. Care este povestea acestui roman? Care sunt știrile din care ați făcut povești și care întâmplările reale din care ați asamblat acest tablou? Și unde vedem locul exact în care v-a schimbat, poate, chiar pe dvs această poveste?

Dan Lungu. Este un roman a cărui scriere o amân de ani buni… Pentru partea copilăriei am recurs la notațiile mele din jurnal, căci am fost un observator scrupulos și fascinat al copiilor mei în perioada cînd erau mici. Ilinca are acum 17 ani, iar Filip aproape 8. Întotdeauna mi s-a părut o provocare, ca scriitor, să încerci să vezi lumea prin ochii copiilor. Am exersat asta în câteva proze scurte, dar, iată, acum a venit vremea romanului. Pentru partea italiană am fructificat rezultatele unui proiect ratat. Împreună cu Didier Ruef, fotograf elevețian, și cu sprijinul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția am început o carte despre emigrația românească din Italia, care se voia un fel de jurnal de călătorie ilustrat. Proiectul avea trei etape, din care s-a desfășurat doar una, deoarece odată cu schimbarea conducerii Institutului Cultural Român la București a fost sistată finanțarea. Din fericire, apucasem să merg la Roma împreună cu Didier și să fac o serie de interviuri și de observații la fața locului… Din această experiență m-am inspirat pentru roman, precum și din multele povești pe care le-am auzit de-a lungul timpului printre cunoscuți.

Alexander Jansson

Alexander Jansson

Rep. Urmează ceva? Care sunt ecourile și care planurile de acum încolo?

Dan Lungu. În ce privește ecourile ”Fetiței care se juca de-a Dumnezeu”, au început să vină în special pe mail și pe rețelele de socializare, de la cititori pe care nu-i cunosc. Se pare că e o carte profund emoționantă, căci multe cititoare mi-au mărturisit că au lăcrimat sau au plîns de-a dreptul citind întâmplările Rădiței. Unii au spus că văd în ea o continuare a altui roman al meu ”Sînt o babă comunistă!”. S-ar putea să aibă dreptate, chiar dacă nu asta mi-a fost intenția. Pentru viitor, am în cap mai multe planuri de roman, dar nu știu deocamdată de care mă voi apuca. Mai coc…

2,940 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *