Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 25, 2018 in Arts | 0 comments

Incredibila poveste a pisoarului care a declanșat nebunia în arta contemporană

Incredibila poveste a pisoarului care a declanșat nebunia în arta contemporană

Marcel Duchamp, Nu sur nu (1910-11).
Photo: Courtesy Artcurial.

O pictură în ulei semnată de Marcel Duchamp, « Nu sur Nu », era scoasă în 2016 la licitație de Artcurial, în Paris, pentru suma estimată de 700.000 de euro, o acțiune inițiată de organizația non-profit Medicins sans Frontieres, care va folosi suma obținută pentru derularea programelor umanitare pe care le gestionează. Lucrarea, reprezentativă pentru opera artistului francez și expusă recent la centrul Pompidou, a fost donată organizației caritabile de urmașii faimosului colecționar de origine italiană Arnold Fawcus, el însuși un prieten apropiat al lui Marchel Duchamp.

Tabloul, foarte important pentru evoluția lui Duchamp, a fost pictat doar cu câteva luni înainte de faimosul « Nu descendant l’escalier » (1912) – o lucrare reprezentativă pentru cubism, care avea să fie sărbătorită un an mai târziu la Armory Show, din New York. Acesta este momentul în care Duchamp s-a îndepărtat de fauvism, preluând influențe din simbolism. “Faptul că este clasata ca patrimoniu național în Franța, lucrarea scoasă la licitație, reprezintă încă o garanție de calitate, pe lângă ilustra sa proveniență », a declarat Bruno Jaubert, directorul departamanetului de artă modernă și impresionistă de la Artcurial.

La rândul său, faimoasa casa Christie’s pregătește o licitație care-l prezintă pe Duchamp dintr-o perspectivă insolită, anume cea de pasionat jucător de șah, unul dintre cei mai mari profesioniști printre amatori, așa cum l-a descris cândva marele George Koltanowski, un jucător care-și păstrează și acum în Guiness Book recordul de cel mai bun șahist în sesiuni simultane al tuturor timpurilor. La data de 10 martie 1944, doi bărbați, amândoi fugind dintr-o Europă ocupată de naziști, s-au așezat la o masă, pe undeva, prin America, să joace o partidă de șah. Unul dintre ei era Marcel Duchamp, faimosul autor al tabloului « Nu descendant l’escalier » (1912) și inițiator al dadaismului, iar cel de-al doilea era marele maestru internațional de origine belgiană George Koltanowski. Koltanowski, care avea origini evreiești, era singur peste Ocean, mai toți ai lui muriseră în timpul războiului. Nici Duchamp nu stătea cu mult mai bine, deși el reușise să își salveze câteva bunuri în 1942, când a fugit în America, prin Marsilia și apoi Casablanca.

Cei doi – se arată într-un studiu realizat de scriitoarea și profesoara americană Celia Rabinovitch, se cunoșteau încă din 1919, iar apoi s-au reîntâlnit într-o serie de turnee, o dată la Campionatul Mondial de Șah găzduit de Belgia în 1923 – când a câștigat Koltanowski. Cea de-a doua întâlnire, la Olimpiada de Șah din Paris, a prilejuit o mare supriză, pentru că atunci a câștigat, în mod miraculos, Duchamp. Revenind la faimoasa partidă din 1944, se pare că atunci, încântat de întâlnire, Duchamp și-a semnat pipa, a datat-o și i-a oferit-o în dar adversarului său în joc. Acest obiect, alături de carnețelul pe care a fost scris punctajul, vor fi scoase la licitație în curând, la Christie’s.

Marcel Duchamp

Cele două licitații sunt un bun prilej pentru a pune din nou în discuție istoria pisoarului care a declanșat o nebunie de mai bine de o sută de ani în artă. Și asta nu numai pentru că este an aniversar Dada, dar și pentru că este vorba, probabil, de una dintre cele mai seducătoare povești din istoria artei. Rezumatul acestei tătășenii ar putea să nu sune foarte credibil – ca orice altă nebunie perfect adevărată, dar cu siguranță va suna oricui destul de comic: un francez isteț pe nume Marcel Duchamp, comparat cu Leonardo da Vinci ca profunzime artistică și filosofică, a expus cândva o latrină într-o galerie prestigioasă din America și asta a produs o harababură de nedescris în lumea artei pentru următoarea sută de ani.

Analizată mai îndeaproape, povestea curge exact ca la Radio Erevan: de fapt, Duchamp nici nu a expus pisoarul, ci doar a avut această intenție. În plus, autorul nici nu credea, așa cum ne-am imagina astăzi, că pisoarul este un obiect de artă, ci doar pusese la cale o farsă pilduitoare unei societăți artistice americane bănuită fie de snobism, fie de viziuni utopice. Nu în ultimul rând, nici nu știm sigur dacă era vorba de Duchamp, ci doar presupunem asta, și asta doar pentru că el avea un simț ceva mai dezvoltat al umorului.

Faptul că din farsa asta își au rădăcinile o sută de ani de postmodernism pare o treabă demnă de istoria acestui curent ultra-criticat și totuși, până în ziua de azi, imposibil de detronat. Sigur, cunoscătorii o numesc revoluție în lumea artistică, dar cei care au încă nostalgia esteticului și a contururilor clare așteaptă răzbunarea, adică o contra-revoluție care să repună valorile la locul lor, reparație absolut necesară și urmată, cum e și firesc, de demascarea impostorilor și de detronarea lor de pe piedestalurile lor de fum.

Man Ray: Joseph Stella și Marcel Duchamp, New York, 1920

Incredibila poveste a postmodernismului a început într-o după-amiază liniștită din 1917, când trei bărbați s-au întâlnit să ia masa și să schimbe opinii cu privire la o expoziție importantă care urma să fie organizată la New York. La întâlnire au apărut pictorul american Joseph Stella, alături de Walter Arensberg – un colecționar bogat (care mai târziu avea să devină obsedat de povestea templierilor și de faptul că Francis Bacon a scris de fapt operele lui Shakespeare), și Marcel Duchamp.

Acesta din urmă era un pictor consacrat și apreciat internațional, care venise de vreo doi-trei ani în New York, părăsind un Paris sedus la vremea aceea de proaspăt născutul curent Dada. Sigur, Duchamp fusese încântat de dadaiști, cu atât mai mult cu cât avea și un foarte fin simț al umorului.

În America avea de gând să ducă lucrurile mai departe, dar în acea după-amiază petrecută alături de prieteni nu și-ar fi imaginat, probabil, că va reuși o reprezentație care să țină mai bine de o sută de ani. După ce au făcut ceva conversație de voie în timpul unui prânz agreabil, cei trei au decis să meargă împreună la JL Mott Ironworks, un furnizor de material pentru instalatori din 118 Fifth Avenue.

Marcel Duchamp a fost pasionat de șah / Foto: Christie’s

O dată ajunși, Duchamp a ales modelul “Bedfordshire”, un pisoar din porțelan care i s-a părut lui mai potrivit pentru ce avea în gând să facă. Cu proaspăta achiziție sub braț, s-a întors în studioul său, l-a rotit și l-a evaluat din ochi, după care a scris pe una din laturile sale “R. Mutt 1917” și a decis că aceasta este o operă de artă, pe care a botezat-o “Fântâna”. Cam așa s-a născut cea mai influentă lucrare din secolul XX, votată, de altfel, ca atare în 2004, de un juriu format din 500 de artiști și critici britanici.

“Fântâna” fusese dichisită pentru a fi parte dintr-o uriașă expoziție, la care erau invitați cu lucrări, printre foarte mulți alții, și Duchamp, Man Ray sau Picabia. Un detaliu picant al acestei povești este faptul că exemplarul original al pisoarului cumpărat de Duchamp a fost văzut doar de câțiva oameni, nu a fost niciodată expus public și a dispărut fără urmă la puțină vreme după aceea.

A produs, însă, un lung șir de întrebări. De ce ar fi pisoarul ăsta operă de artă? Și care a fost contribuția artistului la această operă, doar viziunea și semnătura? Cei mai mulți consideră că toate aceste aspecte ale poveștii, care mai târziu aveau să devină un foarte serios manifest artistic, arată de fapt un singur lucru, anume că Duchamp avea un umor sec și sănătos și, în plus, cu tot respectul pentru Arensberg și Stella, era pe deplin stăpân pe ideile sale.

“Fântâna” reprezenta multe chestii și, evident, cel mai puțin ceea ce părea la o primă vedere, adică un pisoar. Devenise un obiect de o frumusețe neașteptată, cu o logică strălucitoare, menit să vină în contradicție cu ideile convenționale despre artă. Dincolo de asta, era și o glumă foarte bună. E drept că Duchamp a fost comparat cu Leonardo da Vinci ca profunzime artistică și filosofică. Dar ar putea fi comparat foarte bine și cu Buster Keaton, comentau unii critici, evocând alt clovn isteț cu care Duchamp, de fapt, chiar semăna.

Avea simțul umorului și înțelegea lucrurile destul de sănătos, cum avea să dovedească și o declarație pe care o făcea cândva unui ziar american: “Oamenii au început prin a lua foarte în serios arta modernă pentru că și-au imaginat că noi ne luăm foarte în serios. Dar nu, în mare parte, arta modernă este gândită doar pentru a fi amuzantă”.

Duchamp avea de gând să prezinte “Fântâna” la expoziția organizată de Society of Independent Artists, o grupare gândită după un celebru model francez, adică după Parisian Salon des Independants. Societatea se dorea democratică, adică promova lucrările oricui ar fi fost de acord să se autointituleze artist și să plătească o contribuție de membru de un dolar și 5 dolari taxă anuală.

Marcel Duchamp și faimoasa sa bicicletă, una dintre operele sale de artă.

Duchamp era membru al acestei societăți, alături de alți, figuri proeminente ale lumii artistice americane și internaționale. Cât privește marea expoziție, de la bunul început Duchamp păruse tentat să ia în ușor întregul demers și chiar să-l persifleze. A început prin a propune ca operele să fie prezentate în ordine alfabetică, cu litera corespondentă atârnată la începutul fiecărui șir, chestie acceptată, în ciuda protestelor privind această insolită democratizare.

A rezultat, oricum, o harababură memorabilă la cea mai mare expoziție organizată vreodată în Statele Unite. Pictori tradiționaliști au fost expuși, după cum dicta ordinea alfabetică, lângă cubiști, lângă cei cu pictura naivă sau chiar lângă amatori. Duchamp însă n-a părut pe deplin mulțumit de rezultat, așa că a propus și “Fântâna” ca piesă de rezistență, plătind pentru personajul său inventat, R. Mutt, și taxa de membru de 6 dolari, înregistrată la o adresă fictivă din Philadelphia.

Era vorba de o bombă țintită, cu precizie genială, direct în temelia acestei expoziții, vizând mai exact modul democrat în care societatea admitea noi membri. Obiectul propus de Duchamp era, într-adevăr, destul de greu de descris, așa că presa vremii s-a referit la el ca la o piesă de “mobilier de baie” semnată și datată.

Este acesta un obiect de artă? Și, dacă nu este, de ce nu este? Tipul asta de întrebare, de natură să complice lucrurile, este foarte în stilul lui Duchamp. O tehnică pe care o exersa ori de câte ori avea ocazia, mai ales la discuțiile care se stârneau în salonul lui Arensberg, un loc de întâlnire care era “o incredibilă orgie de sexualitate, jazz și alcool” – potrivit evaluărilor lui Gabrielle Buffet-Picabia, soția lui Picabia, care frecventa și ea această societate.

La o asemenea întâlnire, spunea tot Gabrielle, Duchamp reușise să-l deprime de tot pe scriitorul William Carlos Williams cu întrebări asemănătoare. Scriitorul își manifestase interesul pentru o anumită pictură, iar Duchamp a făcut imediat lucrurile relative cu întrebări de genul: “Ești sigur că-ți place?”, “Dar, până la urmă, de ce îți place?”, “Sigur îți place?”.

Cam asta era și legenda cu care a fost introdusă în lumea bună “Fântâna” și, în momentul în care unul ca George Bellows, un pictor respectat și, altminteri, mare admirator al lui Duchamp, s-a revoltat, acesta a fost pus la punct în același stil alunecos. Bellows a spus că nu poate expune așa ceva într-o galerie, în primul rând pentru că obiectul este indecent. Ba chiar mai mult, avea deja bănuiala că e vorba de o glumă. Arensberg i-a atras, însă, atenția că e vorba de o societate artistică democratică și că, atâta vreme cât autorul, R. Mutt, și-a plătit contribuția, trebuie luat în considerare. “Vrei să spui că, dacă ne-ar trimite cineva o balegă de cal lipită pe o pânză ar trebui să o expunem?” – întrebase Bellows. “Mă tem că da”, i-a răspuns Arensberg.

În ciuda acestor dileme, un consiliu a votat ca “Fântâna” să nu fie arătată în expoziție, așa că a fost pitită după un paravan. Duchamp, însă, trebuie să fi fost foarte mulțumit de opera sa, pentru că, la puțin timp după aceea, a aranjat ca lucrarea să fie fotografiată de Alfred Stieglitz. Această fotografie este singura imagine rămasă a obiectului original. Fotografia a fost publicată, alături de un manifest anonim, într-o revistă avangardistă pe nume The Blind Man.

Fantana iconica a lui Duchamp, fotografiata de Alfred Stieglitz

Textul manifestului avea să devină de mare importanță pentru arta modernă abia mai târziu: “Nu are nicio importanță dacă dl Mutt a făcut Fântâna cu mâinile sale sau nu. El este cel care A ALES-O. A ales un obiect din viață, pe care l-a pus într-un alt context, loc în care vechea semnificație și utilitate a acestuia au dispărut, anulate de noul titlul și noul punct de vedere. Autorul a creat, astfel, un nou gând legat de acest obiect”. Acest manifest, alături de scandalul inițial prilejuit de Fântână, a făcut celebru acest obiect.

Dincolo de legendă, probabil vă veți întreba ce s-a întâmplat mai departe cu pisoarul original. Se presupune, potrivit celor scrise de Calvin Tomkins într-o carte biografică despre Duchamp, că a fost aruncată la gunoi de Stieglitz imediat după ce l-a fotografiat.

O ironie delicioasă pe care Duchamp ar fi savurat-o din plin, probabil, este faptul că între timp au apărut nenumărate versiuni noi ale Fântânii, inclusiv una găzduită de prestigioasa Tate. Nici noile versiuni nu sunt manufacturate de autorii lor, în schimb sunt atent ajustate pentru a aminti de pisoarul “Bedfordshire”, adică acel obiect cu o soartă aparte, fără de care toate acestea nu s-ar mai povesti.

Poate că ar trebui să adăugăm și descrierea găsită pe situl tate.co.uk, a replicii pe care o expun: The Tate’s work is a 1964 replica and is made from glazed earthenware painted to resemble the original porcelain. The signature is reproduced in black paint. Fountain is an example of what Duchamp called a ‘readymade’, an ordinary manufactured object designated by the artist as a work of art. It epitomises the assault on convention and good taste for which he and the Dada movement are best known.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *