Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 1, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

HORIA GÂRBEA. Amintiri din copilărie. La scăldat

HORIA GÂRBEA. Amintiri din copilărie. La scăldat

62

de  HORIA GÂRBEA

Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce nebunii şi obsesii bîntuiau copilăria noastră, cînd începusem şi eu, drăgăliţă Doamne, a mă ridica mai des cu privirea spre trupul pur al cîte unei colege de prin clasa a VII-a înveşmîntată în sarafanul obligatoriu al epocii.

Revoluţia a alungat pentru totdeauna uniforma şcolară şi cred că a greşit. O spun cu durere, nu cu rigoare de profesor, pentru că, măcar la fetele între 14 şi 18 ani, ea ar fi trebuit păstrată ca un “ghecorum al juneţii” ispitind imaginaţia adolescenţilor şi a poeţilor care sînt şi ei un fel de adolescenţi. Căci, Doamne, frumos mai era pe atunci.

Şi părintele Ioan de sub deal (Dealul Mitropoliei, se înţelege) ce om învăţat şi cumsecade mai era. N-am prea fost eu dus la biserică, însă la el mă duceam, că avea o fată pe care n-o chema cîtuşi de puţin Smărăndiţa. Dar o voi numi aici astfel din respect pentru memoria Sfinţiei-Sale, chemat prea timpuriu în rîndurile fericiţilor.

Părintele era om de treabă şi se vedea adesea cu un unchi al meu care, cînd am mai crescut, mi-a povestit mult din viaţa regretatului său prieten. Anume că Ioan era măsurat în vorbe şi plin de smerenie. Asta observasem şi eu, încă de mic. Nu zicea niciodată cruce sau altar ci numai “sfînta cruce” sau “sfîntul altar”.

În faţa păcatelor pe care se întîmpla să le săvîrşească, era plin de resemnare creştinească şi vedea în ele mîna lui Dumnezeu sau ispita Satanei care face şi ea parte din planul divin. De aceea nu se revolta niciodată decît împotriva lui însuşi, căindu-se foarte mult şi mai ales spovedindu-se, el, păstorul, prietenilor lui credincioşi, de pildă chiar unchiului Tudor.

Se întimpla bunăoară, la cîte o întîlnire între amici, să nu pună gura pe băutură. Aceia, care ştiau că părintele Ioan este prea înţelept ca să facă paradă de smerenie, se mirau de asemenea lucru neobişnuit. Iar el, cu sinceritate de creştin şi cu frumoasa lui vorbire, le spunea pricina.

Maura De L P Frizzo

Maura De L P Frizzo

– Nu pot să beau, fraţilor, că trebuie să iau medicamente, uite, sînt cu ampicilina la mine şi trebuie s-o înghit din şase în şase ore. O iau, măcar că ştiţi şi voi: nu se află vindecare şi mîngîiere decît în voia lui Dumnezeu. Dacă vrea El, mă vindecă, dacă nu – nu. Dar o iau aşa, ca să mă pedepsesc.

– Dar ce-ai făcut, Ioane, şi de ce suferi?

– Dacă sufăr, sufăr din cauze cugetului, băieţi, nu de alteceva. Uite, prin voia lui Dumnezeu am întîlnit o desfînată care m-a ispitit. Omul e slab, nu se poate pune cu Cel Viclean. Am căzut cît se poate de jos, dacă n-aş şti că totul e din vrerea Domnului, nu ştiu ce m-aş face.

– Lasă, dragă, linişteşte-te, îl mîngîiau prietenii.

– Ce să las, măi, că în stricăciunea mea, fiind şi Sfînta Duminică şi nevastă-mea fiind acasă, am rămas cu unealta iadului în Sfînta Biserică, vă spun eu că mi-a luat minţile ăla de care nu vreau să mai pomenesc. Şi, aici e aici… Zicea că e curent, că dăduse Cel de Sus o ploaia şi ei… Ca să vedeţi şi voi şi să vă feriţi de Necuratu’. Am dus-o în sfîntul altar. Nu ştiu unde mi-a fost capul, se vede că a vrut Maica Domnului să mă încerce şi eu n-am trecut încercarea. Ei, şi la două zile după ce-am păşit aşa pe calea pierzaniei, mi-am dat eu seama că trebuie să vină şi pedeapsa. S-o ierte Dumnezeu, cum o iert şi eu, curva dracului, că m-a îmbolnăvit mai rău ca pe Iov.

Ce era să fac? M-am dus la nevastă-mea şi m-am spovedit în genunchi. E o sfîntă, săraca. Văzîndu-mă aşa, umilit în faţa ei, a început şi ea să plîngă pentru păcatele mele. Acum luăm amîndoi ampicilină, dar am auzit că asta, prin dorinţa Domnului, îţi agravează gastrita, şi sînt foarte îngrijorat pentru ea.

Pe cînd eram coleg cu Smărăndiţa, nu ştiam despre încercările  pe care Sfinţii le trimeteau destul de des slujitorului lor. Părintele Ioan mi se părea impunător şi serios, dar cucernic şi bun peste fire. Doar Smărădinţa îmi povestea că uneori cădea în păcatul mîniei şi atunci se folosea în îndeptarea copilei de Sfîntul Neculai.

De asemenea, nu ştiam că părintele, spre lauda lui, absolvise după Seminar şi Facultatea de Bilogie. Tot unchiul Tudor mi-a povestit despre asta şi despre faptul că sfinţitul fusese o vreme chiar profesor de ştiinţele naturii.

Asta se întîmplase mai demult, cînd cuviosul bărbat fusese într-o restrişte cumplită. Îşi pusese, povestise chiar el, din învoirea Celui Preaînalt, mîna pe genunchiul unei credincioase. Ori poate mai sus decît atît, întrucît, zicea, căile Domnului sînt de necercetat. Aceea nu înţelesese gestul de compasiune creştină. Ieşise prin lucrarea unor nevrednici o întreagă tevatură şi, înainte de a fi reprimit să liturgisească, părintele predase timp de vreo doi ani, chiar în străinătate.

Fuseseră, povestea el adesea unchiului meu şi celorlaţi prieteni, ani de încercare groaznică şi de penitenţă amară. Ioan răbdase totul, ştiind că este un semn dumnezeisc şi că fusese ales să sufere.

– M-a întărit Domnul, Tudore, mărturisea părintele. Mi-a ajutat să nu-mi pierd minţile cînd, în loc să slujesc spre slava Lui, trebuia să vorbesc copiilor de Darwin, Mendel şi alţi necredincioşi pe care nici nu vreau să-i mai pomenesc. Nu puteam să suflu un cuvînt despre lucrarea lui Dumnezeu, că aveam nevastă şi copii, ce era să fac!

72

Văzînd bărbăţia cu care suporta chinul evoluţionismului spurcat, Mîntuitorul îşi întorsese ochii spre robul său. Cum era plin de duh şi nu putea să nu fie îndrăgit de oircine, chiar de liftele lui Anticrist, care ocupau vremelnic jilţurile puterii, părintele Ioan a fost trimis în Zair. Acolo, pe malurile fluviului Congo, îi trecea Ecuatorul prin curte.

Răsuflase uşurat trebuind să predea, în limba franceză pe care o vorbea fluent, necredincioşilor de-acolo. Măcar ei, că se alăturau sau nu la darwinism, erau oricum sortiţi focului cel veşnic, Domnul să-i ierte în rătăcirea lor.

– Aveau, măi Tudore, moravuri atît de neruşinate, încît mi-era silă că fuseseră zămisliţi tot după chipul şi asemnănarea Tatălui. Chiar cei care se convertiseră, de voie, de nevoie, la creştinism arătau o goliciune care nu-i putea duce decît la pedeaspa veşnică în focul ce-a mistuit Sodoma.

Părintele stătuse primul an singur, adică fără familie, în societatea restrînsă a unor belgieni şi a cîtorva alţi profesori de prin Europa de Est.

În aceste condiţii îi fusese dat să treacă prin cea mai cutremurătoare probă la care, în înţelepciunea sa, Ziditorul putea să-l forţeze. Era aproape de mirare că, în urma ei, prihana nu îi ieşise pe piele ca o boală ecuatoarilă. Căci, recunoştea cu cinstea din totdeauna părintele, şi de astă dată Necuratul ieşise învingător asupra lui.

În locurile acelea blestemate, naşterea unei fete e prilej de mare bucurie. Şi asta pentru că în satele de acolo căsătoria este un tîrg, iar femeia o marfă. Tatăl negociază cu pretendentul preţul pe care-l va primi în schimbul fetei. Cel mai adesea schimbul e în natură, iar pentru fiica lui, venerabilul primeşte o capră. Cei doi bat palma şi-şi iau acasă obiectul pentru a-l folosi după bunul plac.

Fata e cum e, şi atunci tatăl îşi alege capra emiţînd pretenţii: aia e prea slabă, ailaltă prea bătrînă. Dar ginerele nu se lasă nici el. De fapt, nu e un troc, ci mai mult un contract de prestări de servicii. Cînd se plictiseşte, omul poate da fata înapoi, luînd în schimb capra. Soţul are drept de viaţă şi de moarte asupra nevestei. Dar dacă o ucide sau schilodeşte, nu maipoate pretinde capra. El speră însă ca soţia să-i facă fete, pe care să le mărite pe la 14 ani contra altor cornute.

Numai atît să afli, şi creştin fiind, te tulburi şi te înfiori. Însă părintele Ioan, cu firea lui, nu mai contenea să se roage pentru izbăvirea unor astfel de păcătoşi.

Dar într-o zi, cînd în jurul lui vigilenţa îngerilor păzitori scăzuse, bietul profesor, ademenit de Satana, urmase pilda de pierzare a colegilor lui. Un patriarh negru avea o fată de vreo 16 ani. Greu, mai mult prin semne, părintele român i-a comunicat, cu jenă şi scîrbă de sine, dorinţele.

Negrul a devenit însă expansiv. A vrut să-l pupe că-i onora casa. Ioan a scos cîţiva dolari, dar acum deţinătorul a refuzat. Bietul om a plusat, primejduindu-şi iar sufletul nemuritor, dar bătrînul i-a explicat tot. Monsieur nu trebuia să umbele cu bani, el vrea în schimbul fetei doar o capră bună de lapte. Zadarnic bietul părinte i-a arătat că suma oferită era preţul a trei capre. Băştinaşul nu cunoştea valoarea banului.           Tot ce nu era schimb direct i se părea dubios. Monsieur nu trebuie să se simtă păcălit! O capră şi nimic în plus.

Puterea lui Scaraoţchi e nemăsurată! Ea l-a dus pe sfinţitul biolog şi păstor sufletesc în tîrg. Acolo zairezul şi-a ales capra pe gustul lui iar el, copleşit de greutatea păcatului, a revenit acasă cu negresa.

– Asata mi-e crucea, Tudore, povestea el, dacă n-am vrut întîi s-o botez. Ca să mai sting şi-a mia parte din crima pe care mi-o luam pe suflet.

Văzînd însă apa, biata sălbatică a crezut că nu-i plăcuse destul lui monsieur, şi că vrea s-o înece. A trebuit să-i alunge frica în fel şi chip, cu mîngîiere blîndă, că vorbele nu le pricepea. Şi astfel s-a adîncit în rătăcire încît, dacă stăteai să-l asculţi, nu putea să mai nădăjduiască la fericita înviere.

Dar nici după această nemaiauzită zdruncinare de conştiinţă bietul părinte Ioan nu a înnebunit, aceasta a fost numai voia statornică a lui Dumenezeu, care-i pregătise şi alte întîmplări ce aveau să-l mistuie.

René Magritte, Three nudes in an interior, 1923

René Magritte, Three nudes in an interior, 1923

Lucrurile mergeau înainte, pe făgaşul hotărît nu se ştie dacă de Cel din Cer sau de veşnicul său duşman. Uneori tatăl negresei se arăta la poarta bietului profesor. Capra e bună, zicea. Dă lapte mult. El o îngrijeşte cît se poate de bine. Dar Monsieur e mulţumit de fată? Se poate sluji de ea aşa cum se cuvine? Nu-i aşa că n-o s-o trimită curînd înapoi?

La asemenea vorbe, cugetul chinuit al bietului Ioan nu-şi mai găsea alinare.

Într-o zi însă, minune din cer! Doamna preoteasă şi mica Smărăndinţa primiseră permisiunea să vină şi să petreacă alături de el ultimul an al stagiului. Aflînd de uşurarea calvarului său, părintele plînsese de bucurie şi ridicase mulţumire Celui Preaînalt. Apoi o dusese cu maşina colegiului pe tînăra care prinsese a îngîna româneşte în satul ei. Fireşte, explicase, tot prin semne, cam ce s-a petrecut şi-i făcuse fetei un dar frumos de despărţire. Iar a doua zi îşi primea soţia şi fetiţa la aeroport.

Trecînd însă o zi şi părintele fiind la şcoală, biata preoteasă se pomenise la poartă cu un negru bătrîn care tîra după el o capră. Intrase-n curte şi i-o încredinţase cu plecăciuni.

– Ce-i asta? se mirase femeia.

– E capra lui Monsieur.

El, bătrînul, ca toţi din neamul lui, e om cinstit. Dacă Monsieur n-a mai avut nevoie de fata lui, el dă capra înapoi. Aşa este corect. A fost o capră bună, o iubea, dar afacerile sînt afaceri. Încet-încet, femeia a priceput cum stăteau lucrurule. A insistat printre lacrimi ca omul să-şi ia capra şi s-o crească alături de fată. Omul s-a lăsat greu, demnitatea ecuatorienilor nu-i puţin lucru. Dar văzînd că Madame plînge şi crezînd că e din pricina durerii de a-l vedea despărţit de capră, şi-a luat-o de funie şi s-a retras cu mulţumiri binecuvîntînd prietenia frăţească româno-zaireză…

Veneam adesea pe la Smărăndiţa popii. Îmi plăcea casa lor, un interior sobru, aproape rigid, dar plin de bun-gust, cu rafturile  cu ceasloave şi colecţia de icoane. Părintele era cărturar, n-ar fi tolerat să prindem muşte cu operele din biblioteca lui. De altfel, în casă nu era picior de muscă iar noi eram copii cuminţi.

Cuminte era şi Smărăndiţa, era prima la carte şi comandantă de detaşament la pionieri. Uneori luasem premiul întîi amîndoi, alteori ea singură, dar niciodată nu-i trecum înainte. Şi totuşi avea ceva şturlubatic în purtare, care mă atrăgea mai mult decît trupul ei, altfel ispititor.

Acum îmi arăta nişte reviste de modă occidentale, marfă rară pe-atunci. Îmi surprinsese probabil privirea prea insistentă către paginile dedicate lenjeriei intime şi pufnise cam cu dispreţ.

– Ce te tot uiţi? N-ai mai văzut femei?

N-am zis nimic, iar Smărăndiţa a redevenit prietenoasă.

– Ascultă, tu ai văzut vreodată un Playboy?

N-am zis nici da nici nu. Nici nu înţelesesem exact numele.

– Hai să-ţi arăt, mi-a spus ea cu o mică ironie. Tatei nu i-ar plăcea să ştie că ştiu… Oricum, dînsul, ca faţă bisericească…

De undeva, de după un rînd de liturghiere, scoase o revistă colorată.

Mă tot uitam, iar Smărăndiţa privea peste umărul meu şi nu ştiam ce face şi la ce se gîndeşte. Şi cum întîrziam la o pagină, ea-mi zise din nou:

– Ce te uiţi? Tu n-ai văzut femei?

– Aşa n-am văzut.

Smărăndiţa însă înţelesese ²Aşa de frumoase² şi pufni din nou.

– Ce? Crezi că la noi nu sînt fete care arată bine?

– Or fi, am căpătat curaj. Dar şi bărbaţi, nu?

– Sigur, mă aprobă ea.

– Dar unde ai văzut tu bărbaţi aşa, am arătat eu cu capul.

– Cum unde? zise natural fata. La ţară. La scăldat.

– Vreau şi eu cu tine la scăldat, am şoptit, intrat în transă.

– Bine, rosti fieresc şi hieratic Smărăndiţa.

Inelul de plastic de la cravata de pionier căzuse şi se rostogolise sub un fotoliu. Mi-am notat în minte locul, ca să-l pot recupea. Iar despre rest nu mai ştiu. Cînd am ajuns în baie, premianta m-a scăldat cu mîinile ei, mîngîindu-mă cu naturaleţe şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit din tot ce a urmat pînă cînd am auzit-o şoptind speriată.

– Tata!

Am înţepenit. Auzeam clar paşii apăsaţi de dincolo de uşă.

Dar bunul şi învăţatul părinte nu ne-a afurisit şi nici nu l-a luat din cui pe Sfîntul Neculai. A plecat pur şi simplu, trîntind uşa ca să pricepem că a ieşit. Ce va fi crezut despre hainele noaste răspîndite prin odaie alături de revista cu păcat n-am ştiut niciodată, dar pot să-mi închipui că ne-a iertat ca un drept şi iubitor de oameni ce se afla.

Atunci însă, pe loc, n-am putut decît să izbucnesc în plîns. Şi apa curgea, şi Smărăndinţa plîngea şi ea încetişor şi lacrimile îmi curgeau înainte scăldînd gazelele ce păşteau între crini.

Sînt ani lungi de cînd părintele Ioan s-a dus la cele veşnice şi de cînd n-am mai văzut-o pe Smărăndiţa. Am auzit că s-a măritat, că apoi a divorţat, că a plecat din ţară. Unii mi-au spus că o văzuseră înainte de emigrare şi că se îngrăşase, alţii că arăta ca pupăza din tei. Dar eu nu cred, eu tot frumoasă o văd şi cînd deschid o revistă dintre acelea, toate fetele din poze mi se pare că au chipul ei de neuitat.

Am aflat că s-ar fi stabilit în America şi aş fi gata oricînd să mă duc şi s-o regăsesc la Austin, Texas sau Reno, Nevada, unde-o fi acolo. Dar avionul costă sute de mii (în cur să le ţii, vorba lui moş Creangă), iar eu sărac ca anul ăsta, ca anul trecut şi ca de cînd mă ştiu niciodată n-am fost.

Horia Gârbea

Horia Gârbea

HORIA GÂRBEA (n. 1962), scriitor reprezentativ şi unul dintre liderii generaţiei 90, este poet, dramaturg şi prozator. A scris numeroase  piese de teatru, reprezentate în țară și în srăinătate, domeniu în care a adus spectaculoase înnoiri. Scrierile sale dramatice marchează despărţirea de postmodernism, un moment al avangardei, care a pregătit apariţia teatrului crizat al douămiiştilor. Dintre piesele sale amintim: Doamna Bovary sînt ceilalți (1993) Mephisto (1993), Miss Waterloo, Pescăruşul din livada cu vişini, Cine l-a ucis pe Max? (1998), Cafeaua d-lui ministru (1999) Hotel Cervantes (2004), Divorţ în direct (2007), s.a.

Teatrul lui Gârbea se caracterizează prin nonconformism, plăcerea evidentă pentru conflictul „tare”, amalgamarea tehnicilor şi un imaginar de tip suprarealist.

Proza lui Horia Gârbea, de cele mai multe ori satirică, păstrează stilul alert al dramaturgiei sale: Căderea Bastiliei (roman, 1998), Crime la Elsinore (roman, 2006), Fratele mai deştept al lui Kalasnikov (povestiri, 2010).

Şi ca poet manifestă aceeaşi înclinaţie către jocurile dramaticului, însă versurile sale exprimă cel mai bine înclinaţiile suprarealiste ale creaţiei sale: Pantera sus, pe clavecin (2011), Trecutul e o sărbătoare (2012).

De asemenea, desfăşoară o amplă activitate publicistică, la mai multe reviste literare, este scenarist, realizator de emisiuni tv, eseist, traducător şi… bloger (http://horiagarbea.blogspot.com/).

Unele dintre scrierile sale au fost traduse în engleză, maghiară, germană.

Este profesor universitar, conduce Clubul dramaturgilor şi secţia de teatru a USR.

Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie/1999, Premiul Academiei pentru dramaturgie/2001, Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), apoi înălțat în grad de ofițer (2010) s.a (Doina Ruști)

2,272 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *