Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Aug 27, 2018 in Arts | 0 comments

Haiducul din Lăpuș care și-a dus măiastrele la Ravenna

Haiducul din Lăpuș care și-a dus măiastrele la Ravenna

Este un artist la Lăpuș care face ceva total ieșit din comun, atât de bizar încât adună lumea de la Baia Mare sau București, și cum ar putea fi altfel, de vreme ce trăiește în casa bunicii, cu iarbă, liniște și cu un izvor care să-i taie grădina. Un mic rai pe care-l idealizează mai ales cei veniți de departe, universul în care gândește povești cu o incredibilă forță și un remarcabil suflu contemporan, himere care mai apoi văd lumina galeriilor cu ștaif de la București, de la Bruxelles sau de la Ravenna. Insistă că ar fi perfect obișnuit să trăiască într-o casă bătrânească și sunt puțini cei pe care reușește să-i convingă, mai ales că spectatorii, coborâți din apartamentele lor cocoțate în vârf de bloc, poartă în secret costumul de vizitator la Muzeul Satului, întrebându-se cum se folosea cutare sau cutare lucru dintr-o realitate cu care nu se simt contemporani. Sculptorul Viorel Marton trăiește pur și simplu, ceea ce pentru mulți pare fie o declarație a unui artist rebel, fie un performance conceptual sofisticat, din seria celor mai moderne dintre trendurile contemporane: reîntoarcerea la rădăcini. Dar până și viețile artiștilor devin, la un moment dat, opere cu evoluție proprie, prin urmare, înțelegerea vine, ca și în cazul lucrărilor lor, doar din mintea și din experiența de viață a privitorului.

“Prea multe povești n-ar avea rost să spun. Poveștile mele sunt aici, pe pereți”, spune scuptorul Viorel Marton, atent la himerele de metal pe care le-a răsucit luni în șir, metafore arhetipale care așteaptă tușele finale pentru a-și lua drumul către București sau Bruxelles, oriunde ar fi nevoie ca ochiul să se încânte cu o tușă viguroasă, care păstrează ceva din noblețea lui Michelangelo, înverșunate de puterea lui Rodin. Un pumn de oțel care să învolbureze arta românească, așa cum îl descria cândva critica, în timp ce viața lui Viorel Marton, un destin exotic pentru unii, iar pentru alții o întoarcere smerită la rădăcini, amintește de Brâncuși. Are și propria măiastră, ciripind deasupra unei uși bătrâne din lemn, și izolarea controlată a unui faimos atelier românesc din Montparnase sau, și mai bine, are simplitatea stranie a unor începuturi dintr-un sat. Și, într-adevăr, până la urmă, de ce-ar fi așa exotic să trăiești în Dumbrava, un sat maramureșean mititel, doar câteva sute de suflete, care ține de Lăpuș? După ce a făcut școala la Cluj, la Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu”, și a cochetat câțiva ani cu tumultul orașelor mari, printre care și Milano sau Budapesta, Viorel Marton s-a întors să trăiască, simplu și auster, în casuța bunicii, o locuință de lut de doar câțiva metri pătrați, dar a cărei grădină, de un verde dolofan și sănătos, se întinde până peste deal, ascunzând, la tot pasul, himere, melci rotofei din metal lucitor sau cruci lăsate în iarbă să-și tragă sufletul până când vor mai fi răsucite o dată, cu suflu nou și energie de viață, cât să fie urcate cu fală sus, foarte sus, pe cupola vreunei biserici. În casă străjuiește o cruce de lemn, lungă și maronie, admirând cu sfială schițele uitate pe podeaua de lut bătătorit de tălpi desculțe. Uite, vezi, îmi spune Viorel Marton, crucea asta este, de fapt, creația unui fulger. Eu n-am făcut decât să o ridic de jos, să o leg și să o pun pe perete.

Simion Viorel Marton

Sculptorul își continuă treaba departe de lume, în casa în care s-a născut. S-a întors în Evul Mediu, o spune fără nicio urmă de ironie și, mai important, fără să aibă prea multă îndoială, pentru că, de bună seamă, după zece ani în care a trăit mai mult singur, însoțit de câinele său și cei doi pisoi, e limpede pentru oricine că nu e vorba de un moft de orășean sau de fantezia unuia care își imaginează că viața la țară ar fi simplă, un paradis accesorizat cu zambile, armăsari albi și flori de tei. Uneori îl înceracă tristețea. Cineva i-a ucis zilele astea câinele, iar el a încercat să le explice celorlalți cum fiecare contribuie la o stare de ură, înjurând și blestemând, până când, într-o bună zi, un om cu repere incerte s-ar putea simți justificat și încurajat să comită un act bestial în numele tuturor. Probabil că l-au înțeles puțini, dar pare obișnuit cu asta, oricum este un personaj insolit pentru niște săteni care visează în secret să plece la oraș și care poate că se miră de ce tocmai el, care are și o alură contemporană, pe lângă reușitele profesionale, preferă să stea singur într-un sat. Poate că și valorile românești, redescoperitele, lăudatele și idealizatele, ar trebui puse puțin în discuție, de vreme ce ăsta pare mai degrabă un moft de orășeni, o campanie venită mai degrabă de la domnițele Bucureștiului și de la boierii din târgurile mari.

Sătenii vor să scape de vechi. Cu greu și-ar schimba gardurile de metal, chiar și în cazul în care o campanie europeană le-ar promite garduri de lemn, în spiritul tradiției, și bani pe deasupra în schimbul celor de fier forjat. Despre case bătrânești de lut sau lemn abia dacă mai poate fi vorba, deși sunt unii care admit că da, poate că erau frumoase. Iar alții își crează asociații și fundații ca să le salveze. Oare mai ai cu ce te încărca din vatra satului? Din liniștea naturii, din frunze, din iarbă și din izvorul de la capătul grădinii. Bătrânii înțelepți din vremea copilăriei, sfătoșii care spuneau povești de pe vremea războiului, oamenii cuminți și smeriți… aceștia s-ar putea să se afle cine știe unde, în tot cazul în altă parte. „E mare diferență între un creator și un culegător”, spune Viorel Marton, vorbind de tipuri diferite de înțelegere în funcție de misiunea fiecăruia, și de nevoile pe care le are fiecare, potrivit propriei călătorii. Să culegi folclor, să aduni oale și straițe, să asculți povești și cântece, acest lucru pare de departe mai ofertant decât efortul de a găsi profunzimi și rădăcini pentru propria operă, pentru creație, pentru a inventa un alt univers. „Pe la ăla e plin de fiare prin curte și de burlane”, cam asta e înțelegerea comună cu privire la sculptorul care s-a lăsat sedus de fierărie și oricum e o fierărie cam ciudată, de vreme ce obiectele care îi ies din mână nu folosesc nimănui.

Ne-am gândi, poate, că fierăria înseamnă să faci niște potcoave sau, mai nou, arcuri pentru vagoane de tren. „La mine, fierăria a început în anul cinci de facultate, cu lucrări în tablă, o tehnică pe care o lucram la rece, fără foc, folosind calapoade de lemn. După care am trecut la tehnica cu foc, ciocan pe nicovală. Se poate metal pe metal, metal pe lemn, metal pe pământ… Aici da, eu sunt autodidact, pentru că în facultate nu ai cum să acumulezi suficiente cunoștințe pentru o astfel de tehnică. Cu fierul e mult de lucru, până îl descoperi trebuie să treci prin toate tehnicile, iar eu mi-am însușit destul de bine fieăria tradițională, le-am cumpărat sculele bătrânilor, am zeci, sute de scule, pe care pe aici nu le mai folosește nimeni. Acum fierarii lucrează cu plasmă, cu calculator, nu ma ia nimeni dalta și ciocanul să decupeze metalul. Ce-i drept, și scopurile sunt diferite. Eu fac artă”, spune Viorel Marton. Universul lui e populat cu himere, cu siluete elegante care se odihnesc prin colțurile cămăruței întunecoase, așteptându-și locul strălucitor în lumina marilor galerii europene. Bronzul pare o treabă depășită, de vreme ce ai nevoie de matrițe și alte tehnologii care ar putea aliena sensul artistic.

„Pregăteam un Christ pentru o expoziție, era lăsat aici, în atelier, și într-o zi mi-a intrat o pasăre și s-a așezat pe mâna lui. Am vrut să păstrez acest moment”, spune Viorel Marton, povestind cum s-a născut măiastra de la intrare, o cinteză mărunțică, cu penele zdrelite în nervurile naturale ale unei crenguțe care a prins viață. „Mi se pare așa de abstractă treabă cu arta… gândește-te, să veniți voi tocmai de la București sau de la Baia Mare până aici ca să vedeți… un artist. Gândește-te, privit de sus, privind așa, peste lume, cât poate fi de ciudat să fiu doar eu cel care face altceva”, spune sculpturul. Au fost multe cele care l-au adus pe Viorel Marton în casa bunicii. S-a născut aici, asta e important, iar mai apoi, acesta este un loc în care poate lucra și poate învăța multe, începând cu drumul anevoios al cunoașterii de sine. Orașul, cu agitația lui, nu-i lipsește și nici nu-i singur vreodată. Asta cu singurătatea este, oricum, relativă, de vreme ce ești mereu cu tot ce ai adunat, cu gândurile tale care pot deveni schițe și, mai apoi, lucrări. E mereu câte ceva de făcut. „Vai de capul alora de le intri în casă și n-au o bucată de hârtie scrisă, un desen, o sculptură, eu nu înțeleg care ar fi scopul lor în viață”, spune Viorel Marton, gândind că, dacă n-ai lucruri esențiale, nici n-are așa mult sens să fii între lume. E o păcăleală, un fel de a-ți abate mereu atenția.

Sculpturile lui nu au fost gândite neapărat pentru vânzare, sunt mai degrabă lucruri de învățătură, pentru el sau pentru alții, pentru cei care le-au văzut la Bienala din Ravenna, de pildă, sau cine știe pe unde, la Salonul de Arte din Cluj, la Negrești, în Muzeul Țării Oașului, sau la expozițiile din București, unde Viorel Marton a fost primit ca o revelație de autenticitate și filon contemporan, recomandat de recenziile unor repere absolute în sculptura românească contemporană, de la Mircea Roman, un sculptor care a locuit și a creat ani buni la Londra, câștigător al premiului pentru sculptură la Trienala de la Osaka, sau Aurel Vlad, personalitate de prim rang a sculpturii românești, profesor la Universitatea de Arte din București, decanul Facultății de Sculptură și autor al unui impresionant ansamblu monumental instalat la Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet.

L-a plăcut foarte mult Corneliu Antim, reputatul critic de artă care ne-a părăsit zilele trecute. „Oamenii ăștia mă prețuiau și o simțeam, altfel se uită în ochii tăi, cu mai multă bucurie, atunci când îți știu lucrările, iar asta mi-a dat încredere”, spune Viorel Marton. Un artist e în mare parte autodidact oricum, este într-o permanentă construcție de sine și de lume, pornind de la învățăturile din școală, pe care le nuanțează într-o viață de căutări bazate pe talentul și mintea ficăruia. Prin sat nu prea umblă, că nu are după ce, dar iese pe câmp, gândește un proiect de centru cultural, o adevărată crestomație de istorie, cu pardoseli inspirate din epoca bronzului… un centru modern care să fie cocoțat undeva, în vârful dealului care se înalță în mijlocul curții. În rest, se scaldă în râul care-i trece prin curte și gândește un proiect grandios, din beton și lemn, pentru orașul Lăpuș. S-ar bucura să aibă copii care să-i înveselească bătătura, dar nu s-a ivit încă cea care să înțeleagă pe deplin evantaiul acesta infinit de nuanțe delicate și mai ales faptul că el reprezintă o viață și nu un performance în sine, la care sunt invitați spectatori.

Viorel Marton este un răsfățat al Bucureștiului, a expus la Palatul Mogoșoaia, la Bienala găzduită de Palatul Parlamentului, la Apollo… un șir lung de colaborări cu locul care dădea, până nu demult, ora exactă și care și-a păstrat până acum forța de deschizător de drumuri în artă. Poate s-ar muta în București o perioadă, pentru un proiect, deși viața într-un oraș este bizară pentru un artist, care ar trebui să se rupă mai întâi din vacarmul general pentru a-și putea gândi opera. Să stai într-o casă de beton, într-un vârf de bloc… abia asta ar putea să fie o incredibilă acrobație, până la urmă chiar una greu de imaginat dacă o privim din grădina verde, în care ierburile își fac de cap, spunându-și una alteia legende. „Eu, aici, nici nu mă gândesc la sculptură, nu o mai pun pe primul loc. Sculptura, aici, cumva s-a contopit cu universul meu. E un fel de cerc în care toate au sens, inclusiv faptul că ies afară desculț. Cerul înstelat, cu luna plină, toate astea vin firesc unele după altele, nu sunt capitole disparate ale unei vieți”, spune Viorel Marton. Nici faptul că mâine o să se ducă să-și cumpere o mașină de cusut nu e un capitol separat, ci unul perfect integrat, deoarece are niște idei de design vestimentar și intenționează să-și croiască singur hainele.

O s-o cumpere de la un croitor din Lăpuș, are deja câteva gheme de cânepă pe care și le-a luat de lângă coșciuge, din Baia Mare… Asta ar putea fi începutul uneia dintre cele mai insolite definiții ale lui Viorel Marton, anume pasiunea pentru curentele de revivalism, de remakement antic, un fel de joacă de băieți – dacă ar fi să o definim în termeni atât de superficiali încât să cutremure sensibilitatea unui artist, dar, în ciuda oricăror critci, poate ceva mai apropiat de realitate decât ar sugera legenda. Este vorba de o asociație din Cluj, Terra Dacica, care și-a câștigat rolul de prima trupă de reconstituire istorică antică din România, abordând aspecte de viață civilă şi militară ale civilizaţiilor dacică, romană și sarmatică, având astfel trei ”unități” militare care fac antrenamente și se luptă după tacticile antice. Dacă îi influențează faptul că toată povestea asta cu dacii a început să se discrediteze, în urma unor derapaje uneori comice… asta nu ar fi chiar o problemă, de vreme ce derapajele au fost comise, spune Viorel Marton, de oameni care derapează în general, în toate aspectele vieților lor. „Sunt personalități derapante. Sau deraiante. Nu știu cum să spun. Membrii asociației noastre sunt, în majoritate, arheologi. Nu se duc așa, în neant, doar pentru că au văzut filmul Burebista sau nu știu care film al lui Sergiu Nicolaescu, din care ne-a interesat mai ales cum se numea fiica lui Decebal”, spune Viorel Marton. Anul acesta a neglijat și această pasiune, însă. Anul acesta și-a dorit să lucreze.

Probabil că un asemenea profil ar încuraja privitorul să fantazeze mai departe, imaginându-și că Viorel Marton este și un tip mistic, dar acești ochi ar fi dezamăgiți să știe că strădania sculptorului vorbește mai degrabă de istoria culturii și despre profunimile care decurg din înțelegerea acesteia. “Am și eu singurătatea mea. Cu toții o avem. În momentele de singurătate pot să apară întrebări. Urmate, apoi, de meditații. Dar acestea sunt alte povești și au prea puțină legătură cu arta mea”, spune Viorel Marton. Ceea ce nu știe el este că și eu, ca atâția alții, venisem atrasă mai degrabă de insolitul unei vieți normale, pe care aveam de gând să o privesc stereotip, ca și cum ar fi fost expusă, sub un clopot de sticlă, pe masa de duminică. La plecare, însă, eu înțelesesem povestea. Deloc idealizată, deloc fantastică și tocmai de aceea având forța de a merge mai departe în contemporan.

Lucrare semnata de Simion Viorel Marton

În căsuța din Târgu Lăpuș

Răsărit… de sabie

Un melc în iarba de acasă…

Lucrare semnata de Simion Viorel Marton

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *