Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jun 15, 2019 in Guest | 0 comments

Grigore Leșe: “Mă îngrijorează această teribilă ruptură între succes și merit din România”

Grigore Leșe: “Mă îngrijorează această teribilă ruptură între succes și merit din România”

Grigore Leșe

  • Interviul a fost realizat de Evantia Barca în anul 2016, la Baia Mare și Stoiceni, în cadrul programului BM Capitală Culturală a Europei 2021.

Oamenii, câteodată, au impresia că i-au uitat Dumnezeu. Iar atunci când oamenii încep să creadă că Dumnezeu i-a uitat se necăjesc așa de tare în sufletul lor, încât devin lacomi, invidioși, mânioși. Pe mine m-a uitat Dumnezeu, așa își spun, și cu gândul aiasta, care este o deznădeje de fapt, se simt liberi să facă toate relele, să meargă împotriva sufletului lor și împotriva celorlalți – spune Grigore Leșe, ajuns în cătunul în care s-a născut, Stoiceni, un sătuc știut încă de pe la 1500, cu numai 250 de oameni care să-i dea suflet, dar care va fi, zilele astea, buricul pământului, capitală culturală a lumii.

Cel puțin așa spunea Grigore Leșe la o conferință de presă ținută la Baia Mare, unde venise însoțit de mama lui, pentru prima oară în 40 de ani. O  spune amuzat, dar și cu respectul cuvenit atâtor amintiri care-l leagă de ea, de la zilele în care alerga cu tălpile goale prin omăt, până la sunetul horelor ei, care încă îi mai răsună în minte. E bună și suferința – îmi spune, vorbind despre o natură și o vocație a neamului românesc, aceea de a avea sufletul pierdut în dor și în nostalgie, de a arde în acea suferință care poate aduce nădejdea și, mai apoi, fericirea. Cine nu trece prin suferință, nu poate fi fericit. Nemărginirea s-a născut la sat, spunea cineva, și poate că și fericirea are aceeași sursă, o spunem în centrul lumii, la Stoiceni, unde duminică se va ridica Armindenul, adică cel mai falnic brad din pădure, care este adus în sat, tras de căruțe, iar apoi se înalță pe grădină, ca să facă legătura dintre pământ și cer. Oamenii spun: « Să deie Dumnezeu țarină, să deie belșug”.

“E semn al belșugului, al fertilității, iar oamenii trăiesc cu asta. De la o vreme, însă, mai trebuie și provocați oleacă. Nu pentru că ar uita de unde vin, ci pentru că li se năzare din când în când să ridice altceva. Se bucură acum să experimentează departele, pentru că numai de departe mai pot să se vadă pe ei înșiși. Am devenit umblători, plecăm în Germania, plecăm în Spania, plecăm peste tot, iar eu ăstora care tot pleacă le spun : « Măi, să veniți acasă, până nu e prea târziu”. Și știi când începe să fie prea târziu? Atunci când simți că pierzi vremea, atunci când începi să flecărești.>> », spune Grigore Leșe. A decis să se mute cu totul în satul în care s-a născut, așa, ca o dovadă că poți să înveți carte și să te luminezi, dar poți să trăiești și în rânduială cu asta. « Nu aș vrea ca această casă să fie un muzeu și să ne întâlnim pe te miri unde și să povestim despre ea. Nu. Eu vreau să fie adevărat, să stau în ea, să fac foc, să dau viață căsii, să am animale în jurul ei. Și să stau în poartă, așa, și să le dau binețe celor care vin de la centrul european, iar ăștia să se mire: uite, mă, cum trăiește Grigore! Băi, chiar dacă e absolvent de Academie, chiar dacă are doctorat, chiar dacă are nu-știu-câte studii, uite că Grigore a ales să trăiască în normalitate », spune muzicianul.

Sigur, un interviu scris, când îl ai interlocutor pe Grigore Leșe, este o barbarie. Dar imaginați-vă graiul, cuvintele rostite cu tâlc, cu pauze care să salte tensiunea și acute care să dea forță unui gând. “Am să fac tot ce mă duce mintea prin locurile astea, în Maramureș, o zonă în care sunt insule de interese culturale. Fiecare face ce vrea, eventual ferindu-se de celălalt, iar aceste drumuri începute nu se intersectează între ele și, mai rău de atât, nu se intersectează în zona de valoare. E proiect la Săpânța, proiect la Valea Cioarului, Proiect la Lăpuș… proiecte peste proiecte. Dar valoarea ? Valoarea unde este? », se întreabă el. (foto: Mircea Mocanu)

Grigore Leșe în Maramureș

Rep: Aveți, cu siguranță, nenumărate povești care vă leagă de locurile acestea, de la amintirile dvs de demult, cele legate de părinâi și de sat, până la misterele și magia acestor locuri, Maramureșul, Țara Lăpușului, locuri pline de povești și legende pe care puțini le mai știu, deși mulți au pornit acum să le descopere….

Grigore Leșe: De bună seamă că or fi multe, deși nu le-aș spune tocmai povești, ci, mai degrabă, povestiri. Și primele îs povestirile satului, povestirile oamenilor acestor locuri sau amintiri care se povestesc și acum în neamul meu. Îmi spunea mama, de pildă, că, atunci când m-o făcut pe mine, o fost omătul până în brâu. Era în făurar, așa zice mama, vreme câinoasă și un frig de crăpau pietrele… imaginea asta a ulițelor cotropite de iarnă, vedeți, a avut, de bună seamă, ceva forță, de m-a însoțit în toți anii aștia și mai este cu mine și acum. Mai spune mama, ‘măi, Grigore, măi, când hoream eu, în tinerețe, răsunau dealurile, iar tăți oamenii din sat stăteau și mă ascultau’. Mama era din fâneață, de dincolo de deal, iar tata, care se născuse în Stoiceni, merea la vânătoare în Muntele Șatra, care se ridică alături, în Defileul Lăpușului. Era flăcău și ședea pe creastă. O asculta pe mama horind în hotarul satului, de bună seamă că o fi fost frumos, de vreme ce el își spunea în gând: « Dar’ar Dumnezeu ca femeia asta să fie nevasta mea, și să-mi facă un copil și să horească tot așa cum horește acum”.

Tata a plecat, cândva, în lumea de dincolo, dar atâta vreme cât a stat cu noi, îmi zicea mereu povestea asta. ‘Cum a fost, tată, când eram copil?’, îl tot întrebam eu și de aici se deschidea o lume întreagă. Când venea tata de la vânătoare, venea cu iepuri, iar eu alergam prin colb până departe, să-i ies înainte pe uliță. ‘Mamă, mamă’, strigam, bucuros, alergând uneori și descuț, prin zăpadă, ‘vine tata cu iepe, vine tata cu iepe’… așa spuneam pentru că, se pare, la vremea aceea nu puteam rosti cuvântul iepuri. Așa e lumea pe aici. Oamenii de la sate știu că muntele le dă viața, mai ales că ei se raportează întotdeauna la animale, pe care le cresc pe pășuni, la poalele versanților. Dacă ne ducem în ziua de astăzi prin satele astea, vom vedea că oamnii le reconstruiesc, păstrând la temelia lor toate poveștile de demult. Mi-am făcut casă la Stoiceni, cu toate acareturile, iar acum vreau să trăiesc în casa asta. Și nu aș vrea ca această casă să fie un muzeu și să ne întâlnim pe te miri unde și să povestim despre ea. Nu. Eu vreau să fie adevărat, să stau în ea, să fac foc, să dau viață căsii, să am animale în jurul ei. Să stau în poartă și să le dau binețe celor care vin de la centrul european, iar ăștia să se mire: uite, mă, cum trăiește Grigore! Băi, chiar dacă e absolvent de Academie, chiar dacă are doctorat, chiar dacă are nu-știu-câte studii, uite că Grigore a ales să trăiască în normalitate.

Vreau să se vadă că se poate trăi și așa, oamenii să înțeleagă și să nu-și complice viața. Până la urmă, ce rost ar avea să ne complicăm așa de mult viața? Mă mut permanent în satul în care m-am născut, Stoiceni, și de aici am să plec unde-o fi să plec, și tot aici mă voi întoarce. Vreau ca satul să strălucească, cu oamenii lui, cu credințele lui, cu toate câte sunt acolo. Am să fac tot ce mă duce mintea prin locurile astea, în Maramureș, o zonă slăbită în insule de interese culturale. Fiecare face ce vrea, eventual ferindu-se de celălalt, iar aceste drumuri începute nu se intersectează între ele și, mai rău de atât, nu se intersectează în zona de valoare. E proiect la Săpânța, proiect la Valea Cioarului, Proiect la Lăpuș… proiecte peste proiecte.

Dar valoarea ? Valoarea unde este? Și vorbesc acum despre acea valoare care se adună, poate chiar într-un singur om, în urma unor eforturi susținute ale unei întregi comunități. De altfel, meditam la asta citind o carte a dnei Mungiu-Pipiddi, care se întreba de ce nu a avut România laureat de Nobel. Păi cam din aceeași cauză nu a avut. Dar aceasta e poveste veche. Poate tocmai de aceea nu avem un sistem filosofic, cu excepția unui Noica sau a unui Cioran. Fiecare dintre cei care s-au ridicat din șara asta, a făcut-o pe pielea lui. Ionesco a făcut-o pe pielea lui. Și în ziua de azi, Mungiu are Palm D’Or-ul, dar a făcut-o pe pielea lui…

Viețuim într-o lume rânduită pe clanuri. Orientări îndreptate spre câștig, cel mai adesea furat, fără un efort deosebit. Aceste năzuințe de câștig nu se încrucișează acolo unde corectitudinea să funcționeze. Dacă denaturăm confruntarea interioară, nu putem fi recunoscuți internațional. La noi există o ruptură teribilă între merit și reușită. Lumea aleargă după succes, dar succesul nu-i tot una cu valoarea. Biruința nu-i tot una cu valoarea, deși, desigur, are și ea meritele sale..

Pălării din colecția artistului

Rep: Probabil că mulți sunt cei care gândesc așa, deși și asta mi se pare tot un loc comun al unei regiuni sau poate, cine știe, este și ea o trăsătură înfluențată de greutățile economice…

Grigore Leșe: Sunt ani buni de când mă ocup de studiul acestei distincții și, dacă mă gândesc mai bine, s-au adunat vreo 40. Dacă vreți un exemplu care să ilustreze cât de cât distincția dintre merit și reușită, veți ști că nu Ciocârlia este cântecul reprezentativ al românilor, ci ‘Horea lungă’, sau ‘Horea adâncată’, așa cum o numesc oamenii. E vorba de un cântec care a intrat în patrimoniul UNESCO, dar știe cineva de asta? Ciocârlia le-a devenit cunoscută mai întâi străinilor, în momentul în care Ceteraș Dinicu a mers cu ea la Expoziția Mondială de la New York. Pe acolo a auzit-o un ceteraș străin, a preluat-o, și tot străinii i-au făcut promovarea care să o transforme într-o legendă. Este, probabil, o celebritate câștigată pe nedrept.

‘Horea lungă’ e a noastră pentru că este, în profunzimea ei, așa cum sunt românii. Ne descrie pe noi, vorbește de suferință, iar prin suferință se poate ajunge la nădejde și la fericire. Cine nu trece prin suferință, nu poate fi fericit. Horea lungă se cântă peste tot. In Maramureș, în Oltenia subcarpatică… dar a rămas în umbră pentru că nu-i un cântec de distracție. Pe asta nu te poți distra. E o muzică interiorizată, în însingurare, vorbește despre nostalgie, alean și dor. Poporul român are, de altfel, vocația și destinul suferinței. Așa suntem noi pe lumea asta. Iar acum vrem să schimbăm ce nu putem schimba, după părerea mea. Sunt câteva lucruri rămase la fel de când lumea și cred că e goană după vânt să încercăm să le uităm.

Românii nu-și lasă pământul și nu-l vând nici măcar atunci când nu produc pe el. Românii sunt legați de animale. De aici vine și dorul, dorul de mamă, dorul de casă, dorul de animale, adică o structură arhetipală străveche. Mai nou, suferința vine din faptul că oamenii își doresc să fie ceea ce nu pot fi, deși, până la urmă, și asta-i dintotdeauna. Probabil că cel mai bine se vede că lucrurile stau așa în momentul în care vorbim de bani. Deși, de fapt, dacă ai niște bani, oricâți ar fi ei, împărțești banii ăia ca să-ți ajungă, așa cum poți, și trăiești fericit. Ce nu poți fi, e greu să devii, strădania n-are rost. Așa e făcută lumea asta. Dar eu nici măcar nu vreau să judec pe cineva. Eu vreau să trăiesc, cu faptele mele.

Grigore Leșe la Chișinău

Rep:  Ne-ați povestit câte ceva din copilărie și poate e vremea să amintim și legendele locului, de vreme ce urmează nopți magice, Sânzienele cu teribilele lor puteri, iar, mai înainte, Armindenul, pentru care, de altfel, ați și adunat lumea la Stoiceni…

Grigore Leșe: Da, ridicăm duminică Armindenul, adică cel mai falnic brad din pădure, care este adus în sat, tras de căruțe, iar apoi se înalță pe grădină, ca să facă legătura dintre pământ și cer. Oamenii îl înalță și spun: « Să deie Dumnezeu țarina, să deie belșug”. E semn al belșugului, al fertilității, iar lumea de la sat trăiește cu asta. Din vechime și străvechime, oamenii se raportează la lumea cosmică, la cer, toate povestirile din lume au fost gândite și spuse mai departe, până să devină legende. Mai târziu a venit creștinismul și a adunat toate aceste povești, pe care le-a spus mai departe după noi reguli. Dar miturile sunt mai vechi de fapt. Lucrurile s-au amestecat, s-au amestecat în colinde, s-au amestecat în credințe și în obiceiuri.

Oamenii așa trăiesc, de când lumea. Mai nou, trebuie și provocați oleacă. Nu pentru că ar uita de unde vin, ci pentru că li se năzare din când în când să ridice altceva. S-au obișnuit să experimenteze departele, pentru că numai de departe mai pot să se vadă pe ei înșiși. Am devenit umblători, plecăm în Germania, plecăm în Spania, plecăm peste tot, iar eu le spun astora care tot pleacă: « Măi, să veniți acasă până nu e prea târziu”. Și știi când începe să fie prea târziu? Atunci când începi să pierzi vremea, atunci când flecărești… prea mult timp pierdut, prea multă vreme în care ai putea să te cauți, să te vezi mai bine. Oamenii au răgazuri și nu întotdeauna știu să fie conștienți de ele.

La români, de pildă, petrecerile sunt chinuitoare. O încep și după aia nu mai știu să gate petrecerea. Discută cu orele despre lucruri fără importanță, dar doar stau de vorbă, pentru că, de fapt, cultura dialogului este precară la noi. Oamenii doar vorbesc, nu dialoghează, și oricum nu se îngrijesc deloc ca dialogul să aibă consistență. Eu, de ceva ani, am început să îmi aleg oamenii. Nu mă duc la oameni să mă apuc să stau, așa, pur și simplu, ci înțeleg destul de repede cu cine am de-a face și, dacă povestea nu duce nicăieri, nu mai pierd vremea. Și e bună gândirea asta din timp, pentru că oamenii au mintea vagaboandă. Vor să-și păcălească timpul, nu mai știu că ce vorbesc din inimă trebuie să fie și din vorbe. Mulți dau drumul la gură, dar au mintea le e mereu în ală parte. Poate că nu se mai îngrijesc de esență pentru că își imaginează, cu toții, că lumea începe cu ei. Avem obiceiul de a ne considera buricul pământului, de a vorbi despre patriotism și despre excepționalul local. Or fi avut și anii de comunism vreo importanță în cultivarea ideilor astora, deși eu cred că asta-i de când lumea.

Mai ales că pe aici a trecut multă lume, de la care am luat lucruri bune, dar și rele, iar din această ultimă serie vorbesc de laudă, de lipsa de perseverență sau de orgoliul nemăsurat. Vorbesc despre mitologie, dacă mi-o cereți, dar, având în vedere tot ce am spus până acum, e bine să spunem că din mitologie nu putem trăi, eu unul așa cred. Lumea s-a schimbat, sunt alte speranțe și alte performanțe, vremea este altfel și ne obligă să trăim concret sau măcar să nădăjduim la acesta. Ce rost ar avea să fugim atât de departe, încât să trăim numai din povești și mituri? Spun asta pentru că românii au oricum un mare obicei de a mitiza, o simt și la mine, unora le e dragă, probabil, munca mea, admiră rezultatetele mele și vor să mă mitizeze. Pe când eu îmi doresc să trăiesc în realitate, în normalitate. Oamenii mă ademenesc, mă ispitesc să intru în povești, dar eu doresc să trăiesc în realitate. Cu respect pentru mituri și legende, cu dragoste pentru ele și cu dorință de a le ține în viață, există, totuși, un loc în care eu nu trăiesc din poveștile altora, ci trăiesc din faptele mele, cele făcute și adunate de-a lungul timpului. Sigur că am făcut școli, dar omul trebuie să se lumineze, în toate domeniile, să se lumineze și apoi să revină la viață, să pună toată știința adunată în real. Viața nu e făcută din vorbe, ci din fapte.

In satul natal, la Stoiceni

Rep: Cum ar trebui să fie viața ca să fie cu rost și cu înțelepciune, astfel încât sufletul să rămână liniștit, în echilibru și egal cu sine însuși ?

Grigore Leșe: Uite, ce facem acum la Stoiceni ar trebui să se întâmple în tătă ziua. Ca să fim în rânduială. În zilele astea, oamenii au ieșit din rânduială și din rost. Mi-e dor de rost. Și cred că și lor le este. Dacă începi un lucru, trebuie să-l gați, ca să fii în rânduială. Dacă mă duc la biserică, trebuie să mă duc la biserică înainte să se citească Evanghelia. Dacă meri la o sărbătoare a Armindenului, musai să fii acolo la ridicarea Armindenului, că, dacă ești altădată, ai ieșit din rânduială, ai ieșit din poveste. Și cu horitul trebuie să fii în rânduială. Trebuie să știi ce se horește înainte de răsăritul soarelui, trebuie să știi dacă se horește ziua pe amiază, dacă se horește seara, dacă se horește noaptea. Și de horit, se horește înainte de răsăritul soarelui, pentru a avea noi putere asupra zilei, și nu ziua asupra noastră. Iar asta e deja filosofie. După amiaza n-am văzut încă oameni cântând. Și se mai horește la lăsatul serii, ca o mulțumire adusă celui de sus.

Cântecul este o formă de disvertisment doar pe scenă, dar și acolo trebuie să fie controlată. Pentru a le înțelege pe acestea, trebuie să ne ducem cu gândul la Germania și să ne amintim de Bach. Până la Bach, așa se zice, muzica a fost pentru Dumnezeu. De la el înainte, este pentru toată lumea.

Dar horele pentru ce sunt? Sunt pentru stâmpărarea noastră. De aceea horesc, să mă stâmpăr. Câteodată îmi vine nici să nu horesc, să nu sperii pe cineva. Horesc de osteneala bătrânilor, horesc să-mi aduc aminte de mama, horesc să mă ierte oamenii pentru că sunt așa cum sunt. De ce horesc ? Horesc ca să mă ierte Dumnezeu. Ce-o să zică lumea? O să zică: măi, mai face el una și alta, dar horește, și-l iertăm. Nu trebuie să spun eu cât îs de păcătos. Toți suntem…

Îmi amintesc un citat care spune că oamenii, câteodată, au impresia că i-au uitat Dumnezeu. Iar atunci când oamenii cred că i-a uitat Dumnezeu se necăjesc așa de tare în sufletul lor, încât devin lacomi, invidioși, mânioși. Pe mine m-a uitat Dumnezeu, așa își spun, și cu gândul aiasta, care este o deznădeje, se gândesc să se înrăiască.

Concertul Grigore Lese – Cantece de Sarbatoare dedicat unui moment important din calendarul popular, Rusaliile

Rep: Omul horește ca să-și afle locul în lume, spuneți… 

Grigore Leșe: Așa cum spuneam, oamenii se cred buricul pâmântului, asta-i de când lumea, iar mai nou se vorbește despre identități și despre diversitate în unitate și am tot respectul pentru asta, deși povestea cu identitățile, cu cât mergi mai mult în profunzimea ei, începe să pară numai o poveste.

Am făcut și studii teoretice și apoi și practic, am cântat cu pakistanezi, cu sirieni, cu armeni, islandezi, cu croați, cu indieni… avem în noi o structură arhetipală unică. Oamenii nu știu de unde vine horea. Oare de unde vine? Din cântecul păsării? Dar pasărea de ce cântă? Ea cântă ca să arate că este stăpână pe locul acela unde cântă. Iar omul horește să-și afle locul în lume. Nu poate oricine hori, deși la noi cam toată lumea cântă. Și dacă îl întrebi, măi, dar tu de ce horești? – cel mai probabil nu știe să-ți spună. De asemenea, dacă am judecat atâta lume, o să mă întrebați, dar câte hore’s pe lume? Una, așa am să vă răspund. Una singură, care are și pui. Și de la horea asta un pui a mers în Irlanda, una în India, una în America… M-a întrebat cândva Mugur Isărescu cu ce sunt identitari românii la mâncare.

Cu nimic, nici măcar cu faptul că mănâncă cu mâna, că o mai fac și alții. Poate doar în abordarea vieții și aici cu siguranță că o să mă întrebați de Miorița, o poveste pornind de la care am făcut așa de multe studii. Au vorbit atâția despre Miorița, Alexandri, Densușianu… mulți. Da, aceasta este o creație care ne reprezintă. Bade, dumneata de ce ți-e grijă pe lumea asta – mă duc uneori și întreb. De animale, mi se răspunde, că dacă n-ar fi animalele, n-aș fi nici eu pe lumea asta… așa că, Doamne ajută!

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *