Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Oct 22, 2017 in Story | 0 comments

Grigore Ghyka: “Banii nu sunt o simplă posesiune, ci o responsabilitate socială“

Grigore Ghyka: “Banii nu sunt o simplă posesiune, ci o responsabilitate socială“

“Mama plecase din România în 1976 cu doi copii, două valize și câteva sute de dolari în portofel. Locuiam într-o căsuță minusculă, într-o suburbie a orașului Washington, cea mai mică dintre casele din cartier. Totuși primeam corespondență după întregul protocol aristocratic, cu antet și adresată, în mod protocolar, principesei. Mă întreb până în ziua de astăzi ce-o fi fost în mintea poștașului. Am cunoscut viața în toate aspectele sale după trauma asta, a comunismului, care ne-a redus la nimic”, spune principele Grigore Ghyka, reîntors la București după aproape 40 de ani în care a locuit în Statele Unite. Reședința sa de aici, definită de câteva antichități, mobilier de stil și lucrări de artă, păstrează strălucirea vremurilor bune, surdă la amăgirile poveștilor gri din lungii ani de comunism. (fotografii: Oana Bădescu)

După tradiția artistocratică, pe o măsuță de sticlă zâmbesc fețele senine ale membrilor familiei regale, din fotografii gălbui, învelite după cuviință în rame de argint. Abia lăsate din mână pe o etajeră, câteva cărți semnate de Neagu Djuvara sau Mihai Dimitrie Sturdza amintesc de intrigi parfumate de familie: “Martha Bibescu, pe care o anima o dușmănie legendară față de Elena Văcărescu, rămâne o personalitate controversată pentru noi, de vreme ce și-a dorit prea mult atenția, în detrimentul chibzuinței de a-și alege drumurile și alianțele”. Cu un aer contemporan care ascunde vechi istorii, Principele Ghyka trece în revistă anii în care s-a ocupat de artă, ca expert de business developement al faimoasei case de licitații Christie’s de la New York. Revenirea în România are motvații de suflet, înaintea oricărei rațiuni pragmatice. “Noi facem parte din societatea contemporană. Noi existăm, comuniștii nu ne-au distrus și am revenit să trăim în țara în care ne-am născut”, spune Grigore Ghyka, deși este rezervat la gândul că această contribuție ar putea fi fățișă, în prima linie de decizie. “Pentru mine, cel puțin, nu este momentul să mă implic, nu doar pentru că există alte preocupări prioritare, dar și din cauza faptului că perioada mi se pare destul de dificilă. Să ne uităm la Vlad Alexandrescu… în scurtul său mandat s-a lovit de prea multe”, spune el. Păstrează perspective optimiste, deși amână cu încă niște ani binele stabil care va să vie. “Deocamdată, însă, în România lumea fuge, este într-o permanentă goană după ceva, societatea în ansamblu pare să dorească arderea unor etape, deși – am spus-o mereu și o repet – este imposibil să nimerești destinația atunci când nu știi de unde vii”.

Printre fotografiile Familiei Regale, și o poză a mătușii Marie Florescu, aflată la Balcic, alături de Regina Maria.
Printre fotografiile Familiei Regale, și o poză a mătușii Marie Florescu, aflată la Balcic, alături de Regina Maria.
Rep: Probabil că trebuie să menționăm încă de la început că sunteți unul dintre descendenții din ramura familiei lui Vladimir Ghyka și ați participat, în august 2013, la ceremonia de beatificare a Monseniorului, după ani în care, în continuarea muncii tatălui dvs, ați avut grijă ca osemintele sale, aduse de la Jilava, să fie cinstite cum se cuvine în cripta familiei. Ce legende au rămas după toate aceste întâmplări?

Grigore Ghyka: Tatăl meu, care l-a cunoscut pe Vladimir Ghyka, spunea că acesta avea o incredibilă forță lăuntrică și o extraordinară putere, provenită dintr-un filon mistic, asupra celor din jurul său. Mai povestea că mama lui încerca să-l țină pe cât posibil la distanță de Monsenior, pentru că se temea că l-ar putea converti, eventual doar prin simpla prezență, la catolicism. Probabil că trebuie să aducem aminte faptul că familia Ghyka este ortodoxă, în timp ce Monseniorul s-a convertit la catolicism la începutul anilor 1900, pe când urma cursurile Facultății de Filosofie și Teologie a dominicanilor, la Roma. De fapt, în mod greu de înțeles, ceva profund ortodox l-a dus pe Monseniorul Ghika la catolicism. Familia mea, această ramură a familiei Ghyka, se trage din domnitorul Grigore Alexandru Ghyka, care a domnit șapte ani în Moldova începând din 1849. Suntem în descendență directă, din tată în fiu – și dacă am atins acest subiect, probabil că ar trebui să deslușim și grafia numelui nostru, care are două forme istorice, dar am remarcat că există și unele actualizate, contemporane.

Vodă, străbunul meu, a înființat, printre altele, Jandarmeria Română, și în urmă cu câteva săptămâni am avut onoarea de a fi invitat la aniversarea acesteia, ocazie cu care am remarcat că există diverse grafii ale numelui nostru, deși noi, în familie, păstrăm forma Ghyka. Este o poveste întreagă de ce ramura din Moldova scrie cu “yk”, iar cea din Muntenia cu “ik”. Dacă mergi în urmă către 1700, Grigore al III-lea Ghika a fost decapitat de Poartă și, pentru că nu avea descendenți, numele pentru această ramură a mers mai departe printr-o femeie, ceea ce, desigur, a avut niște consecințe și iscat divergențe. Cei din Muntenia s-au diferențiat, scriindu-și numele cu „i”.

Monseniorul Ghika, ca și familia mea, este descendent al moldovenilor. Tatăl lui era fratele străbunicului meu. Sigur, Monseniorul nu a avut copii, iar Demetru, fratele lui, o imensă personalitate, fost prim-ministru, care a părăsit țara cu trenul regal, a avut o fată. Ceea ce înseamnă că noi, eu, fratele meu și Mihai Ghika, care este acum la Cultură, suntem urmașii lui care mai poartă numele Ghyka. Dar probabil că această încrengătură este cu adevărat foarte importantă acum doar pentru genealogiști. Eu și fratele meu avem custodia criptei în care au fost păstrate, până în 2013, osemintele Monseniorului, până la Beatificare. Tatăl meu s-a îngrijit ca acestea să ajungă în mormânt, după ce le-a recuperat personal de la Jilava și a făcut o serie de teste pentru a se asigura că sunt rămășițele pământești ale Monseniorului. O acțiune foarte curajoasă în contextul timpului, pentru că subiectul era pe atunci tabu.

Oricum, criptele erau singurele care rămăseseră în proprietatea familiei, într-o vreme în care comuniștii transformaseră vechile conace în instituții, eventual schimbându-le în totalitate arhitectura. Conacul familiei Ion Ghika din Sihlea este un bun exemplu în acest din urmă caz.

REVENIND LA MONSENIORUL GHYKA, EL SE NUMĂRĂ PRINTRE PERSONALITĂȚILE CARE AU REPREZENTAT CU GLORIE ROMÂNIA LA NIVEL ÎNALT ÎN PLAN INTERNAȚIONAL.

Principele Grigore Ghyka
Principele Grigore Ghyka
Rep: Sunteți de patru ani în România, după aproape 40 de ani în care ați locuit în Statele Unite. Totodată, faceți parte din grupul descendenților marilor familii românești, personalități care se reîntorc și se reintegrează într-o societate care, după trauma comunistă, a experimentat anii unui modernism iconoclast, în care aristocrația părea să nu-și mai găsească locul. Credeți că imperativul ultimilor ani pentru modele și întoarcerea la valori și tradiții va reintegra cu adevărat marile nume istorice în contemporaneitate?

Grigore Ghyka: Este semnificativ acest proces, în măsura în care are importanță să ne cunoaștem istoria, să ne cunoaștem trecutul, să ne regăsim reperele. Lucrurile se vor schimba oricum și în România, pentru că inclusiv noii îmbogățiți vor dori să reprezinte ceva. Banii nu sunt o simplă posesiune, ci o responsabilitate socială. Cu ei trebuie să creezi mai departe și să dai ceva înapoi, ceea ce familiile vechi au făcut întotdeauna. Deocamdată, însă, în România lumea fuge, este într-o permanentă goană după ceva, societatea în ansamblu pare să dorească arderea unor etape, deși – am spus-o mereu și o repet – este imposibil să nimerești destinația atunci când nu știi de unde vii. Cei 50 de ani de comunism amplifică problema, pentru că vorbim de o lungă perioadă în care a fost întreținută în mod consecvent și premeditat această stare de confuzie. Dacă este să ne referim strict la situația nobilimii, în întreaga Europă aristocrația a devenit un fel de club mic și închis. Anii comunismului n-au făcut decât să amplifice acest proces în România, pentru că au pervertit simboluri și repere.

SĂ NU UITĂM CĂ A FOST O VREME ÎN CARE OAMENII ARDEAU FOTOGRAFIILE FAMILIEI REGALE, FOTOGRAFIILE REGINEI MARIA, IAR ACESTĂ TRAUMĂ, CARE NU AVEA CUM SĂ NU LASE URME, NU A FOST ÎNCĂ NICI EXORCIZATĂ, NICI VINDECATĂ. NOI FACEM PARTE, ÎNSĂ, DIN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ.

Noi existăm, comuniștii nu ne-au distrus și am revenit să trăim în această țară. Mulți dintre aristocrații care s-au născut aici și care apoi au părăsit, în diverse circumstanțe, țara, aleg să se întoarcă. În cazul meu, au existat, desigur, și motive ceva mai prozaice care m-au adus în țară, anume seria revendicărilor. Am obținut deja un imobil care a aparținut familiei mamei mele, familia Emandi, o casă cu multă istorie, în care locuiesc în acest moment. Dincolo de asta, am căutat să înțeleg în profunzime locul căruia îi aparțin, începând cu un considerabil entuziasm în a cunoaște oamenii din România. Într-o primă etapă chiar eram dispus să aloc foarte mult timp întâlnirilor și acestui tip de schimb. Între timp am reușit să găsesc o zonă de echilibru, mizez pe calitate, probabil că în detrimentul unei vieți sociale foarte spectaculoase.

Mobilier de stil, în reședința Ghyka
Mobilier de stil, în reședința Ghyka

Am deja 48 de ani și, dincolo de temperament și de structură profundă, poate că ține și de vârstă abordarea pe care o ai în diverse etape de maturizare, metodele prin care cunoști lumea și te raportezi la ea. Sunt pasionat de antichități și de arta populară românească, o formă de artă atât de pură, și am o colecție de obiecte de care sunt foarte mândru și pe care o extind făcând cu bucurie muncă de cercetare sau călătorii prin satele românești. Părinții și bunicii mei vorbeau cu atâta dragoste despre țăranii din România, încât am fost și surprins să constat, că ideea de a fi țăran este aici o insultă. În încercarea mea de a mă apropia de România, sigur, au rămas lucruri pe care probabil că trebuie să le înțeleg mai bine. Mentalitatea să spunem că pare o problemă atunci când vii dintr-un mediu foarte organizat și predictibil. Poate că nu mai reușim să ne dăm seama trăind aici, dar pentru unii ar putea să pară un fel de haos, care pornește de la cele mai elementare forme de relație interumană, cum ar fi stabilirea unei întâlniri. Cel mai frecvent raspuns pe care-l primesc la București este „hai sa vorbim mai încolo, să vedem dacă ne putem întâlni la ora șapte”, ceea ce pentru mine este greu de înțeles, de vreme ce am trăit într-un loc în care se pot stabili întâlniri și cu trei săptămâni înainte. Nu știu de ce, așa suntem noi.

UN PRIETEN BUN ÎMI SPUNE CĂ ACESTA ESTE FARMECUL BALCANIC, DAR SĂ SPUNEM CĂ DEOCAMDATĂ NU REUȘESC SĂ-I SURPRIND PE DEPLIN ESENȚA. PREFER LUCRURILE PREDICTIBILE ȘI ORGANIZATE.

Presupuneam că mentalitățile sunt o consecință a anilor de comunism, dar rădăcinile sunt, de fapt, mult mai adânc infipte în istorie. M-au ajutat să înțeleg lucrurile în profunzime cărțile de istorie și jurnalele de memorii, inclusiv memoriile călătorilor străini care au trecut cândva prin Țările Române. Niște principate mici, călcate mereu de alte imperii, țarist, otoman și austroungar. Mi s-a părut foarte interesant, de pildă, cum un călător povestea, nu-mi amintesc acum autorul, că poți merge cu calul pe aceste meleaguri cale întinsă fără să întâlnești niciun sat. Satele nu erau, ca în țările vestice, la drum, ci erau ascunse prin păduri și prin munți, pentru că la drum veneau hoții sau năvălitorii. Sigur că toate aceste istorii au o amprentă în conștiința colectivă.

Furci de tors din colecția de artă populară a lui Grigore Ghyka
Furci de tors din colecția de artă populară a lui Grigore Ghyka
Rep: Ați trăit primii ani de viață în România comunistă, ce-i drept până la mijlocul anilor 70, deci într-un moment în care societatea se bucura de o oarecare libertate și deschidere. Ce amintiri vă leagă de țară și cum le-ați înțeles ceva mai târziu, când probabil ați reevaluat semnificația lor?

Grigore Ghyka: M-am născut în România, în anul 1968. Sigur, vremurile erau complicate atunci, dar eu aveam doar câțiva ani și, privită prin ochii copilăriei, lumea rareori pare în neregulă. Tocmai de aceea, în ciuda unor vremuri pe care nu le înțelegeam prea bine, am resimțit plecarea din București ca pe o ruptură. De altfel, așa a rămas pentru mine, ca și cum aș avea două seturi distincte de amintiri, unele, extrem de clare, adunate până în 1976, și altele, care îmi par a fi acum ca o altă poveste, care descriu istoria de după. Aveam doar opt ani când mama, Ena Ghyka (născută Emandi), a avut o oportunitate să plece din România și, pentru că visase întotdeauna un trai mai bun pentru copiii ei, nu a ezitat să ia această decizie. Trebuie să o evoc și pe bunica mamei, Emma Duckett, o americană care a călătorit cândva, la începutul secolului XX, în Europa și care avea să întâlnească pe bătrânul continent marea iubire. S-a oprit într-o pensiune la Paris, unde l-a cunoscut pe străbunicul meu, Socrates Lalu, care era din Piatra Neamț, dar care în vremea aceea studia medicina la Sorbona.

A fost vorba de o poveste de iubire, cei doi s-au căsătorit, iar mai apoi avea să se nască, tot la Paris, bunica mea, pe care au botezat-o franțuzește, Edith Blanche Lalu. După ce străbunicul și-a terminat studiile, a revenit în România cu noua sa familie și s-a stabilit înițial la Piatra Neamț. Pentru că ea își dorea să trăiască într-un oraș mai mare, s-au mutat pentru o vreme la Iași, apoi s-au stabilit la București. Străbunicul, un medic cu faimă în România, a construit o locuință superbă pe Bulevardul Dacia, casa în care am copilărit eu. Mai târziu, după ce peste acest loc al copilăriei mele avea să treacă o întreagă istorie gri, familia Ghyka a revendicat și a obținut imobilul, care la vremea respectivă găzduia Consulatul Ungariei. În cele din urmă, casa a fost vândută. Pe vremea copilăriei mele, însă, vila de pe Dacia era naționalizată, iar noi ocupam doar un apartament din ea. Din fericire, casa se afla în apropierea Ambasadei Italiei, iar cei care locuiau cu noi erau familii de italieni, oameni foarte cumsecade, care ne-au ajutat în toată această perioadă și cu care mama este prietenă și astăzi.

SIGUR, PENTRU PĂRINȚII MEI SE SCHIMBASERĂ MULTE: NU MAI AVEAM CAMERELE MARI, INTRAM PE SCARA DE SERVICIU, UNELE LUCRURI POATE CĂ NU STĂTEAU TOCMAI LA LOCUL LOR, ÎMI AMINTESC CĂ NE RĂMĂSESERĂ NIȘTE CAMERE STIL VAGON, LA MIJLOCUL CĂRORA ERA O ÎNCĂPERE DESPĂRȚITĂ ÎN DOUĂ DE O PERDEA, JUMĂTATE ERA BAIA ȘI JUMĂTATE BUCĂTĂRIA.

Bucătăria veche era în mansardă, de unde, pe vremuri, mâncarea ajungea jos cu un mic lift, care a fost blocat și mai apoi l-am folosit ca etajeră. Viața familiei mele era destul de complicată pe atunci, în parte și pentru că bunicul, Alexandru Ghyka, a fost închis încă înainte de comuniști, așa cum se știe, pentru vederi legionare. Acestea, însă, erau neplăceri doar pentru părinții mei, pentru că eu, pe vremea aceea, înțelegeam puține. Mult mai târziu le-am înțeles sensurile. Tot cu mult mai târziu am înțeles de ce mama îmi oferea o banană, iar ea se mulțumea cu resturile rămase pe coajă.

Un portret al lui Constantin Ghyka din Muntenia, singurul tablou portret care a scăpat comuniștilor pentru această ramură a familiei.
Un portret al lui Constantin Ghyka din Muntenia, singurul tablou portret care a scăpat comuniștilor pentru această ramură a familiei.

ÎMI ADUC AMINTE ȘI CÂTEVA SĂRBĂTORI DE CRĂCIUN ÎN CARE CUMPĂRAM DOI BRAZI MAI MODEȘTI ȘI-I LEGAM UNUL DE CELĂLALT, PENTRU A AVEA IMPRESIA CĂ AVEM UNUL BOGAT. NU ERAM TRIST, AȘA ERA LUMEA.

Bunica plecase în 1968 într-o vizită în Statele Unite, iar mama i-a sugerat să nu se reîntoarcă. O dată ajunsă, bunica și-a folosit toate cunoștințele pentru a face presiuni în vederea reîntregirii familiei. Mi-l amintesc pe tata, care probabil voia să facă cum se cuvine trecerea mea dintr-o lume în alta, că m-a așteptat într-o zi să vin de la școală și m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să vizitez Casa Albă. Era felul său de a-mi spune că voi pleca la Washington. Tatăl meu, Grigore Ghyka, nu a părăsit țara alături de noi. De fapt, nu a mai venit niciodată. Tatăl meu a fost un medic foarte apreciat, conducea un laborator al Institutului Cantacuzino. Sigur, a practicat medicina pentru că acesta era unul dintre puținele domenii care i-ar fi permis să rămână departe de presiunile politice ale vremii, singurul domeniu în care putea să facă o carieră. Avea un dosar potrivnic: părinții tatălui au avut toată viața domiciliu obligatoriu în Galați, au trăit în casa străbunicului meu dinspre partea bunicii, Mihai Orleanu, care a fost președintele Camerei Deputaților, primar la Focșani… bunicii mei trăiau într-o cameră din fosta lor casă, într-o mizerie mare… Acestea sunt amintiri acum.

Tata a murit în România, în anul 1992. Noi am plecat la timp, în 76, chiar cu un an înainte de cutremurul care avea să devasteze Bucureștiul. Casa a fost avariată în cursul seismului, un coș foarte mare a căzut chiar prin camera în care stăteam noi și, din fericire, am scăpat de asta. Am scăpat, totodată, de anii 80, când situația din România a devenit cu adevărat tristă.

DSCF3929Rep: Care este “cealaltă poveste”, parcursul dumneavoastră în Statele Unite? Cum trăiește un aristocrat într-o lume în care nu există ranguri nobiliare?

Grigore Ghyka: Mama plecase cu doi copii, două valize și câteva sute de dolari în portofel. Locuiam într-o căsuță minusculă, într-o suburbie a orașului Washington, cea mai mică dintre casele din cartier. Totuși primeam corespondență după întregul protocol aristocratic, cu antet și adresată, în mod protocolar, principesei sau prinților. Mă întreb până în ziua de astăzi ce-o fi fost în mintea poștașului. Am cunoscut viața în toate aspectele sale după trauma asta, a comunismului, care ne-a redus la nimic. Asta îmi amintește că am cunoscut-o în Statele Unite pe Domnița Ileana, care devenise maica Alexandra, fata cea mai mică a Regelui Ferdiand și a Reginei Maria.

DOMNIȚA ILEANA TRĂIA EXTREM DE MODEST, ÎNTR-O RULOTĂ MAI MARE, DAR PE TELEVIZOR, FOARTE FRUMOS ȘI CU GRIJĂ AȘEZATE, ERAU FELICITĂRI DE LA REGINA ANGLIEI, DE LA REGELE SPANIEI, CĂRUIA, DE ALTFEL, ÎI ȘI VORBEA EXTREM DE FAMILIAR. AȘA SE ÎNTÂMPLĂ CÂND EȘTI CU UN PICIOR ÎN ISTORIE ȘI CU ALTUL ÎN ZIUA DE AZI.

Americanii sunt fascinați de titluri și nobilime. Sigur, asta nu înseamnă că nu a fost necesar să-mi caut un loc de muncă, la fel ca toți ceilalți. În America am studiat Științe Politice. Mai potrivit pentru mine ar fi fost să studiez Istoria Artei, de vreme ce politica nu m-a atras niciodată, deși este o fundație foarte bună pentru cercetări în sfera umanistă și, nu în ultimul rând, o bună ocazie de a înțelege lumea. Pasiunea mea a rămas, însă, arta și am lucrat în domeniu, la Christies, o importantă casă de licitații din New York. Pentru că nu aveam studii de specialitate, am dezvoltat partea de business, ceea ce este, de altfel, un domeniu fascinant. Am avut ocazia să înțeleg o lume foarte specială și foarte interesantă, aveam legătură cu toate departamentele specializate și cu toate licitațiile organizate în New York. Pe gustul meu și mai aproape de educația mea este stilul clasic, deși îmi place și apreciez în egală măsură și arta contemporană, care se vinde cel mai bine acum. Sigur, consider că prețurile care se vehiculează astăzi sunt aberante. Arta contemporană este un fel de marketing, este o marfă, ca aurul și ca diamantele. Vorbim mai puțin de valoarea unui obiect în sine și mai mult de autorul său și de ideea din spatele unei lucrări.

Grigore Ghyka, o viziune nonconformistă. Foto: STEFAN COSMA
Grigore Ghyka, o viziune nonconformistă. Foto: STEFAN COSMA

Criza din 2008 a mai schimbat lucrurile. Până atunci se vindea absolut orice. Apoi preferințele s-au schimbat, lumea s-a întors la alte stiluri, au fost reevaluați impresioniștii. Cumpărătorii sunt interesați acum doar de valoare absolută. Categoriile B și C nu mai există. Deși este vorba de o piață, de o bursă, prețurile se schimbă și nu neapărat în sus, ceea ce ar sugerea că pot fi simple legende poveștile pe care le auzim despre moguli care încearcă să scape de criză investind în artă, cu siguranța că aceasta nu se va devaloriza. Îmi amintesc că prin 2006 s-a vândut un Warhol cu un preț record de 20 de milioane de dolari și doar șase luni mai târziu, prin toamnă, un alt Warhol s-a vândut cu 80 de milioane. Reversul este, însă, la fel de valabil. Un Van Gogh care s-a vândut în anii ’80 cu 40 de milioane a scăzut din preț la începutul anilor ’90. Ca în orice altă piață, există tot felul de variabile care schimbă prețul.

114 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *