Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 16, 2014 in Arts | 0 comments

Franz Galo: „Pentru lumea artistică, Bucureștiul seamănă cu Berlinul de acum 25 de ani!”

Franz Galo: „Pentru lumea artistică, Bucureștiul seamănă cu Berlinul de acum 25 de ani!”

Franz Galo

Franz Galo

Bucureștiul este pentru lumea artistică exact cum era Berlinul cu 25 de ani în urmă, îmi spune Franz Galo, un artist de la Paris care a ales România pentru o rezidență de creație prelungită – așa cum îmi place să înțeleg o poveste doar aparent boemă, susținută, însă, de scenarii concrete ceva mai pragmatice. Îmi place comparația. Îmi imaginez Berlinul anilor ’90, când lumea artistică încerca să aibă profit maxim din vârtejul schimbării, un val cu ceva miros de libertate și de revoluție, care se prăvălea peste un faimos zid, fărâmițându-l în bucățele colorate de grafitti. Pictori, artiști performeri, cu toții se adunau la Berlin, pentru declarații personale puternice, care să poarte, dincolo de un posibil mesaj estetic, și unul mai profund, ideologic, idealist, boem. Berlinul era, fără îndoială, un fel de Mecca al performerilor, care se adunau din toată lumea pentru a-și testa diferite simțuri, cel al vremurilor, simțul istoric și puterea rebeliunilor personale. Oare arată așa Bucureștiul acum?

Se poate respira în voie aici, mai ales pentru cei care sunt în căutare de esențe, pentru cei care nu se opresc, cu o îndărjire demnă – zic eu – de o cauză mai bună, în ideea de a fi originali… Originalitatea este o pretenție sinonimă eșecul, înseamnă să te oprești la exterior, la suprafață, spune Galo, unul dintre artiștii care au acceptat invitația lansată de Arts United și Galeria Danaart de a face parte din programul de rezidențe pentru industriile creative susținut de Fundația „Domeniul Otetelișanu”. Perspectiva câtorva zile de lucru într-o casă cu atâta istorie deschide gustul pentru povești, care aluneca unele din altele, de la local la global, de la simple flecăreli de voie la câteva teme cu teribilă importanță.

Evocăm, la repezeală, câteva cărți despre lumea post America, oprindu-ne, doar cât să îngroșăm câteva pentru câteva tușe, la Fareed Zakaria, înainte de a trece mai departe cu câteva idei privind teoria imperiilor, niște evaluări proiective privind statele emergente sau speculațiile de monedă venite din estul extrem. Cicluri istorice – sfârșim clișeistic, evaluând, în aceeași cheie, povestea României și șansele ei într-o Europă unită. Apoi mai departe, trecem de la Picasso la Dali, de la Duchamp la Miro…

Miro… îl iubim acum pe Miro, așa de multă culoare, wow! – îmi spune. Știi, – adaugă dintr-o dată.. – cu privire la acest tip de artă, există replica aia consacrată: „ce-i cu tâmpenia asta? Până și copilul meu ar putea desena așa ceva”… Lucrurile nu prea stau așa de fapt. Toate acestea au în spate ani de muncă grea și de frământări, ani de căutări și de gânduri. Nu, copilul tău nu ar putea desena așa ceva. Sau, dacă totuși o face, ar fi bine să iei treaba asta în considerare al naibii de serios!

Franz Galo

Franz Galo

Rep. Un artist francez care alege Bucureștiul… ar putea să pară o decizie destul de nechibzuită, mai ales dacă ne gândim la cele câteva stereotipuri legate de Franța, printre care și supranumele de a fi patria artei sau, mai nou, legenda ei de excelent propulsor internațional în foarte complicatul mecanism al vânzărilor pe piața de artă…

FG. Totuși, trebuie să admit că m-am mutat la București dintr-un motiv, să spunem, ceva mai puțin boem. Soția mea, care este de profesie inginer, a primit un job pe termen limitat într-o multinațională din România. Sigur, a fost o provocare pentru mine, oricum există în Vest în general, și la Paris în mod, poate, special, fascinația Estului, dublată de fascinația descoperirilor, a promisiunilor de după fosta cortină roșie. M-am simțit intrigat, în primul rând pentru că un artist caută, probabil, în permanență, tărâmuri noi pe care să le cerceteze, apoi pentru că îmi vine foarte ușor să mă adaptez în sisteme noi. Mă simt – o spun chiar cu riscul de a suna foarte clișeistic – mă simt un cetățean al lumii. Poate că eu mai mult decât alții, pentru că tatăl meu, acum pensionar, a fost diplomat, așa că mi-am petrecut copilăria și adolscența repetând acest model al schimbării, mutatul dintr-o țară în alta.

M-am născut la Amsterdam, când aveam cinci luni tatăl meu a primit o altă misiune, așa că ne-am mutat, pentru următorii patru ani, în Canada, în Vancouver. Apoi am trecut, la rând, pentru câte patru ani, prin Arabia Saudită, Austria, Singapore, Africa de Sud… și, uite așa eram deja băiat mare când părinții mei au revenit la Paris. Dincolo de asta, mama s-a născut în Slovenia, așa că, poate am avut și fascinația asta a reîntoarcerii, a călătoriei către origini. Nu știu să explic mai mult motivația mea, dar cert este că pentru mine propunerea pe care a primit-o soția mea a fost o excelentă provocare. Așa că am decis să o însoțesc și ne-am mutat anul trecut în București.

Este fasinant să te adaptezi într-un nou mediu cultural, într-un nou sistem, pe care să încerci să-l înțelegi înainte de a simți, poate, o apropiere afectivă. Pur și simplu te poți îndrăgosti de un loc anume, iar Bucureștiul este foarte ofertant din acest punct de vedere. E ușor de iubit. Știam câteva lucruri despre România, despre cinematografia românească, de pildă, despre care se vorbește oarecum în mediile culturale de la Paris. Eram și puțin obosit de Paris și chiar îmi doream altceva. Iar Bucureștiul este o supriză.

Uite, de pildă, nu mi-am dorit niciodată să fotografiez Parisul. Turnul Effel, se înțelege, nu este tocmai o provocare pentru mine. Despre România, însă, aș vrea să articulez o poveste, în stilul meu, o definiție mea doar a, o viziune personală asupra acestui oraș. Îmi place să fotografiez străzi, chiar mă uitam, venind acum, la clădirile cu ziduri albe, peste care trec cablurile electrice, este chiar ca o pictură pentru cei care au timp și răbdare să le vadă.

Franz Galo

Franz Galo

Rep. Pe lângă acest tip de poezie, pe care, poate că ai dreptate, prea puțini mai au răbdare să o vadă, Bucureștiul păstrează ceva complexe, de multe tipuri, dar ne vom referi acum mai ales la cele care se referă la sistemele de promovare și vânzare artei. Dacă ar fi să compari sisteme, care ar fi definiția Bucureștiului?

FG. Se spune că Bucureștiul este exact așa cum era Berlinul în urmă cu vreo 25 de ani. Dacă vorbim de mediile culturale, oamenii sunt mai deschiși, împart mai ușor proiecte și experiențe, se asociază fără prea mari probleme și fără un protocol foarte greoi. Dacă mă întrebi, cred că asta are legătură, de fapt, cu câștigurile mai mici. Așa e întotdeauna – pierzi ceva, câștigi altceva. Cu cât un sistem este capabil să producă mai mulți bani, cu atât își inventează mai multe coduri de respectat. La Paris, de pildă, totul este foarte sofisticat. Începând cu stilul vestimentar, un alt loc comun care nu este o simplă poveste. Se spune că suntem capitala modei, iar acesta este un principiu imperativ în anumite medii. Trebuie să ai foarte mare grijă să fii îmbrăcat după ultimele tendințe, eventual chiar înaintea acestora. Aceasta este parte dintr-un cod, și e un cod pe care nimeni nu îndrăznește să-l ignore.

Apoi, trebuie să fii parte din anumite grupuri de influență ca să poți spera să întâlnești oameni. Dacă dorești să fii reprezentat de o galerie din Paris, de pildă, sistemul este absolut complicat. Trebuie să fii foarte cunoscut, să îți dai întâlniri cu tot felul de oameni, să fii reprezentat, să fii văzut, să fii vandabil. Nu ai cum să mergi pur și simplu și să suni la ușă și să speri că va deschide cineva dornic să colaboreze cu tine. În lumea artistică, în tot sistemul acesta care implică artiști, promoteri și galerii, banii au darul de a accelera lucrurile, dar și de a le sofistica la infinit. Sistemele care câștigă bani sunt mult mai greu de penetrat. Există, la Paris, tot felul de comunități artistice închise – sigur, nu vreau să generalizez, vorbesc despre tendințe. Fiecare, însă, are propria experiență, iar eu vorbesc despre felul în care am înțeles eu lucrurile, despre experiența mea.

Îmi doresc să fiu liber și îmi place sistemul de aici. Aici sunt mai puține granițe, lucrurile se desfășoară cursiv, firesc, inspirațional. Uite, de pildă, am câștigat o rezidență la Conacul Otetelișanu într-o manieră destul de directă. La Paris este foarte dificil să faci parte din asemenea programe, trebuie să fii susținut, să existe un amplu sistem de recomandări și să faci parte din anumite grupuri de influență. Nu știu, poate aici sunt un personaj exotic, pentru că sunt străin…

Franz Galo

Franz Galo

Rep. Nu ești exotic pentru că ești francez, ci pentru că ești artist…

FG. (râde)… Mă simt bine aici, mi-am găsit o anumită formă de libertate și asta mă inspiră. Arhitectura, Bucureștiul care se arată în straturi, straturi peste straturi. Stratul arhitecturii comuniste, apoi partea “Micul Paris” (o spune în românește), stratul tradițional, arhitectura contemporană… unele peste altele, o muțime de straturi care îmbogățesc acest oraș, pe care trebuie să-l cunoști puțin pentru a te îndrăgosti de el. Știi, toată lumea îmi spune că oamenii de la București sunt stresați și supărați, că merg încruntați pe stradă. Nu găsesc deloc că lucrurile ar fi așa, cel puțin nu dacă facem comparația cu stresul de la Paris, un oraș care cu adevărat te lovește și te obligă să fii vigilent pentru a supraviețui.

La București am câțeva colaborări, printre care și cu Ioana Sisea, o artistă care lucrează în porțelan, alături de care am avut o extraordinară expoziție la Galeria Galateea. Probabil că ar trebui să adaug că experimentez tot felul de tehnici de expresie, fac cinematografie, fotografie, desenz, pictez și explorez și valențele estetice ale scrisului. Nu m-am simțit niciodată pe deplin reprezentat de vreunul dintre mediile de expresie artistică și ceea ce încerc este să găsesc formule interconectate, confluențe, zone experimentale în limbajul artistic.

Am început prin a fi pasionat de fotografie, tehnică pe care am experimentat-o încă din adolescența timpurie. Probabil că încă și mai important ar fi faptul că am desenat încă din copilărie. Tot de atunci am scris povești. Mă interesează, de fapt, ideile, apoi le găsesc o cale de exprimare. Am sentimentul, de pildă, că în interiorul unui film, aș putea picta, desena, aș putea face fotografie și, nu în cele din urmă, aș putea scrie și un scenariu. Sigur, au mai făcut-o și alții înaintea mea, Julian Schnabel, de pildă, Dali…

A fost ca un fel de explozie în capul meu în momentul în care am înțeles că trebuie să gestionez toate aceste medii de expresie. E, dacă vrei, un fel de căutare de tip jung-ian, care, altminteri, este contemporan cu suprarealiștii, pe care îi admir. Vorbeam mai devreme de frontiere și de faptul că nu sunt foarte tentat să țin seama de ele. Poate că regula asta este valabilă și când vine vorba de opera mea.

Franz Galo

Franz Galo

Rep. Vorbești ca unul care are și câteva modele, probabil… și asta într-o lume care, cel puțin când vine vorba de arte, are ca principal scop ideea de originalitate…

FG. Da, îmi plac suprarealiștii. Duchamp îmi place în mod special. Magritte… Poate o să sune ciudat, dar sunt încă și mai interesat de gânditori și de scriitori ai perioadei, cum ar fi Georges Bataille sau Gherasim Luca. Probabil inspirat de asemenea idei lucrez acum la un scurt-metraj, care va fi, nici nu știu prea bine să spun cum… un fel de amalgam de mitologie, fantasme, o poveste care să mixeze realitatea cu fantasma. Povestea lui Euridice mă fascinează. Probabil că voi găsi propria cale să mă inspir din ea, nu prea mă interesează pe câți au inspirat până acum o poveste. Nu sunt în căutarea originalității, de fapt, pentru mine ideea de originalitate nu e un subiect deloc.

Cred că ideea de originalitate este o simplă glumă. Nu e ceva pentru care să te bați sau pe care să-l cauți cu îndârjire. Originalitatea este ca și cum ai căuta și ai găsi, într-un fel ciudat și artificial, ceea ce alții ar putea considerat că este interesant într-un moment. Iar eu nu mă dau în vânt după această definiție a artei. Este ca și cum ai căuta în exterior ceea ce trebuie să vină din interior de fapt. Originalitatea ar putea să-l împingă pe unul să sară pe geam, de exemplu. Eu caut povestea mea, și o caut în interiorul meu, iar acesta este un proces minuțios.

Originalitatea se oprește la suprafață, în timp ce adevărata poveste este în profunzime. Dacă o găsești, probabil că mesajul tău va fi receptat. Vocea aceea foarte personală, care să te scoată din mulțime, trebuie să fie una adâncă, una venită din profunzime. Cu originalitatea te-ai putea trezi, oricum, că ești dependent de mode și contexte. Ceea ce faci original acum ar putea să fie complet banal peste doi ani. Trebuie să sapi, să sapi, să sapi prin tine, până când găsești ceva cu adevărat mare.

Artiștii care m-au inspirat pe mine, de pildă, au avut de făcut drumuri lungi, călătorii în adânc, până să găsească acea voce originală pe care alții se străduiesc să o scoată pur și simplu din mâneca, ca pe un atu la jocul de cărți. Picasso, de pildă… cei care i-au văzut lucrările de început, de prin 1908, ar putea să realizeze ce lungă strădanie de înțelegere a fost până la formula aceea ușor arogantă, poate, care a rămas în conștiința publică.

Miro… îl iubim acum pe Miro, așa de multă culoare, wow! Știi, cu privire la acest tip de artă există replica aia consacrată: „ce-i cu tâmpenia asta? Până și copilul meu ar putea desena așa ceva”… Lucrurile nu prea stau așa de fapt. Toate acestea au în spate ani de muncă grea și de frământări, ani de căutări și de gânduri. Nu, copilul tău nu ar putea desena așa ceva. Sau, dacă totuși o face, ar fi bine să iei treaba asta în considerare în cel mai serios mod posibil!

Franz Galo

Franz Galo

Franz Galo

Franz Galo

 

1,805 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *