Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jul 6, 2014 in Books | 0 comments

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Şi iată ce vede, dragă Lou…

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Şi iată ce vede, dragă Lou…

Black McCollum, Woman's Back

Black McCollum, Woman’s Back

Pentru a-l înțelege cum se cuvine pe Emil Brumaru, e bine să știți că în general îngerii sunt victimele unor vechi şi grele şi rele prejudecăţi… Că trebuie să fie fierbinţi, dar cuminţi (păi, când eşti fierbinte, cum naiba să fii şi cuminte?)… că împrăştie peste tot o lumină orbitoare, tămăduitoare, divină, o lumină ce te-ar învălui, virginală, fără să te tulbure, dându-ţi un soi de încredere în gesturile cele mai banale…

Sigur, mai apare din când în când și câte un înger de tranziţie, de tăvăleală-n fulgi mototoliţi, cu nimbul tuns, pâlpâind strâmb, lampant, care să-ți dea cu călcâiul în inimă. Băi, nene – aflăm că ți-ar putea striga îngerul mototolit – descotcodăcește-ți cugetul!

Dar îngerii adevărați sunt mai altfel. Nu stau ca blegii să ne pândească greşelile, ca să ne pârască mai sus, la profă, la dirigă, la Dumnezeu… Nu, nu-s păduchioşi, n-au blenoragie, nu crapă de invidie, nu ne pun mereu piedici, nu ne predică permanent „codul bunelor maniere elegante“. Și nu ne trag de urechi când mergem cu tramvaiul fără să avem bilet… Oricum, nici n-ar avea de ce să facă prea mare exces de vigilență, pentru că, oricum, Dumnezeu se uită la noi cu binoclul. Și iată ce-ar putea să vadă, dragă Lou…

…Poate este Profira, cu fesele-i inestimabile, plesnind de sănătate sub fustele subțiri şi trandafirii. Profira, care se îndoaie brusc deasupra lighenelor pline cu apă, ridicându-le voioasă, aşezându-le cu pricepere peste cercurile încinse ale plitei, în timp ce cântă în surdină şi surâde adânc unui gând al ei anume. Sau poate sunt munţii albaştri, plutitori și mereu foarte departe din copilăria petrecută la Ciceu, într-un oraș cu mulți unguri. Ar putea să zărească pavilionul CFR, vopsit în galben-umed, înconjurat de lanuri în care mereu se pierdeau curcile, tupilându-se la pământ, anxioase şi viclene, de trebuia să le caute ceasuri întregi prin orz.

Emil Brumaru

Emil Brumaru

Prin luneta lui, Dumnezeu ar putea să vadă poștașul, nemaipomenitul poştaş. Să ne închipuim un poştaş între două-trei vârste, târâind afectuos, docil, brav, tăbârcind necontenit prin labirintul groaznic al urbei, veche capitală de gubernie, numai scrisori, caligrafiate fierbinte, benefice, vestitoare de uriaşe moşteniri lăsate de rude din insulele Galápagos. Sau anunţându-ne, hodoronc-tronc, în hârtii oficiale, ştampilate oval şi iscălite indescifrabil, imense succese literare (Premiul Nobel umflat de Mircea Cărtărescu!). Pentru că Emil Brumaru a scris povestea poștașului în 2005, gândesc că poate Cărtărescu este de prea multă vreme “în cărți” și “favorit” la Nobel.

Nu-i nimic, îmi spun… pățește asta și Philip Roth, tărășenie care rămâne cel mai grav eșec cultural viu încă în memoria colectivă a Americii. Mai grav decât faptul că LA Confidential a ratat Oscarul în favoarea Titanicului şi că Englebert Humperdinck l-a împiedicat pe Penny Lane să ajungă No. 1. Am putea duce și noi, an după an, o asemenea povară. Încă și mai interesant ar fi să spunem că povestea poștașului îi este dedicată “pedagogicei Ruxandra Novac”, unul dintre puținele cazuri fericite ale poeziei române, așa cum o descria cândva Mihai Vakulovski.

Iar ea, mai mult decât oricare alta, ar putea inspira un suav “te ador, Ruxandra Novac!” sau poate câteva amintiri privind deliciile unei cărți citite… Ce mult îmi place o carte proaspăt citită! E parcă mai frumoasă! Filele ciufulite îndelung sau în pripă nu-s lipite încă una de alta, personajele adastă, tropăie dulce, foiesc sentimente, ondulează craci infiniţi. Sigur, o spune Emil Brumaru, dovadă că publicistica strânsă în volumul “Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”, recent (re)editat de Polirom, nu este decât una dintre multele măşti ale poeziei lui.

Editura Polirom

Editura Polirom

Este poezie undercover, așa cum remarca și critica, dar ce să-i faci, spune autorul, “mi se pusese pata pe chestia asta, să scriu şi io o proză! Mai de hărmălaia simţurilor, mai de jaful sufletului din zmeură, mai cu cârlig la lunganca aia de care, ca de obicei, mă îndrăgostisem fleoşc!”. Cel mai des, Emil Brumaru se lasă inspirat de personajele din cărţile copilăriei, de la Gulliver, la un Robinson Crusoe care, în loc de Vineri, descoperă pe insulă o Duminică goală pușcă. Și, desigur, un șir de cărți de Kafka, Baudelaire, Faulkner…

Devine, pe rând, copilul oploșit, oblojit de gâlci și de hormoni, al Emmei Bovary sau admiratorul Contesei de Segur (născută Rostopchine), cu fesele ei mici, perverse, de puteau fi luate în polonic, buci de zînă… apoi se lasă inspirat de eroii romanelor ruseşti, începând cu neobositul bătrân Dosto, sau de eroi ai filmelor, mergând, în mod democrat, chiar până la Hobbitul Bilbo Baggins. Asta, poate, și pentru că unul dintre pseudonimele sale (ca și adresa de mail, de altfel) este Hobbitul.

Sunt multe gânduri frumoase și pentru prieteni, începând cu fraga Maia Morgenstern, actriţă genială (pur şi simplu, mârşav şi complex!), doamnă cu cameleoni gentili, iluzie celebro-spinală, sublimă haidamacă a sufletului meu de copil detracat în amnezii şi steve dulce. “Pentru tine-s deci, acum, aici, banditu’, telefonardul vesperal, un frige fluturi la motani, un stoarce rouă din surcele!”.

Primește un înger și Victor Rebengiuc, care e imaginat interpretând un monolog despre autorii „răsuflaţi“, care, de fapt, au un rol benefic. Dacă vrei să percepi acut, până-n măduvă, un Dostoievski, un Proust, un Faulkner sau un Kafka sau un Joyce etc., rabdă eroic întâi măcar un roman de, să zicem, Anthony Trollope!!! – ar spune actorul, în timp ce niște spectatori, rămași neevocați, poate că ar realua în gând seria cărților citite, de data asta parcurgând, cu răbdare, și paginile pe care le săriseră cândva uite așa, de plictiseală.

Scriitorului Şerban Foarţă i-o dăruiește pe Siropanda, un diavol delicios al castelelor medievale, care îi lăsă iubitului plăcerea de-a-i simţi turgorul şi, cu mici zbateri de clitoris, îşi abandonează coliba-i de păr negru, pasional cârlionţat, şmechereşte bretonat (ba pe-o parte, ba pe alta !)… pe umărul lui ferm ca un stei.

Siropanda (trebuie să știm mai departe), visează la un fel de armăsar pursânge, Antitero, așa că amurgurile o deprimă uneori până la pierderea batistelor şi-a minţii. Dorul pentru Antitero creştea infinit. Atunci Siropanda, nemaiţinând seama de indecenţa gestului, se lipea de pereţi şi-şi strivea sânii de cărămizile lor tencuite cu plută. Iar durerea ciorchinilor striviţi îi readucea în memorie pudoarea!

Şi-acum, tangou pentru Johnny Răducanu: „Viaţa e un leuştean de fericire…“. Poetul cu dinţii de tablă recită: Dacă aş putea să ţin ochii închişi. Să văd, sub pleoapele trandafirii, mari femei blânde, lăbărţându-se cu toată carnea lor albă şi leneşă peste hemisferele mele cerebrale, ocupându-le cu fesele lor lacome cu altfel de gânduri, mai bogate în patimi obscure, mai crude-n dorinţi, năruite-n memoria-mi grea. Iar fericirea poate că se amână pentru o dată care va fi comunicată ulterior.

Poate că, de o bună bucată străvezie de vreme, Emil Brumaru chiar își simte sufletul desfoliat și moale, cugetul mops, destinul halandala… O spunea cândva celor care-l ştiau cucuiat, ţanţoş, tare în ţilindru, fraged la tureatcă, păgubos în chimir, dar veşnic gata să despice firul în patru cu cosorul. Pipăia cuvintele, pudrate echivoc cu prafuri de copt aluaturi colosale, pe coapse şi pe sâni, fericit. “Mi s-au fâlfâit hainele trupului, nasturii s-au aburit (duhnind a mătasea-broaştei!) în cheotorile neprimitoare (ba-s râncede şi holbate, ba-s strâmte, chircite în duşmănie!)”.

Ştiu că într-o zi voi începe să urlu – spune poetul prozator, inventând o furtună gri sub soarele dulce a scrierilor sale. Nimic, nici chiar ruşinea sau penibilul nu mă vor putea opri. Presiunea stupidităţilor cotidiene, întâmplările imbecilizante, înghesuite, îndesate cu sete în creierul meu obosit, harababura ceasurilor ce-şi încurcă limbile şiroind de saliva perlată printre orele aruncate de-a valma (numai cel al lui Eugen Ionescu arată, mereu, într-o fotografie, cinci fără cincisprezece-şaisprezece minute !).

Mă perpelesc printre litere delicate, prea delicate… şi frivole… La dracu’ cu apatia, îmi şoptesc în barba rasă! Zbârnâi de nervi, creierii mi-s maceraţi de gânduri pline de sânge coclit, neuronii avizi de explozii fine. Nimeni şi nimic nu-mi va ierta trupul şi minţile. Trăiesc în folosul descâlcirii întortocheatelor iederi fermecătoare, plante rozându-ne viaţa frumos, dezastruos, definitiv.

Poveștile adunate în acest volum au fost publicate, începând din 1995, în rubricile „Cerşetorul de cafea“ de la România literară și „Dumnezeu se uită la noi cu binoclul“, la Suplimentul de cultură din Iaşi.

3,758 total views, 2 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *