Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Nov 24, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

DUMITRU CRUDU. Salutări lui Troțki

DUMITRU CRUDU. Salutări lui Troțki

Josef Jan Michnia - Poland/Germany

Josef Jan Michnia – Poland/Germany

de Dumitru Crudu

Acum câteva zile, am intrat în Kokos, care era plin de fiţoşi şi de nababi, de tipi cu ceafa groasă şi de fufe înalte. Ce m-a făcut să merg încolo? Naiba să ştie. Poate, curiozitatea. Sau faptul că nu ştiam cum să-mi omor câteva ore libere. Sau amândouă în acelaşi timp. Oricum ar fi, treceam absolut întâmplător prin faţa ferestrelor opace şi trandafirii ale barului Kokos, când o dorinţă arzătoare de-a bea un pahar cu vin în mijlocul nababilor din oraş m-a îmbrâncit în acel local subţire. M-am aşezat la o masă de lângă uşă, comandându-mi, cu o voce tremurândă, un pahar cu vin. Nu mai spun cât m-a costat, ca să nu afle nevastă-mea. Pentru că era foarte scump pentru buzunarele mele ciuruite, îl beam cu înghiţituri rare.

Deodată, îmi veni să dansez. Cu paharul ăla de vin în mână, pe jumătate plin, am ieşit pe ringul de dans. Orbit de luminile verzui care ţâşneau direct din podea, mă legănam haotic în ritmul muzicii săltăreţe şi sălbatice, printre nămilele şi fufele care se spărgeau în figuri, neuitând să mai sorb din când în când câteo înghiţitură de vin. Nu ştiu cum se întâmplă însă, dar după ce înconjurai un stâlp de lumină, mă împiedicai de un vlăjgan tatuat care îmi ieşi brusc în faţă şi căzui peste masa unui şmecher cu un gât scurt, care o vrăjea înduioşat pe o tipă înaltă şi elegantă. În cădere, paharul mi-a zburat din mână şi s-a scurs pe pantalonii albi ai tipului. Ridicându-mă de pe podea, nu am putut să nu observ că pantalonii acestuia deveniseră sângerii. Precum sângerii îi deveniseră şi ochii. Nici una, nici două, îşi înfipse unghiile în gâtul meu şi mă împinse în mijlocul unui grup de hahalere care ricanau zgomotos. Îmbrâncindu-mă de la unul la altul, ca pe o minge de fotbal, m-au scos afară din Kokos.

Ştiam ce urma. Gorilele alea care m-au aruncat în stradă, aveau să mă facă ciulama. Împresurat din toate părţile de huidumele alea care-şi suflecau mânecile, în ceasul al doisprezecelea, le-am strigat:

-Bă, da voi îl ştiţi pe Troţki? Dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveţi de-a face cu Troţki. Vreţi să-l chem încoace pe Troţki?!

Nu ştiu ce-mi veni să le strig asta şi să-mi scot din buzunar mobilul, simulând că vreau să-l zbârnâi pe Troţki, deşi nu ştiam niciun om pe care să-l cheme Troţki. Am ţipat numele lui Troţki, aşa, la brodeală. Fu primul nume care îmi veni pe limbă, în clipele alea nasoale, când apa risca să-mi intre în gură. Urlam numele lui Troţki ca să fac şi eu ceva înainte să înceapă bruftuiala.

Dar nu urmă niciun fel de ciomăgeală. La auzul numelui lui Troţki, hahalerele s-au împrăştiat ca potârnichile. De parcă nu aş fi strigat un nume oarecare, ci aş fi scos un pistol din buzunar, într-o clipită, au făcut paşi, dispărând înapoi în barul ăla subţire şi trandafiriu, ca într-o pădure, şi eu mi-am putut vedea  de drumul meu. S-au evaporat atât de repede din jurul meu că am început să clipesc nedumerit din gene.

Troţki. Troţki. Un nume care mie nu-mi spunea nimic, dar lor le-a spus totul, ca în filmul ăla cu desene animate. Le-a spus atât de mult, încât am scăpat de cafteală.  Oare la ce lucruri s-au gândit când au auzit acest nume? Troţki o fi fiind oare porecla vreunui cap interlop? Sau vreo parolă secretă? Sau vreun cuvânt magic care îţi deschide orice uşă?

Nu ştiu. Mirarea mea însă nu a mai cunoscut margini, când un tip m-a ajuns în staţie, unde mă oprisem să aştept troleibuzul opt, cu geanta şi cu şapca mea maronie în mână, pe care mi le înmână la pachet cu scuzele de rigoare.  Le uitasem în bar. În ţucălarul ce se retrăgea ploconindu-se l-am recunoscut pe unul dintre cei care ieşiseră să mă facă pilaf în stradă, şi am rămas mut. Dar înainte ca să dispară şi el la orizont, l-am auzit, strigându-mi.

-Îmi zice Vitalie. Sunt chelner în Kokos. Te rog mult să-i transmiţi lui Troţki salutările mele fierbinţi. Te rog mult. Să nu uiţi asta!

Salutări lui Troţki din partea lui Vitalie. Am urcat în troleu şi m-am aşezat pe un scaun rece din spatele cabinei şoferului. Să nu uit să-i transmit lui Troţki salutări din partea unui chelner de la Kokos. Bine, îi transmit. Acum mai rămânea un fleac: să aflu şi eu cine e Troţki, care m-a scăpat de cotonogeală şi căruia un chelner de la Kokos m-a implorat să-i transmit salutări din partea sa.

Dumitru Crudu

Dumitru Crudu

DUMITRU CRUDU (n.1967), basarabean prin naștere, s-a făcut cunoscut prin Alegerea lui Alexandru Suţo, piesa care a luat premiul UNITER pe 2003, ecranizată și de TVR. În afară de aceasta, a mai scris numeroase piese de teatru, între care Prima Americă a fost tradusă în italiană şi montată la Festivalul Mittelfest din Cividale del Friuli din Italia în 2002, iar după piesa Carmen la Chişinău, regizorul Piergiorgio Gai a realizat un film de scurt metraj, prezentat în cadrul festivalului Mittelfest, Cividale del Friuli, în 2004. Tot un film s-a făcut și după piesa Oamenii nimănui (2011). Dar eu l-am cunoscut citind romanul Măcel în Georgia (2008), o carte densă, halucinantă, scrisă într-un stil particular.

Acesta a fost urmat de romanele Oameni din Chişinău (2011) și Un american la Chişinău (2013).

Prozator, dramaturg, poet și publicist, tradus în mai multe limbi, Dumitru Crudu este un scriitor situat în avangarda literară, iar în sensul acesta trebuie amintit și faptul că împreună cu Ianuș a inițiat un manifest avangardist – fracturismul. (Doina Ruști)

Premii:

Premiul de debut al filialei Braşov al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de poezie Falsul dimitrie, 1994

Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1994

Premiul pentru experiment al ASPRO 1996

Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2012

Premiul pentru Proză al Filialei Chişinău al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2013.

2,020 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *