Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Jul 6, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

Doina Ruști: Nevasta

Doina Ruști: Nevasta

Street/Argentina

Street/Argentina

de DOINA RUȘTI

Lucram într-un birou mic, cât un antreu, unde orice conversaţie telefonică devenea bun public. Eram patru inspectori, aşezaţi la patru birouri, două perechi de fapt, despărţite de un culoar cât să treacă cineva  în poziţie de scrumbie uscată.

Dintre noi toţi, Mugurel atrăgea toate privirile. În ciuda numelui, era un tip foarte impunător, în primul rând pentru că era înalt şi burtos, iar în al doilea pentru că avea o faţă de căpcăun: urechi clăpăuge, nas căzut peste buzele complet îngropate şi-o chelie care îi punea foarte bine în evidenţă capul mare, de buturugă. Cine-şi aduce aminte cum arăta Brutus din Popeye Marinarul are o imagine exactă şi despre Mugurel. Nu era nimeni care, odată intrat în biroul nostru, să nu se holbeze la el. Noi înşine ne-am obişnuit greu cu el, iar într-o primă fază îl priveam compătimitor. În afară de toate astea, mai era şi mirosul. Mugurel era fan Hâttric, care acoperea cu parfumul său greu atât tutunul cât şi transpiraţia de bărbat carnivor. Cum intrai în birou cum te şi izbea un iz de vegetaţie putrezită la rece, care pe mine mă făcea să lăcrimez. Scrumiere străvechi, murdărie şi Hâttric. Trei motive ca să-mi cer transferul. Dacă nu s-ar fi produs un eveniment care a schimbat complet lucrurile.

Lângă laptopului lui Mugurel a apărut o poză, de fapt, un portret înrămat, care ne arăta un profil de femeie adormită. Nu se distingea prin trăsături fine, dar aşa cum stătea într-o parte, cu ochiul închis, avea o anumită prestanţă, dată şi de buzele groase. Mugurel era însurat cu femeia care dormea, ceea ce ne dădea un imbold unanim: s-o trezim şi s-o întrebăm ce găsise la el.

Street/Culturaweb

Street/Culturaweb

Nu mult după aceea am aflat că acea nevastă, care nu-şi arăta privirea, putea să rezolve chiar şi cele mai complicate nehotărâri din biroul nostru micuţ. Când cineva nu ştia dacă să facă sau nu un credit ipotecar, îl consulta imediat pe Mugurel, care o suna pe nevastă-sa, iar vocea ei de taur bătrân răspundea un da, care făcea să vibreze difuzorul telefonului, să se încălzească blaturile birourilor şi să se umezească pereţii, ca o pastă de unt vechi.

Nevasta lui Mugurel nu era vorbăreaţă, ci acţiona mai mult ca un fel de oracol. Cele mai multe răspunsuri erau pozitive şi cu atât mai tonice, încât, cu timpul, nu exista problemă, oricât de minoră, care să nu treacă prin gura lui Mugurel şi de-acolo, prin telefon, direct în urechea nevestei lui, pe care începusem să ne-o imaginăm ca pe-un fel de Mafalda, aşezată în mijlocul unui divan, ca pe un paşă, ca pe-un rege medieval ori ca pe-un general de armată. Nevasta lui Mugurel era amestecată în toate discuţiile, era omniprezentă, lipită de creierele noastre, parte a micului birou, zilnic traversat de zeci de hârţoage de interes naţional, pe care noi puneam apostila, iar pe fiecare semnătură a noastră se afla de fapt şi faţa neştiută a nevestei lui Mugurel, vocea ei  de bariton pensionat, da-ul ei întăritor şi uneori un fâşâit fin, venit, în închipuirea noastră, din mişcarea şerpească a fustelor ei. Toate acestea la un loc, au topit tentaculele puturoase ale Hâttric-ului şi restul inconvenientelor care veneau la pachet.

Keith Haring

Keith Haring

Într-o zi, Mugurel ne-a mărturisit că lucrurile nu stăteau chiar roz între el şi Nevastă. De pe birou a dispărut discret fotografia, care ne devenise între timp familiară, iar faţa, în mod normal posacă, a colegului nostru s-a umplut de o mâhnire adâncă. Pe măsură ce  s-a instalat această nouă stare, am realizat că viaţa noastră era ea însăşi în pericol extrem. Pierderea Nevestei devenea cu fiecare secundă o rană. Femeia aceasta spunea da la oricare dintre iniţiativele noastre îndoielnice, îndemnându-ne să continuăm, chiar şi după un şir întreg de eşecuri. Ea singură ne înţelegea speranţele şi micile planuri, care, cu toate că nu se împliniseră încă, erau acolo, în mintea noastră, numai datorită ei, a acestei Neveste necunoscute, pe care Mugurel trebuia s-o păstreze cu orice preţ.

Aşa că, după ce ne-am sfătuit şi cu alţi inspectori din alte birouri minuscule, am ajuns la concluzia că singurul mod de a o păstra pe Nevasta, care între timp devenise a noastră, era un copil. Un copil îi leagă pe doi oameni, îi face pachet, îi obligă să ia treaba în serios şi s-o ducă până la capăt, iar acest capăt este chiar sfârşitul sfârşitului lor. Căci cine are inimă să-şi părăsească un copil, să dezerteze de la acţiunile care îi umplu toată viaţa, o viaţă plină de satisfacţii, care începe cu scutecele spălate, continuă cu munca asiduă pentru acei bani care pot cumpăra zâmbetul unui om mic, devenit cu timpul un elefant pentru care părintele său continuă să muncească, să adune, să se scoale cu noaptea în cap, să-l ducă la şcoală, să-i cumpere haine, să-i facă rost de prieteni, de iubiţi, de un soţ, de o casă, ca mai apoi, în ultimele şi senilele sale zile, să crească mai departe copiii copilului, iar dacă este cazul chiar şi pe copiii copiilor lui?! Ce poate fi mai frumos de atât pentru o viaţă scurtă de om!?

Susţinut de noi toţi, Mugurel s-a lăsat convins că un copil era exact ceea ce l-ar fi făcut din nou om. Deşi ne încerca uneori o umbră de îndoială la gândul că acel copil ar fi putut să aibă urechile clăpăuge ori faţa posacă a tatălui său, ne încurajam imediat că se putea foarte bine să semene integral cu Nevasta, căreia în minţile noastre deja începuseră să-i crească aripi albe, ca nişte petale de crin.

Keith Haring

Keith Haring

Mugurel ne-a împlinit visele, depunând toată partea sa valoroasă. A încercat cele mai ingenioase poziţii, pregătindu-se cu ştiinţă pentru toate fazele lunii, a visat la iubire, pe rând, în eprubete, în borcane, pe malul mării, stând în patru labe, iar până la urmă, a fost răsplătit, cu un fiu. A fost ziua cea mare şi ultima în care l-am mai văzut.

Mugurel a fost colegul nostru timp de aproape doi ani, în care am avut toate bucuriile lui şi ale nepreţuitei lui Neveste. Mai precis, dintr-un aprilie tremurător, când a dat pentru prima oară telefon Nevestei lui ca să ne rezolve nouă neînsemnate probleme, şi până într-un ianuarie lăptos, când în biroul nostru de căcat a apărut în persoană însăşi Nevasta, acea Nevastă spre care zburaseră gândurile noastre aride, de inspectori naţionali.

Desigur, n-am ştiut imediat cine e.

Mugurel nu mai venise la serviciu de două săptămâni, dar nimeni nu s-a alarmat pentru asta. Când ţi se naşte un fiu, pierzi legătura cu viaţa. Creierul emană aburi narcotici, care te leagă automat de progenitură, încât uiţi de prieteni, de vicii şi chiar de idealurile care te-au ţinut până atunci viu.

Prin urmare, când nevasta a intrat pe uşă, nimeni dintre noi n-a ştiut că e ea.  Nici măcar nu ne-am dat seama de ce sex este, căci era doar o persoană înaltă. Cum i-am văzut silueta, ne-a izbit de îndată un suflu, exact ca ploicica de bicarbonat pe care ţi-o stropeşte stomatologul ca sa-ţi cureţe dinţii, iar minute în şir am stat lipiţi de zid, deveniţi afişe plastifiate. Dacă din profil mai făcea oarecare impresie, privită frontal, Nevasta nu avea nimic care să te facă să-i confirmi natura umană. Nu avea ochi. Nu avea nicio expresie. De fapt, nu avea nici măcar faţă. În loc de cap, îi crescuse un cartof cenuşiu, pe care cineva îl strânsese între degetele, până devenise un cocoloş supărat şi ursuz peste care trecuseră în viteză şi îndelung toate gunoaiele lumii. Cu o impresie sintetică, aş putea spune că părea făcută din deşeurile pe care Hyeronimus Bosch le-a abandonat într-un cufăr străvechi.

Nevasta nu ne-a salutat, cum se obişnuieşte, ci a rămas în uşă, încruntată, semănând foarte bine cu un şoarece stâlcit în bătaie. Apoi, vocea ei groasă, ah, acea voce venerată pe care o auzeam şi noaptea în somn, a întrebat dacă nu cumva îl văzusem pe nu ştiu cine.

Într-un prim moment nimeni n-a înţeles ce întrebase. Cuvintele îi ieşeau greu şi linear ca şi cum ar fi fost scoase cu forcepsul dintr-un fonograf antic. În plus, Nevasta nici nu ştia multe cuvinte. După mai multe întrebări şi exclamaţii venite din gurile noastre care  erau acum toate trei îndreptate spre neobişnuita vizitatoare, ne-am dat seama că spusese că-şi caută soţul, alcătuind din toate aceste cuvinte tembele un singur sunet, zidit ca un tunel în inima unui munte. Dar nu era vorba doar despre pronunţie, ci şi despre acele fantomatice sentimente care ţin pe braţele lor fiecare cuvânt. Ea spusese soţ, fără niciun strop de simpatie, iar, după ce discuţia a înaintat cât de cât, ne-am dat seama că soţul pierdut era un fel de obiect uzual, un fel de pompă de desfundat chiuvete, pe care nu doar că bănuia c-am fi pus noi laba, ci, întreaga ei atitudine emana şi un fel de răzbunare viitoare îndreptată spre noi, spre capetele noastre aproape intrate în peretele biroului strâmt.

!!!! :)

!!!! 🙂

Nu-ţi trebuia cine ştie ce inteligenţă ca să-ţi dai seama că Nevasta, în ciuda viselor noastre despre ea, acea Nevastă în care crezusem ca-ntr-un fel de oracol, nu doar că era de o urâţenie vomitivă, dar era pur şi simplu o tută.

Nu l-am mai văzut niciodată pe colegul nostru cu un nume atât de fragil. El a dispărut pentru totdeauna încă din ziua în care i s-a născut acel fiu, pe care noi n-am avut curajul să-l vedem niciodată.

Această întâmplare vrea să vă spună că în multe cazuri este cu mult mai decent să-ţi ţii gura şi să nu încurajezi dorinţele îndoielnice ale altor oameni, mai ales când nu cunoşti integral consecinţele lor. Dar dacă totuşi ţi s-a întâmplat s-o faci, va trebui să fi pregătit pentru acel moment în care se va deschide uşa şi ţi se va arăta Nevasta, nu acea nevastă retuşată într-o fotografie, ci cea din sânge şi carne, căreia nu mai poţi să-i dai delete.

Doina Ruști, laureată a Academiei Române

Doina Ruști, invitată a Institutului Român de la Veneția

Doina Ruști, invitată a Institutului Român de la Veneția

Doina Ruşti este deoportrivă laureata Academiei Române şi autoarea unui bestseller (Lizoanca). Martina Freier i-a remarcat “stilul rafinat și nuanțat”, iar La Stampa a spus că romanele ei “se citesc cu mare bucurie”. Il Libero a comparat-o cu Camus, iar Norman Manea o consideră “o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiţie”. Nicolae Breban crede de asemnea că Doina Ruşti “e un prozator de primă mărime al literaturii actuale.”

A scris romanele Omuleţul roşu (2004), Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Patru bărbai pus Aurelius (2011), Mămica la două albăstrele (2013)

Povestirile şi romanele ei au fost traduse în italiană, bulgară, spaniolă, franceză, germană, maghiară şi engleză.

Doina Ruști / foto Karina Knapek

Doina Ruști / foto Karina Knapek

 

 

2,673 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *