Pages Menu
Categories Menu

Posted by on May 17, 2014 in Arts | 0 comments

Demonii lui Jan Bas Ader, artistul care a dispărut pentru totdeauna într-una dintre operele sale

Demonii lui Jan Bas Ader, artistul care a dispărut pentru totdeauna într-una dintre operele sale

Please don't leave me - o lucrare de Bas Jan Ader

Please don’t leave me – o lucrare de Bas Jan Ader

Un bărbat cu o frumusețe stranie, adâncită cu o melancolie în tonuri de gri, a plecat, cu 40 de ani în urmă, în căutarea miraculosului, gândind că l-ar putea găsi peste Atlantic… Un miracol ascuns în ape tulburi, pe care a decis să le traverseze cu o bărcuță cât o coajă de nucă. Lumea îl așteaptă și acum să revină.

Nu știe nimeni ce a căutat, mulți speră că a găsit ce-i trebuia și îi așteaptă semnele. Din lumea asta sau din alta. Bas Jan Ader s-a pierdut cu totul în una dintre operele sale, așa îmi place să spun, deși mulți cred că nu s-a rătăcit, ci a știut prea bine unde merge și că se află acum exact acolo unde dorea să ajungă. Este bărbatul care a vrut să se uite dincolo de orizont, așa cum l-au numit cei care au încercat să-l înțeleagă de atunci.

Nici până în ziua de astăzi n-ar putea spune cineva prea bine ce s-a întâmplat, dacă Ader a murit măturat de un val mârșav, dacă și-a pierdut mințile și a sărit peste bord, sau dacă avea încă de la bunul început intenția să iasă din scenă, să regizeze ultima sa lucrare: sinuciderea. Bărcuța lui a sfârșit călătoria cu bine și a fost găsită intactă la mal. Trupul lui, obosit de atâția ani de tristețe, nu a fost găsit niciodată. Mizând pe asta, tot mulți sunt cei care speră și acum că actul artistic consta în înscenarea unei dispariții și că Bas Ader trăiește acum o viață mai bună. Cine știe unde…

Jan Bas Ader și bărcuța lui, la plecarea de la cape Code. Artistul a fost petrecut și fotografiat de soția lui, Mary Sue Andersen

Jan Bas Ader și bărcuța lui, la plecarea de la cape Cod. Artistul a fost petrecut și fotografiat de soția lui, Mary Sue Andersen

Oare la ce s-o fi gândit Bas Jan Ader în ziua în care și-a scos toate hainele din dulapuri și le-a cărat, rând pe rând, pe acoperișul casei sale? Ne putem întreba ce a gândit soția lui, văzându-l cu un braț de tricouri, cămăși și paltoane cum iese prin pod, pe unele cărându-le în spate, pentru a le împrăștia, fără nicio noimă și fără nicio estetică anume, peste țiglele de pe casă.

Bas Ader, care s-a născut în Olanda, se căsătorise cu fiica directorului de la Otis Art Institute din California, instituție ale cărei cursuri începuse să le urmeze încă de la sosirea lui în Statele Unite, în 1963. Putem presupune că ea era obișnuită cu ideile stranii ale celui cu care-și împărțea viața, așa că râmâne să ne întrebăm ce au gândit vecinii… dar poate că nu era treaba lor. Ader voia o simplă fotografie și a făcut-o, iar cadrul acela a rămas celebru în istoria artei și în palmaresul său personal: “All my clothes”. Ar putea să pară un simplu capriciu de artist nebun, deși în această simplă fotografie, unii au găsit urmele unei fantome care-l bântuia încă din anii copilăriei, imagine de groază pe care a purtat-o cu sine și pe care a încercat, disperat, să o exorcizeze.

Jan Bas Ader - All my clothes

Jan Bas Ader – All my clothes

Cam știm ce a gândit în momentul în care a pus în scenă o altă piesă importantă din portofoliul său, compusă din două fotografii prezentate față în față. În prima apare el într-un luminiș de pădure, privind țintă către tine. În cea de-a doua, este tot el, de data aceasta întins pe jos, căzut pe frunzele dintre copaci. Știm câte ceva și despre una dintre lucrările sale faimoase, “Please don’t leave me” (“Te rog, nu mă părăsi”).

Unii vor spune că interpretarea biografică n-ar face decât să diminueze arta lui Ader, lucrări cărora, probabil, ar trebui să li se permită oarece independență. Pe de altă parte, mai întotdeauna Ader a fost înțeles ca un artist conceptual din seria lui Chris Burden sau Bruce Nauman, ieșit din comun mai ales pentru că era o figură romantică – tânăr, chipeș și foarte melancolic. Viața și munca lui, însă, au fost tragic interconectate, în moduri care amintesc, poate, de Egon Schiele sau Vincent van Gogh. Gândind la asta, poate că biografia îmbogățește de fapt arta lui, adăugându-i un alt strat de sens și de rezonanță.

I'm too sad to tell you

I’m too sad to tell you

Între timp s-au scris poezii dedicate lui Ader, s-au scris cronici și cărți, iar în 1995, Rene Daalder a realizat un extraordinar documentar, la fel și Erika Yoemans, care a semnat un scurtmetraj dedicat acestei povești, numit “In Search of Bas Jan’s Miraculous”. Locul din care a plecat Ader a fost fotografiat, în lung și în lat, de mulți, printre care și Crosher, un artist care și-a petrecut ultimii ani cercetând exhaustiv locurile din care au dispărut șapte personaje, unele reale, unele fictive. Deși lucrarea lui Crosher se referă la Pacific, l-a inclus, ca bonus, și pe Ader, deși acesta a dispărut în Atlantic.

Legenda lui Jan Bas s-a născut dintr-o operă puțină, dar care are drum direct spre minte și spre suflet. Dacă ar fi trăit, mulți spun că ar fi putut deveni unul dintre artiștii emblematici ai acestor vremuri. Când a dispărut pe mare, artistul lăsa în urmă o operă extraordinară, de o delicatețe dureroasă, cu idei etern suspendate între surâs și lacrimi. Era o stea în plină ascensiune în lumea artistică americană, deși apucase să facă puține, doar câteva scurtmetraje, majoritatea finalizate într-un singur week-end, plus o serie de fotografii și mai multe instalații. Doar cu acest bagaj, Ader a devenit o figură cult clasică, așa cum se zice, artistul unui artist.

Retrospectivă Jan Bas Ader

Retrospectivă Jan Bas Ader

Lucrările lui Bas Jan Ader au fost foarte influente, deși nu sunt foarte populare. Sau cel puțin așa își imagina critica, până să vadă câteva retrospective sfâșietoare, cum a fost cea organizată în 2006 la Camden Arts Centre. E greu să privești lucrările lui Ader stand acasă, în fotoliu, și este greu să le înțelegi ca pe niște opere de artă dacă nu-l iubești. Era fascinat de cădere, de vulnerabilitate, idei cărora, într-un fel sau altul, le-a dedicat cam toată opera sa.

În cele câteva scurtmetraje alb-negru, toate mute, Ader execută o serie de acțiuni deopotrivă periculoase și amuzante în absurdul lor. Într-un astfel de film, Ader stă pe un scaun aflat într-un echilibru precar pe acoperișul ascuțit al casei sale. Rămâne așa câteva momente, apoi se lasă să cadă. Într-un alt film, atârnă de ramura unui copac până i se sleiesc puterile și apoi cade într-o baltă de noroi. Într-un al treilea, accelerează cu bicicleta direct într-un canal din Amsterdam. În fiecare dintre aceste lucrări, Ader pare să testeze gravitația, o forță care îl lansează în necunoscut, probabil după o rețetă brevetată de Yves Klein pentru celebra sa fotografie din 1960, “Salt în gol”.

Ader se definește ca un eșec în aceste lucrări, se prezintă drept un incompetent fără speranță, incapabil să-și păstreze echilibrul sau să stea în picioare, ceea ce l-ar putea recomanda drept moștenitorul artistic al lui Buster Keaton. Face totul într-un mod fermecător, deși, luate ca atare, poate că lucrările lui sunt un pic prea mici pentru se intra în standardele de mare artă.

La prima vedere, fotografiile și instalațiile lui Ader par a fi la fel de ușoare. Toate lucrările lui, fie filme, fie fotografii, combină ceva iritant, poate chiar de gust îndoielnic, cu o incredibilă melancolie. Sunt puține cele în care exprimă durerea pur și simplu.

În “Sunt prea trist să-ți spun” (“I’m too sad to tell you”), îl vedem în prim-plan, o figură iconică a durerii, plângând incontrolabil pentru 10 minute. Într- una din instalațiile sale, scrie cuvintele “Please, don’t leave me” (“Te rog, nu mă lăsa”), pe peretele unei galerii.

Toate aceste teme apăsătoare au legătură, spun unii, cu evenimentele teribile din copilăria lui. S-a născut în 1942, fiul unui calvinist care trăia în nordul Olandei. Părinții lui, niște idealiști, și-au transformat casa într-un refugiu pentru evrei, pe care îi ascundeau de naziști pentru a le salva viața. Când Ader avea doar câteva luni, tatăl său a fost arestat, închis, apoi dus în pădure și împușcat. Vă amintiți lucrarea cu cele două fotografii din pădure?

Jan Bas Ader Bas Jan Ader, Nightfall 1971

Jan Bas Ader Bas Jan Ader, Nightfall 1971

Ader privind țintă spre obiectiv, apoi tot el – culcat pe frunze. Dintr-o dată, critica pare să fi înțeles că este vorba de o reluare simbolică a executării tatălui său. Au urmat ani de singurătate. Mama lui Ader a scris o carte despre experiențele sale în timpul războiului, în care menționează faptul că, în momentul în care fiul său și-a dat seama că tatăl nu se va mai întoarce, i-a spus, înfricoșat, mamei: “Please, don’t leave me!” – “Mama, te rog, nu mă părăsi”. Adică exact titlul operei sale de mai târziu.

Greutățile, însă, nu s-au sfârșit cu sacrificiul tatălui. Naziștii i-au dat bietei femei 15 minute să-și adune lucrurile și să părăsească domiciliul, iar ea, înspăimântată că nu reușea să strângă totul așa de rapid, a preferat să arunce hainele familiei pe ferestră, în grădină, cu intenția de a reveni mai târziu să le ia. Purtând încă groaznica amintire în suflet fotografia Ader maldărul de haine aruncate pe acoperișul casei sale. Acum nu mai arată ca o fantezie, nu-i așa? Se pare că e un omagiu adus mamei sale.

Thoughts unsaid, then forgotten...

Thoughts unsaid, then forgotten…

De altfel, și filmul în care Ader apare plângând incontrolabil este pornit, probabil, dintr-un sentiment de doliu și de la conștientizarea unei pierderi atât de mari încât nu mai poate fi articulată. Moartea bântuie totul. În filmul lui “Nightfall”, Ader ridică o placă de beton, se urcă pe ea și cade spre singura sursă de lumină din interiorul întunecat. Placa pică spre un grup de becuri, devenind un act simbolic de moarte subită și violentă. Un psihanalist ar putea spune, probabil, că Ader a încercat toată viața să-și găsească tatăl, iremediabil pierdut în el însuși.

Nu știm adevărul despre Ader, dar cred nu greșim spunând că a fost un om profund deprimat, așa că doar în această lumină ar trebui să vedem filmul în care cade de pe acoperiș, cel în care cade dintr-un copac sau cel în care cade într-un canal. Ader încerca să piardă controlul, sperând că numai astfel va putea simți durerea mistuitoare. Într- un superb documentar realizat de Rene Daalder despre viața și munca lui Ader, se sugerează că ideea de a trece Atlanticul într-o astfel de barcă a fost, de fapt, un alt mod de a pierde controlul, punându-se la mila și dispoziția unei forțe mai mari decât el însuși. Poate că a dat drumul cârmei, predându- se Oceanului, așa cum s-a predate cândva gravitației. Nu vom ști niciodată .

În căutarea miraculosului

În căutarea miraculosului

“În căutarea miraculosului”, ultimul și în mod cert cel mai cunoscut act artistic din cariera americanului de origine olandeză Bas Jan Ader, a fost gândit ca un spectacol în trei părți. Ideea de a naviga nu este tocmai ieșită din comun, având în vedere că Bas Ader oricum ajunsese din Olanda în California, în 1963, navigând singur peste Ocean. Dimensiunea bărcuței pe care și-a ales-o de data aceasta, nu mai lungă de 12 picioare, este cea care a dat fiori celor care îl iubeau.

Era în după-amiaza zilei de 9 iulie 1975, o zi toridă de vară, când artistul, în vârstă de 33 de ani, și-a luat rămas bun de la soția sa și pornit spre Cape Cod, de unde urma să înceapă miraculoasa sa călătorie peste Atlantic. Voia să fie singur, doar el și bărcuța lui, pe care o botezase “Ocean Wave”. Cu siguranță era vorba de cea mai mică ambarcațiune cu care a încercat cineva vreodată o asemenea aventură.

Povestea a început în noaptea de dinaintea plecării, când Jan a aranjat un mic spectacol într-o galerie din Los Angeles, unde un cor de elevi, strâns în jurul unui pian întunecat, a cântat piese despre bărci și călătorii pe mare. Călătoria ar fost de a fi fost elementul central în acest performance, care urma să fie încheiat simetric, cu un cor de copii care să cânte în orașul Falmouth, unde-și plănuise să ajungă peste opt, maxim 10 săptămâni.

Soția lui, Mary Sue Anderson, l-a fotografiat îndepărtându-se de coastă, până departe, până când a devenit cât o gămălie de ac. După trei săptămâni, însă, contactul radio cu barca lui a fost pierdut, nimeni n-ar ști prea bine de ce. Poate Ader l-a intrerupt cu bună știință, poate a fost un accident. A fost reperat undeva, la 60 mile pe mare, și apoi încă o dată, în apropiere de Insulele Azore, ceea ce le-a dat multora speranțe, însă artistul nu avrea să mai ajungă niciodată la mal.

Nici până în ziua de astăzi nimeni ar putea spune ce s-a întâmplat, dacă Ader a murit măturat de un val mârșav, dacă și-a pierdut mințile și a sărit peste bord, sau dacă încă de la bunul început intenția sa era să iasă din scenă, să regizeze ultima sa lucrare, adică un suicid. Actul artistic a fost, fără îndoială, al naibii de bun, pentru că s-a vorbit de el și atunci și se vorbește până în ziua de azi. Mulți au fost șocați și i-au deplâns soarta, gândind că e nedrept să se încheie așa viața unui artist cu o carieră carismatică. Oricum, în acest fel bizar, Jan Ader a devenit un erou romantic, un idol al acestei lumi. Visătorii speră și cred că el este încă în viață și că doar și-a înscenat moartea, ca parte a acestei bizare lucrări de artă.

ill

4,522 total views, 1 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *