Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Dec 10, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

DEBUT. Diana Evantia Barca. Senzațional: vezi aici o iubire din care nici eu n-am înțeles nimic

DEBUT. Diana Evantia Barca. Senzațional: vezi aici o iubire din care nici eu n-am înțeles nimic

...in Paris

…in Paris

Ce-ar fi dacă am fi… alt ocean, altă gramatică, alții? Eu altul, tu aceeași. Așa mi-a spus, într-un timp în care era destul de greu să fim cine eram, jocul era bun, ce-ar fi fost dacă am fi fost alții? Cu dorul ăsta ar trebui să fie ceva asemănător, deși nu reușesc să-i cuprind procedurile nicicum. Mintea mă-sii! Cinematograful din cap produce imagini. Filmul este și nu este cel dorit, ba-i de groază, ba-i o dramă, apoi se transformă într-o comedie, neagră, în care mor cu toții la final. Spectatorii mor și ei, în crize de râs macabru. Râdeam și noi, imaginând definiții: începuturi ale sfârșitului suntem. Vezi cum este?

Ce ți-e și cu metaforele astea… Din ziua de apoi rămăsese doar tristețea, numai dorul, nebunul, numai zborul, frântul, numai chipuri care se pierd în memoria anulată, înlocuită, numai ultima învățătură, aceeași, știută, uitată. Învățătură veche, neînvechită: împotrivește-te tu soarelui să răsară dacă poți. Nimic nu se petrece pentru că așa vrem noi, așa spunea. Sensurile doar întârzie, ca’n vechea poezie cu dricul rătăcit. Dar… din ziua de apoi rămâne, de regulă, doar lecția aceasta, lecția năruinței gândurilor.

Pentru o secundă m-am luminat revăzându-mi masa de scris de aici, iar pe sertar – scrijelită o floare minusculă. Eu+ea, o minusculă din gramatica timpului. Noi doi – rătăciți ca niște particule de praf răsculate din nepricepere. Priceperea? Un alt fel de a renunța la înțelegere. Împotrivește-te tu soarelui să răsară dacă poți…

Gândeam că s-au mișcat în mine, ca niște ruguri, niște gânduri, niște porniri ale inimii, dar înțelegerea a eșuat încă o dată. Încă puțin ar mai fi fost. Răsar apoi mii de kilometri, care se așează unii după alții imaginând distanțe, iar ritmul pulsează ca un ceas înghesuit în atomul de cesiu: tic-tac, tic-tac. Când plimbi pe cineva în lumea ta de dincolo există întotdeauna un pasager clandestin la bord. Îl ascunzi prin ramele urlătoare ale aeroportului, îl înghesui pe ușa din față în autobuz… La film nu-i plătești bilet pentru că sufletul tău merge oricum mai încet și rămâne, întotdeauna, în urmă. Ajunge după tine, mai târziu. O vreme ești altul.

Ne-am pierdut, rămâne de văzut cât de buni suntem în ale regăsirii. Mi-a spus asta și a plecat, iar eu am pierdut ceva vreme încercând să compensez ceva ciudat, ca un fel de șut în tibie. Ce mai contează ce am gândit atunci, ce-am gândit înainte, ce-am gândit în tot acest răstimp? Aproape că nu mai contează nici ce gândesc acum. Ce rost ar avea să ne întrebăm ce gândesc? Nu gândesc. Tac. Ce mai contează cine zboară? Timpul zboară.

 

Jan Bas Ader

Jan Bas Ader

Așa cum se întâmplă de multe ori în viață, povestea de dragoste s-a sfârșit exact când am pus precedentul punct, în modul acesta sec și aparent bidimensional (îi lipsea cu desăvârșire perspectiva!), epuizată complet în doar două mii și cinci sute de semne, în timp ce lumea – ba chiar și eu -, se aștepta la vreo opt mii pe puțin. Detalii-detalii, în căutare de detalii m-am întrebat încă o dată ce-am gândit atunci. Oare ce-am gândit atunci…. We’re gonna need a montage / Oh, it takes a montage! Cine a văzut “Team America” m-a înțeles din prima, până îl văd ceilalți, voi spune doar că în asemenea cazuri trebuie să ajustezi puțin conținutul adăugând metafore, epitele și comparații, să tragi mai mult de pozele din cap, să-i pui un titlu mai mare, să redefinești vreo două-trei momente și abia apoi ai o poveste mai de Doamne ajută, cu care poți ieși cum se cuvine în lume.

Deci trebuie să iei la puricat memoria, o chestie care –  avea să-mi teoretizeze un autor de cărți bune ceea ce făcusem din reflex o viață -, este o ceapă bizară, cu cât o decojești, cu atât devine mai mare. În plus, în amintiri lucrurile nu sunt mai niciodată clare, unica poveste, aia pe care o știi prea bine, se sparge în mii de altele când te aștepți mai puțin, treci dintr-o cameră în alta, pe drumuri alunecoase, subtile, culorile se schimbă, înțelesurile se schimbă, e ca-n oglindă, e ca-n filmele suprarealiste, e haos.

Ne va fi ușor să spunem, deci, că el era autor de cărți poștale, pe care le scria cu migală de caligraf turc, întotdeauna cu mesaje de departe, scrise aparent banal și dintr-o mână, genul acela de scrieri la care te gândești și peste un an, și peste doi… oare ce-o fi fost în mintea mea atunci? Le punea timbre colorate, ca pe vremuri, apoi le arunca în cutia poștală și aștepta cu zilele, apoi cu anii, păstrându-se același în întâmpinarea lor, în timp ce răspunsurile îmbătrâneau pe drum, se uscau și ajungeau la destinație stafidite, anemice, de nerecunoscut. Întortocheate sunt căile memoriei… poate așa se face că să-ți amintești este o activitate mult mai psihotică decât să uiți, nu? Filmul din cap își derulează cadrele negre… 8…7..6… Iadul te scufundă în abisul lipsei tale de dragoste, iar raiul te ridică la nivelul în care ești plin de ea. Ce ți-e și cu filmele astea…

 

Alexandre Jansson

Alexandre Jansson

“Life is not a dream. Beware. And beware. And beware”. Dacă pornești în căutarea a ceea ce iubești descoperi doar ce urăști mai tare și înveți doar ceea ce ți-ar putea bloca drumul spre ceea ce-ți dorești. Până la urmă nici nu știi dacă e furie sau dragoste. Când spun dragoste, sunetul lovește urechile celuilalt, călătorește pe traseul de o întortochere aproape bizantină spre creier, făcându-și loc în cutiuța unde sunt înghesuite amintirile legate de dragoste sau de lipsa de dragoste, un loc în care este analizat mesajul și i se dă verdictul: “da, înțelegem”. Cuvintele sunt inerte. Sunt doar simboluri. Sunt moarte, știi?

Din cauza asta cele mai multe dintre experiențele noastre sunt intangibile. Mult din ceea ce percepem nu poate fi exprimat. It’s unspeakable. Chiar și acum, când comunicăm unul cu celălalt și ni se pare că suntem conectați și credem că ne-am înțeles… eu simt chiar că avem un fel de comunicare spirituală. Și sentimentul ăsta ar putea fi tranzitiv, și cred că doar pentru asta trăim… – îl uram ori de câte ori vedea “Waking Life” cu sonorul la maxim. Vorbesc toți îngrozitor de repede adăugând alte cuvinte într-o lume de cuvinte-cuvinte-cuvinte, scăpate printre ușile de la metrou, uitate într-o cârciuma din Quartier Latin, pierdute undeva, prin Istanbul…

Un million de cuvinte născute moarte treziseră în cinematograful din cap un scenariu care se zbătea cu disperare să trăiască. Și pentru asta scenaristul pândea vigilent orice mișcare, pentru a putea schimba într-o secundă sensul oricărui cuvânt născut bolnav de cancer.

 

Jan Bas Ader

Jan Bas Ader

Trecuseră vreo zece ani, ar cam fi fost timpul ca mesajul trimis cândva să vină înapoi, simțeam neliniște așteptându-l, ca pe un verdict, era ca un fel de declarație care avea să-mi spună cum o să arate lumea de acum încolo. Sunt Regele Negru și într-o zi o să mă îndrăgostesc și o să-mi dau șah-mat. Din împărăția lui de peste mări și țări, Regele Roșu a format un număr cunoscut, iar vocea îi suna somnoroasă între perne. “Malaga?”… În locul meu ce-ați fi făcut?

Costa del Sol în tușele ascuțite ale lui Picasso, o iubire târâtă peste granițe și înmuiată în jilăveala aburilor de Mediterana, avioanele mârâind nervoase pe pistă înainte de a ataca pantele puse invers, ca niște schiori care greșesc traseul, țâșnind inexplicabil în sus, spre cer. Mi-am ferit ochiul de soarele Mediteranei proptindu-l în crengile veștede ale unui plop care îmbătrânise în Vitan.

Lângă locuința mea mică de aici erau niște blocuri spăimoase, care se ascundeau unele după altele să nu le rănească vreo privire aruncată, pieziș, pe fereastră. Pusesem telefonul jos, pe masa mea mică de scris. Eu+ea, o minusculă în gramatica timpului. Am pierdut ceva vreme încercând să compensez ceva ciudat, ca un fel de șut în tibie. Ce mai contează ce am gândit atunci, ce-am gândit înainte, ce-am gândit în tot acest răstimp? Aproape că nu mai contează nici ce gândesc acum. Ce rost ar avea să ne întrebăm ce gândesc? Nu gândesc. Tac. Ce mai contează cine zboară? Timpul zboară.

Diana Evantia Barca / foto Mihaela Ghiță pentru Studio Narcis

Diana Evantia Barca / foto Mihaela Ghiță pentru Studio Narcis

Diana Evantia Barca a scris până au durut-o mâinile la Evenimentul Zilei. Ea a coordonat departamentul de cultură al acelui ziar, în perioada lui de glorie.  Pe atunci articolele din acestă categorie chiar însemnau ceva. Bineinteles, asta contează, mai ales când nu exista doar un singur ziar, cu un singur grup supervocal, aservit politic.

În comentarii, în dialoguri persistau două lucruri, pe care le-am regăsit în proza ei: ironia și pulsul tonic. Proza Dianei imbină observația jurnalistului cu o sensibilitate autentică. Are stil, un mod personal de a vorbi, un anumit tip de imaginație manifestată aproape exclusiv la nivelul limbajului. Are viziune sintetică și umor. (Doina Ruști)

2,553 total views, 3 views today

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *