Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Sep 25, 2014 in Povestiri la persoana intai | 0 comments

DEBUT. Cris Isal. În hamac

DEBUT. Cris Isal. În hamac

Alex Howitt

Alex Howitt

DE CRIS ISAL

Spre sfârșitul vacanței ziua începe la prânz. Vreo oră îmi beau cafeaua și adulmec grădina, cu mintea vraiște, între bucurii și neliniști, cuprind totul, apoi caut detalii, cotloane, sunt pitită la rădăcina încăpătoare a unei tufe de hortensie, mă sprijin de-un mesteacăn, îmi imaginez cât de mare va fi nucul anul viitor, cât de bătrână voi fi când brăduții de pe hotar vor crește mai înalți decât casa. E a cincea zi închisă, cu vânt în rafale, cu ochii pironiți pe cerul bleu, norii gri îmi provoacă amețeală, în fuga lor pe vârful dealului abrupt. Am lăsat cana rece pe terasă, după ce am sorbit o ultimă gură de cafea cu zaț fin, care mi-a mușcat din stomac, accentuând greața. Mă întind în hamac, el se mai leagănă puțin, cât să realizez că mi-e rău. Asta-mi strică ziua!

De pe deal aud vântul coborând. Mă pișcă un țînțar de fund și sar să văd ce-i sub mine, iarbă moartă, praf în locul în care împingem să ne balansăm. Au căzut mere roșii, mici, viermănoase, crengi și frunze uscate. Mă așez liniștită, îmi trag mai bine sub mine hanoracul, deschid cartea, dar nu citesc până nu iscodesc printre crengile merilor pitici, aș recunoaște șarpele ori se camuflează liniștit printre licheni colorați? Cad frunze. Pe una mai băgăreață e un păianjen roșu-străveziu, minuscul, din cel care-mi pătează cărțile. Ultimile veri se așează tocmai peste clipa asta jucăușă ca bulinele de soare strecurat. Un pițigoi vine la doi metri de mine, ciocul se continuă într-o linie neagră și perfectă, până la ochi, e atit de cochet, cuminte, că e singur, strigă scurt, totuși, înainte de a pleca. În vânt, frunzele cad ascuțit, cinci de-odată,una peste obraz. Îmi flutură fusta. Frunzele sunt galben-verzui, cea mai mică are portocaliu și pete negre, pornesc pe cărările ei, îmi amintesc că am vrut să fiu pictoriță. Îmi țin respirația și ignor mirosul de balsam de rufe, prins în vertij.

Când vântul mă stăpânește și-mi umflă fusta, aduce miros din tufa de lângă hamac. Scutur capul să mă eliberez de șuvițele de păr rebele și să simt adierea răcoroasă, mirosul puternic de flori de flox mov. Durerea e acolo,se trezește,dar vântul îmi ușurează și mângâie corpul.După ce-am coborât cu picioarele goale din hamac, la câțiva centimetri de coada șarpelui, am ras gazonul și stratul cu tufe de flox alb, lila și mov, am cosit aproape tot, au rămas magnolia și câteva flori mov, rărite, să pot urmări eventualele mișcări de la rădăcini. Șarpele mă fixa,eu am înghețat. S-a retras nestingherit la adăpostul tufei dese, a intrat în pământ. De când e sub plasa rară a hamacului,sub mine, la distanță de-o palmă, dacă puneam piciorul pe el când mă leganam ușor, cu stângul?

Cred că trebuie să citești aceleași pagini și vrea aceeași muzică, mă ironizează fiu-miu, care urmărește de la distanță mișcările din jurul farfuriei cu lapte fierbinte. Ce mi-a trebuit să caut pe net, m-au bântuit imagini cu grămezi de șerpi încolăciți, pitoni, cobre, vipere atacând, case cu pereții plini de șerpi, povești absurde cu șerpi în burțile copiilor atârnați cu capul în jos, de-asupra vaselor cu lapte! Șerpii ieșeau pe gură, pe ochi, vântul trecea cu zgomot prin paginile cărții închise. Chiar așa, dacă nu-l omori, șarpele te obsedează. A trecut un august în care l-am purtat cu mine, cădea din copaci, ca frunzele, urca la mansardă, zbura, era noaptea sub pernă, ieșea de sub gresia de pe terasă, era sub pașii de prin curte, prin casă n-am mai umblat desculță. L-am așteptat în același loc,trebuia să-l mai văd. Hei, vezi că azi-noapte a dormit fară tricou,de câte ori tot spun, strănută și are nasul cât borcanul. Fiu-miu ripostează, noi rămânem niște cățeluși în urma lui. Joacă în ochi săgeți scurte de lumină, frunzele se înclină spre stânga, așteaptă, la ordin.

Alex Howitt

Alex Howitt

Mă doare din ce în ce mai rău capul, dar vântul mi-l ține, stau în el cu totul, cu carnea grea,cu vara asta și cu copiii. Pentru că trebuie să fac mâncare, nici nu mă mișc. Mă încearcă o bucurie neputincioasă. Din dor de copilărie îmi bag nasul într-o floare de flox, miroase-a dulceață de cireșe amare,a frunze strivite, umede. Știu un miros de gogoși, bomboane și busuioc, ivit din batista ei, dupa ce se-ntorcea duminica de la întilnirea cu Dumnezeu. Mă înțeapă în nas,îl mișc, ca Sabrina, îmi stăpânesc emoțiile. Urcă dealul cu mașina de cosit urlătoare. Vecinul e în blugi și un tricou roșu. Bunicul era în pantaloni de stofă,uzați și cămașă albă.Auzea păsări,greieri,în ritmul în care culca cu coasa iarba la pamânt. Poate și vecinul își vede mai clar gândurile, ignorând zgomotul de motor. E cazul să iau o pastilă,să intru în casă cât tunde grădina. Câteva minute am privit smântâna care se ridica la suprafața borcanului. Apa nu-i suficient de fierbinte și nu am chef de asta, să îmbib buretele în grăsime. Mă sprijin de blat și mă joc sub jetul de apă. Nu vreau porumb,e prea galben, prea sucit, prea scârbos,strigă cel mic. Vreau înghețată. Ai terminat ciorba? Ți-am spus că nu vreau rădăuțeană, vreau supă. E unu la trei,spune cel mare. E delicioasă, gustă, deși n-am chef nici eu de smântână, mai bine borș, cu mult leuștean și tarhon. O iau încet spre fundul grădinii, pe lângă ogor.

La fiecare pas, în cap se clatină spre dreapta durerea încolăcită.Sunt atentă să nu miște ceva prin iarbă,trebuie să trăiască și el, mă conving. Când eram mică băgam în găurile din pământ un pai, să iasă greierii afară. Greierii sau șerpii. Respir cu poftă, nu-mi ajunge vacanța. Ileana a înșirat, pe o sfoară din nailon, pungi,din metru în metru,cu speranța că-și păzește porumbul de ciori și gaițe. Zâmbesc ca o hoață, pentru că în liniștea grădinii mele pândesc zeci de gaițe, din pruni ori din vârful gardului negru. Unele ciugulesc slobode, în pădurea de porumb. Pătrund cu privirea desișul tăios și mă îneacă bucuria. Nu sunt ca ieri,dar nu mai este ieri.

Prin iarba crudă au ieșit brândușele de toamnă. Le ador. Smulg câteva, le fac poze. Parcă-s bunicuțele din cartier, cu părul alb, în ape violet. Sub o rafală de vânt surprinzătoare,frunzele de prun se întorc pe dos,lunecoase și argintii, niște pești morți. Vin și eu pe deal! De ce mergi pe deal? Cel mic aleargă. Ne culcăm printre brândușe și ne pozăm. Ies în balcon, atentă pe unde calc. Dealul e o gaură neagră, vântul coboară în talazuri.

În timp ce trag de lanțul veiozei, degetele s-au potrivit și torc dintr-un caier, nu mai toarce nimeni,mă gândesc la bunica, lanțul e cald datorită becului, de ce deschid cartea de 500 de pagini și cade din ea un șarpe, cuvântul folosit o singura dată,în mod absurd? Luna trece prin draperie, ca soarele prin cămașa de noapte în care ies afară, pe la amiază.

Cris Isal

Cris Isal

CRISTINA ISAL (23 februarie 1973, Piatra Neamț) a scris exclusiv pentru reviste online, dar a ales să debuteze cu proză în  rubrica noastră.

Trăiește în București, are pagină de Facebook şi face parte dintre cititorii de elită.

 

2,459 total views, 2 views today

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Add to favorites
  • Email
  • RSS

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *