Pages Menu
Categories Menu

Posted by on Dec 1, 2014 in Povestiri la persoana intai | 1 comment

DEBUT. Alina Vlăgea. Străina

DEBUT. Alina Vlăgea. Străina

Andrey Aranyshev - Russia

Andrey Aranyshev – Russia

de Alina Vlăgea

Plaja din Aglientu mi se arăta pentru prima oară. Nimic deosebit; câteva stânci pe nisip, alte câteva răzleţe răsăreau de sub albastrul valurilor liniştite, ici-colo câte-un copil alerga printre prosoape şi şezlonguri, dar nu deranja pe nimeni. În atmosferă plutea un sentiment de înţelegere şi coexistenţă paşnică. Am analizat întinderea şi mi-am ales locul cel mai îndepărtat de mulţime fixându-l cu privirea fără a clipi, cu teama ca nu care cumva între timp să apară cineva şi să-l ocupe. Era al meu, trebuia să fie al meu! Şi aşa a fost, dar nu în acea zi.

Păşeam pe nisipul aproape alb, determinat să-mi intind prosopul cât mai repede, să-mi aşez umbrela şi apoi să îmi încep cartea, când am văzut-o. A trecut prin faţa mea şi m-a săgetat. M-am oprit şi am privit-o fără să vreau, prins în vraja mâinilor ei. Da, totul a început cu mâinile ei. Acele mâini care se jucau în aer şi se încolăceau şi se împleticeau făcându-mi inima să tresalte ca vioara din Libertango, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai ascuţit, din ce în ce mai dureros. Nu văzusem în viaţa mea o femeie mai frumoasă. Subţire, cu pielea albă, atinsă numai puţin de soare, cu părul prins într-un coc la baza gâtului, demnă dar confuză, cu nasul în vânt, cu buzele prea mândre, şi ochii… ce culoare aveau ochii ei? Trebuiau să fie albaştri! Albaştri să-i contrasteze ciocolata din păr, albaştri să lumineze odată cu prima rază de soare, albaştri s-o numesc zeiţă, aşa cum mi se arăta, cu rochia-i albă, cu picioarele-i prelungi, cu mâinile-i graţioase, cu mersu-i zbor… Am privit-o în mulţime şi i-am citit străinătatea în gesturi. Am văzut-o şi-am ştiut că e străină de toţi, de lume, de mine.

M-am întors şi am fugit speriat. Să fi fost asta? Aşa să arate iubirea? Iubirea e o femeie? E un chip fără privire? Trebuie să fie aşa. Totul a început cu mâinile ei. Iubirea e strânsă în mâinile ei, iubire pe care nu o am, iubire pe care nu o voi avea, iubire mare închisă într-o privire, fără speranţa zilei de mâine, fără mine, fără ea. Iubire nebună, iubire trecută, iubire ce nu ne vrea împreună. Şi am ştiut că e ea iubirea mea iubită, iubita mea amară, amărăciunea iubirii mele. Şi zâmbetul ei… totul se termină cu zâmbetul ei. Zâmbetul atât de mândru şi atât de trist, zâmbetul care vine şi trece, zâmbetul care te înalţă şi te umileşte, zâmbetul care te prinde şi nu te mai lasă… Trebuia să mă duc înapoi, trebuia să-i vorbesc, trebuia să-i văd privirea, trebuia să… trebuia măcar să continui să o privesc, trufaşă şi dulce cum se deosebea de toţi şi de toate.

Nu am ştiut ce să fac aşa că am lăsat gândurile să mă frământe şi am sperat să adorm cât mai repede, cât mai adânc. Am sperat s-o regăsesc în vis, să mi-o imaginez pentru ultima oară perfectă, şi-apoi să n-o mai revăd niciodată. N-a fost să fie aşa. M-am întors a doua zi pe aceeaşi plajă, cu speranţa ucigaşă de a o vedea. Nu era acolo. Străina mea plecase, aflase despre mine, aflase că am urmărit-o, se speriase şi preferase să nu revină… Mi-am aşezat umbrela în locul ales cu o zi înainte, mi-am întins sezlongul şi am început să citesc. Auzeam din când în când valurile spărgându-se de stânci, mai vedeam umbra oamenilor trecând pe lângă mine, unii se opreau, alţii nici măcar nu-şi întorceau privirea. Aflaseră cu toţii, desigur! Aflaseră despre laşul care s-a îndrăgostit pe loc, iremediabil, de o străină, aflaseră despre nenorocitul care nu a fost în stare să-i vorbească, aflaseră despre copilul în costum de bărbat care s-a speriat şi a fugit. M-aş fi ridicat şi le-aş fi spus eu vreo două, dar era mult sub demnitatea mea. Care demnitate? Aveau dreptate, nu eram decât un biet nenorocit care s-a pierdut în mâinile unei străine. Devenisem paranoic, şi durerea era că realizasem asta dar nu puteam să fac nimic pentru a găsi bucata care fusese ruptă din mine. Am ales să înot câteva minute, să-mi spăl gândurile şi să-mi răcoresc trupul.

Când m-am întors am văzut-o din nou. Şi nu aveam cum s-o evit, trebuia să-i vorbesc, trebuia măcar să-i întâlnesc privirea, să-i văd ochii mai frumoşi decât cerul, să-i aud vocea. Trebuia să fac asta chiar dacă nu voiam, pentru că am găsit-o adăpostindu-se de soare unde umbrela mea îşi schiţa silueta. Mă prinsese. Descoperise totul şi de-asta era acolo, ca să mă facă de râs, să ţipe la mine, să mă acuze că i-am furat esenţa şi mi-am închis-o în suflet. Am privit-o ridicându-se şi am îngheţat. Nu erau albaştri, erau negri. Negri! Cei mai frumoşi ochi din lume erau negri… Iubeam o străină care purta noaptea-n privire şi soarele-n glas. I-am spus că nu mă deranjează, şi că putea sta acolo oricât ar fi dorit, pentru că oricum eu eram singur şi umbrela era atât de mare încât era păcat să n-o împart cu cineva. Mi-a mulţumit, apoi am pierdut-o între paginile cărţii sale.

Victor Sheleg - Latvia

Victor Sheleg – Latvia

I-am scris. “Te privesc acum, şi tu nu ştii. Tu nu simţi, iubito. Şi când te privesc îmi amintesc tot ce-am iubit, îmi amintesc toate gândurile irosite pentru tot ce n-ai fost tu, pentru nimicurile care mi se plimbau fâşneţe prin faţa ochilor şi credeam că ele sunt totul. Şi n-am văzut, iubire, că, de fapt, tu eşti totul, n-am putut să prevăd dulceaţa amară ce era pe care să mi se arate. Te privesc acum, şi de fiecare dată când îţi arunci privirea asupra-mi un înger îşi pierde aripile. De fiecare dată când îţi arăţi chipul îngheaţă Cerul. Eşti frumoasă, iubito, eşti atât de frumoasă că mă doare. Eşti atât de frumoasă că n-aş vrea să te am, ci să te respir, să te fur, să te privesc pentru eternitate. Te privesc, iubito, şi-mi vine să plâng. Îmi vine să plâng, să ţip, să trântesc, numai pentru că tu exişti. Şi toată lumea e frumoasă numai pentru că tu continui să păşeşti, în fiecare zi mai frumoasă, mai pură mai blândă. Te privesc citind şi-mi pare că nu-i adevărat. Şi-aş vrea să-ţi scot inima, atât de tare mă doare. Aş vrea să te strâng în braţe atât de tare cât să-ţi frâng trupul, atât de mult mă doare când te văd. Eşti, iubito, o apariţie, şi ai în tine ceva… ceva nefiresc. Te iubesc, străino, şi-ţi simt parfumul în fiecare loc prin care treci triumfătoare. Te iubesc şi mă doare atât de tare că aş vrea să mor, să nu te mai văd. Şi-aş muri cu cel mai mare drag chiar mâine, chiar acum, dacă aş şti că o lacrimă ţi-ar lumina ochii, dacă aş şti că te-ai gândi la mine din când în când, dacă aş şti că nu există nimeni care să vrea a-ţi face rău. Aş muri oricând pentru un zâmbet sălbatic, pentru o privire înstelată, pentru o străină…”

Am împăturit scrisoarea şi am băgat-o în buzunar. M-am ridicat şi am plecat cu lacrimi în ochi, cu un nod în gât, cu respiraţia tăiată, cu picioarele care-mi spuneau să mă întorc. Am plecat şi-am privit înapoi o singură dată. Atunci am văzut-o pentru ultima oară – nici măcar nu observase că am plecat. Străina mea, cea care mi-a trecut prin faţă şi fără să încerce măcar şi-a întins mâinile până în mine şi m-a secătuit, pentru a mă umple mai apoi de ea. De atunci sunt mai atent când merg pe stradă, la chipurile persoanelor care trec pe lângă mine, la expresii, la emoţii, la mâini. Ale ei nu mi-au mai trecut niciodată calea. Dar am văzut zeci, sute de oameni ca mine: trişti, cu buzunarele pline de scrisori şi cu ochii plini de străinele lor. Pentru că oricine-ai fi, orice buze ai săruta, orice priviri ai întâlni în timp ce te răsfeţi cu un pahar de vin, orice glas te-ar alinta dimineaţa, ea e acolo şi aşteaptă, te aşteaptă. Străina ta va veni şi-ţi va fura tot ce ai. Dar fii atent, căci o străină nu ştie să iubească.

Alina Vlăgea

Alina Vlăgea

Alina Vlăgea (7 septembrie 1993, Buzău) este studentă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, secţia Filologie Japoneză – Italiană. Este o scriitoare aflată încă la debut, pe care o puteți citi și pe blogul personal. Are și nottes de buzunar, în care își scrie la nesfârșit adevărata și fabuloasa poveste, pe care o așteptăm. Într-o zi va fi editată, cu siguranță.

Eu am cunoscut-o la Serile italiene, unde o puteți găsi și voi printre gazde. (Doina Ruști)

3,203 total views, 3 views today

1 Comment

  1. Superb! Sper să mai fie multe asemenea!

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *